Profesorul l-a chemat în față pe băiatul cu ghiozdanul rupt… dar ce a urmat a făcut întreaga clasă să înghită în sec.
În dimineața aceea, clasa era ca de obicei:
zgomotoasă, plină de energie, cu copii care râdeau, își aruncau priviri complice și își povesteau ce-au făcut în pauză.
Un zumzet de copilărie care, pentru un adult, poate părea banal…
dar pentru un copil, e tot universul lui.
Până când s-a deschis ușa.
Și a intrat profesorul.
Domnul Dima, profesorul de română, avea aproape cincizeci de ani.
Era genul de om care nu ridica vocea, dar când vorbea… te făcea să-l asculți fără să vrei.
Nu pentru că te speria.
Ci pentru că simțeai că, în spatele fiecărui cuvânt, era dreptate.
În ziua aceea, însă, avea ceva diferit în privire.
O liniște apăsătoare. Ca înaintea unei furtuni.
A închis ușa încet.
A pus catalogul pe catedră și a privit clasa, rând pe rând, fără grabă.
— Înainte să începem lecția… vreau să vă întreb ceva, a spus el.
Și dintr-o dată, clasa a tăcut.
Nu pentru că le era frică.
Ci pentru că simțeau că urmează ceva important.
În ultima bancă, lângă geam, stătea un băiat pe care mulți nici nu-l observau cu adevărat.
Se numea Radu.
Un copil subțirel, cu ochii mari, care părea mereu cu un pas înapoi față de restul lumii.
Nu era murdar. Nu era neîngrijit.
Din contră… era prea curat.
Genul acela de curat care nu vine din haine scumpe, ci dintr-o mamă care spală noaptea, ca dimineața copilul ei să nu fie motiv de râs.
Ghiozdanul lui era vechi.
Nu doar vechi… ci rupt.
Fermoarul nu mai ținea bine, iar într-un colț se vedea o gaură mică, prin care ieșea o margine de caiet.
În pauza mare, câțiva colegi îl văzuseră.
Și, cum se întâmplă uneori între copii, fără să se gândească la ce lasă în urmă…
— „Băăă, Radule, ai ghiozdan de colecție!” râsese unul.
— „Cred că-l ții cu rugăciuni, nu cu fermoar!” spusese altul.
— „Ai grijă, îți pică manualele pe hol!”
Radu nu răspunsese.
Nu se apărase.
Doar își strânsese bretelele pe umeri… și se făcuse mic.
Atât de mic, încât parcă voia să dispară.
Domnul Dima văzuse tot.
Și nu spusese nimic atunci.
Dar uneori, cei mai buni profesori nu reacționează imediat…
pentru că știu că o lecție adevărată trebuie spusă când doare cel mai tare.
A ridicat ochii spre ultima bancă și a rostit calm:
— Radu… vino puțin în față.
S-a făcut liniște.
Din aceea care te face să auzi cum scârțâie o bancă, cum se mișcă un pix, cum înghite cineva în sec.
Radu s-a ridicat încet.
Și-a luat ghiozdanul cu ambele mâini, de parcă ar fi fost ceva rușinos, ceva ce trebuie ascuns.
Și a mers în față, cu pași mici, fără să privească pe nimeni.
Când a ajuns lângă catedră, a rămas nemișcat.
Profesorul s-a apropiat de el și, fără să spună nimic, i-a pus mâna pe umăr.
Un gest simplu.
Dar pentru un copil care se simte singur…
gestul acela poate însemna salvare.
Domnul Dima s-a întors către clasă:
— Spuneți-mi, copii… ce vedeți aici?
Au urmat câteva secunde de tăcere.
Apoi o voce timidă:
— Un coleg…
Profesorul a dat din cap.
— Da. Un coleg. Altceva?
Un băiat din mijloc, cu un zâmbet pe jumătate, a spus:
— Are ghiozdanul… cam rupt.
În secunda aceea, Radu a clipit des.
Privirea i s-a dus în podea.
Dar profesorul n-a ridicat tonul.
N-a certat pe nimeni.
A zis doar atât:
— Corect. Are ghiozdanul rupt.
Și acum… ascultați-mă bine.
S-a plimbat încet printre bănci, ca un om care își alege cu grijă cuvintele.
— Voi vedeți o gaură într-un ghiozdan.
Eu văd o mamă care a făcut economie la pâine ca să-i cumpere copilului caiete.
Voi vedeți o haină mai veche.
Eu văd un copil care vine la școală chiar și când îl doare sufletul.
Voi vedeți ceva de râs…
eu văd demnitate.
Copiii nu mai respirau.
Profesorul s-a oprit, s-a întors spre Radu și i-a spus, destul de tare încât să audă toți:
— Știi ce înseamnă asta, Radu?
Înseamnă că tu ești mai bogat decât mulți oameni mari.
Radu a ridicat încet privirea.
— Eu…? a șoptit el.
Profesorul a încuviințat:
— Da. Pentru că tu n-ai venit aici să impresionezi.
Ai venit să înveți.
Și asta e o formă de curaj pe care nu o au toți.
Domnul Dima s-a întors la catedră, a deschis sertarul de jos și a scos de acolo o pungă simplă, albă.
A scos un ghiozdan nou.
Nu era unul cu „brand”.
Nu era ceva strălucitor.
Dar era frumos. Curat. Întreg.
Un ghiozdan care spunea: „meriți”.
L-a ținut câteva secunde în mână, apoi l-a întins spre Radu.
— Îl primești.
Radu a făcut un pas înapoi, speriat.
— Nu… nu pot, domn’ profesor…
Și atunci, profesorul a zâmbit ușor, dar în ochii lui era ceva umed.
— Ba poți.
Și să-ți spun de ce:
pentru că oamenii care au dus lipsuri… sunt cei care se rușinează cel mai tare să primească.
Deși sunt cei care merită cel mai mult.
Radu a întins mâna tremurând.
Și când a atins ghiozdanul… a izbucnit în lacrimi.
Nu plâns din acela cu zgomot.
Ci plânsul acela mic, pe care îl ții în tine ani…
și iese când cineva te vede, în sfârșit.
Profesorul s-a întors către clasă și a spus rar, apăsat:
— Copii…
să nu râdeți niciodată de ce poartă un om.
Nu știți ce poartă acasă.
Nu știți ce poartă în inimă.
A făcut o pauză.
— Și încă ceva:
în viață, nu o să vă întrebe nimeni ce telefon ați avut în generală…
dar o să conteze enorm ce fel de oameni ați fost.
În clasă, cei care râseră în pauză aveau ochii în pământ.
Unul își frământa mâinile.
Altul își mușca buza, rușinat.
În pauza următoare s-a întâmplat ceva neașteptat.
Radu stătea cu ghiozdanul nou lângă el, ca și cum încă nu-i venea să creadă.
Și atunci… un băiat s-a apropiat.
— „Băi… vrei să stai cu noi?” a zis încet.
Apoi încă unul:
— „Hai la fotbal după ore.”
Și o fetiță i-a întins un sandwich:
— „Uite… am două. Ia și tu.”
Radu n-a zis nimic.
Doar a zâmbit.
Și zâmbetul acela… era prima lui victorie.
Domnul Dima îi privea de la catedră.
Nu zâmbea larg.
Doar avea privirea aceea caldă a oamenilor care știu că au schimbat ceva.
Nu cu bani.
Ci cu o lecție de omenie.
Uneori, cea mai grea temă nu e la matematică sau la română…ci să înveți să nu judeci oamenii după ce au pe ei, ci după câtă luptă duc în spate.
C.L.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu