Prăpastia

 Există o prăpastie adâncă între România spectacolului politic, de-un grotesc absolut și România casei mele, a grădinuței omului simplu, a copiilor încă neînrăiți, a bunei-credințe încă rămase în insule de tăcere. Există o discrepanță crudă între discreția calității și zgomotul butoaielor goale.

Am ajuns să mă gândesc bine înainte de a scrie și de a spune, de a-mi descrie stările în cuvinte importante, grave, grele, frumoase, uneori patetice. Deși îmi sunt lipite de suflet, ele sunt așa cum eu le-am chiar învățat, le-am citit, le-am primit, le-am simțit și le simt în continuare.... Uite că, am ajuns să spun asta în 2025. Mă gândesc că, acum când acuzele, suspiciunile, invectivele, arătatul cu degetul (care nu e întotdeauna curat) sunt în plină ascensiune, aș putea să fiu acuzată de oareșce afinități ideologice, de patetism excesiv ori... naiba mai știe de ce. Deși, pentru mine politica a fost o temă de cercetare doctorală. În rest... deloc-deloc nu mi-e dragă.

Îmi amintesc că, acum 35 de ani, în noaptea Revoluției, printre informații despre morții de la Timișoara, despre emoția care a cuprins țara, l-am văzut pe tata pentru prima oară plângând, când la televizor, s-a rupt zăgazul muzicii interzise. Atunci am auzit după ani mulți din nou „Deșteaptă-te române!”, atunci l-am revăzut după un dor lung pe Tudor Gheorghe cu „Acolo este țara mea”!

Îmi amintesc apoi de sentimentul complet nepământean din dimineața în care am auzit pentru prima oară, probabil la un picup cu boxe bune, colinda „Veniți la Viflaim” cântată de mult-și-pe-nedrept-luatul-peste-picior Ștefan Hrușcă. Era o dimineață de decembrie 1992 și treceam puntea înghețată peste Valea Berinței la fel de înghețată ca să merg la școala mea de pe Roșia, la cei șapte copilași, elevi în trei clase. De undeva de peste vale, în liniștea sacramentală a dimineții, s-a ivit colinda aceea ca și cum s-ar fi deschis porțile cerului. Mi-au înghețat lacrimile în colțul ochilor și mi s-a înfierbântat sufletul. La fel cum mi să încălzea inima de câte ori îl auzeam pe badea Găvrilă di pă Calea Lăscâii când ne colinda „Când ședea Iisus la masă/Domnu’ Dragu’ Radu-I bradu’”. Omul acela era ca o flacără. Micuț, plăpând, cu cei mai buni și mai albaștri ochi din câți am văzut vreodată, mereu zâmbitor și bine-dispus, părea coborât dintr-o icoană. Ne trezeam cu el în vizită, de obicei duminica, pe la finalul iernii. Întotdeauna, vizita lui se termina cu această tulburătoare colindă care cred că e deja pe lista de cântece indezirabile.

Privesc în jur la demența interzicerii unor cântece, a unor poezii, la contestări și interdicții și-mi aduc aminte cu fiori reci de anii comunismului, de „Absenții” lui Augustin Buzura, scos din librării la câteva zile după apariție, cu toate că obținuse Premiul Uniunii Scriitorilor din România, la șicanele regimului la adresa scriitorilor incomozi, cărora li se țineau mult timp cărțile nepublicate în sertarele cenzurii. Și mă gândesc că... efectul a fost invers. Întotdeauna va fi invers. Cu cât interzici și înfierezi un lucru, cu atât mai mare va fi tentația oamenilor, a mulțimilor de a-l descoperi, de a-l citi, de a-l asculta. De a-l urma! În tăcerile din spatele coerciției, a interdicțiilor, se creează solidaritatea, care e splendidă, periculoasă adesea.

E ajunul Zilei Naționale a României. Și-i spun țării mele că i-aș dedica deodată, într-un mănunchi înfășurat în tricolor, toate cântecele acelea patriotice numai bune de ridicat de pe scaun, de dat cu pumnul în masă, de suflecat la mâneci: de la „Cu iubirea de moșie/Unde sunt acei bărbați” al lui Valeriu Sterian, până la toată muzica „Phoenix”-ului. Și-aș începe cu: „Dă-te-n lături măi creștine/Dacă vrei să treci cu bine (...)/Suntem cei ce-mpușcă-n lună/Care noaptea-n frunze sună/Feciori de lele nebună.”

Dana BUZURA GAGNIUC

(P.S. În imagine e Berința, mica și perfecta mea țară, începutul izvorului și locul liniștii. Credit foto: Emanuel Luca)