Pamflet
Stau, privesc și mă minunez. Nu de minuni cerești, ci de unele strict pământești, din acelea care, se pare, se întâmplă doar „la alții”. La vecini, la străini, la popoare despre care ni se spune că ar fi „mai puțin evoluate”, „mai instabile”, „mai balcanice”. Și totuși, ce să vezi? La ei, când strada fierbe, când oamenii urlă, când nemulțumirea clocotește, câte un președinte sau un premier mai are reflexul demnității: demisionează.
La noi? Nu. La noi nu se demisionează. La noi se înfige scaunul în podea, se leagă cu lanțuri invizibile și se stă. Se stă indiferent de huiduieli, de sărăcie, de furie, de realitate. Că doar n-om fi mai cu moț, nu? Ba se pare că da. Un moț gros, unsuros, crescut din autosuficiență și dispreț față de cei care plătesc nota.
Mă uit lung, mă uit strâmb, mă uit cu ochelarii dați puțin pe nas, ca un cetățean turmentat al zilelor noastre, și nu știu… să râd sau să plâng? Căci iată, în alte părți ale lumii vecine, balcanice, „necivilizate” după standardele noastre europene se întâmplă lucruri nemaivăzute: președinți care demisionează!
Da, da, ați auzit bine. Președintele Bulgariei, de pildă, a avut tupeul, obrăznicia, impertinența supremă de a-și da demisia în urma protestelor. Cum adică, domnule? Proteste? Oameni în stradă? Nemulțumiți? Și, culmea obrăzniciei, conducătorul pleacă?!
Păi așa ceva la noi nu se poate. La noi nu se face. La noi nu se cade. Că doar n-om fi mai cu moț!… Ba se pare că suntem. Cu un moț mare, bine fixat, crescut din nepăsare și ținut cu fixativ franțuzesc.
Căci, să fim serioși, nu putem spune că avem un președinte bun. Nicidecum. Avem, în schimb, un președinte… de decor. Unul care vorbește rar, apare calculat și dispare strategic. Un președinte mai mult omul lui Macron decât omul poporului, un personaj rigid, cu privirea veșnic plecată spre Apus, ca floarea-soarelui politică. Un mucos ordinar? Nu, domnilor, nu mucos protocolar. Că la nivel înalt, până și disprețul poartă cravată.
Iar sub domnia sa, se mișcă febril aparatul executiv, întruchipat magistral de premierul Ilie sărăcie. Nume predestinat, zic unii. Ironie crudă, zic alții. Cert este că domnul premier a plecat prin țară, probabil în inspecție, probabil să vadă poporul. Poporul, însă, l-a văzut primul.
La Iași, la Botoșani, cetățenii acești bieți figuranți ai democrației au avut îndrăzneala să huiduie. Să înjure. Să spurce. Ce obrăznicie! Cum să faci așa ceva când vine premierul? Păi nu știți că premierul se admiră, nu se întreabă?
Și ce face bravul Ilie sărăcie? Se oprește, discută, explică, ascultă? Aș! O ia la fugă. Pe ușa din spate a primăriei, ca un personaj secundar dintr-o farsă proastă. Fuge de parcă ar fi venit să ceară bani, nu să conducă o țară.
Păi, băi, premierul pește, unde fugi? De ce nu vorbești cu cetățenii? Sau cetățenii sunt buni doar în campanie, iar după aceea devin elemente ostile? De ce te ascunzi, domnule? Așa ai ajuns? Să fugi de cei care nu te mai vor?
Și atunci, ca într-un act final de vodevil politic, soluția se conturează limpede: luați-vă de mână. Tu, Ilie sărăcie, cu mucea cel mare, și mergeți frumos la tătuțul vostru, Macron, în Franța. Rămâneți acolo, printre zâmbete diplomatice și aplauze regizate.
Că aici, pe scena asta ponosită numită România, publicul s-a săturat. Cortina se rupe, decorurile cad, iar actorii refuză să părăsească scena deși piesa s-a terminat de mult.
Nu, domnilor, aici nu mai e loc pentru lepre politice, pentru personaje care sug din banii unei populații sărăcite și apoi se miră că sunt huiduite. Aici nu mai e loc pentru fugari de serviciu și conducători de vitrină. Dar, desigur, vor rămâne. Că la noi nu se demisionează. La noi se rezistă. Până când publicul va închide teatrul.
România nu mai are nevoie de figuranți bine plătiți, ci de oameni care să audă, să vadă și mai ales să plece atunci când nu mai sunt doriți. Restul e doar zgomot. Iar zgomotul, oricât l-ați ignora, se transformă, mai devreme sau mai târziu, în verdict.
Trandafir Sîmpetru / Copyright © 2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu