Istoria literară, chiar în variantele ei canonizante,
nu este și nu poate fi un act profetic. Ea operează retrospectiv, dintr-o
poziție de putere simbolică, selectând, ierarhizând și interpretând opere în
funcție de criterii estetice, ideologice și instituționale specifice unui
moment istoric determinat. Atribuirea unui statut „oracular” istoricului
literar este, așadar, o eroare de perspectivă: canonul nu anticipează
perenitatea, ci o simulează prin autoritate critică.
În acest sens, Istoria critică a literaturii
române a lui Nicolae Manolescu și sintezele critice ale
lui Alex. Ștefănescu funcționează mai degrabă ca fotografii de
epocă decât ca hărți definitive ale valorii literare. Ele reflectă gustul,
ideologia estetică și constrângerile contextuale ale autorilor, nu un adevăr
trans-istoric.
Unul dintre paradoxurile fundamentale ale istoriilor
literare este că ele construiesc valoare nu doar prin includere, ci și
prin excludere. Poeții care nu apar sau sunt marginalizați în aceste
istorii sunt, implicit, declarați „neesențiali” pentru evoluția literaturii
române.
Cazurile Radu Gyr, Vasile Militaru, dar și
ale altor poeți eliminați sau tratați periferic, sunt revelatoare. Absența lor
nu este exclusiv rezultatul unui verdict estetic, ci și al unor factori
extraliterari: biografii considerate „incomode” politic; asocierea cu ideologii
condamnate postbelic; nepotrivirea cu paradigma modernistă sau postmodernă
dominantă în critica ultimelor decenii.
Astfel, canonul devine un instrument de putere
culturală, nu un arbitru neutru al valorii.
Argumentul central al criticii aduse lui Manolescu și
Al. Ștefănescu este acela că poeții promovați de ei nu s-au dovedit, în mod
necesar, mai pereni decât cei excluși.
Perenitatea
literară nu se măsoară exclusiv prin: prezența în manuale, citarea în sinteze
academice, validarea de către o elită critică.
Ea se verifică prin: memoria culturală colectivă,
circulația textelor în afara mediului universitar, capacitatea operei de a
genera rezonanță afectivă și simbolică pe termen lung.
Din această perspectivă, poezia lui Radu
Gyr – indiferent de controversele ideologice – continuă să fie recitată,
memorată și transmisă informal, uneori mai intens decât poezia unor autori
„canonici” ai istoriilor recente. La fel, Vasile Militaru rămâne
prezent în cultura populară și în mediile religioase, acolo unde istoria
literară oficială nu mai are autoritate.
Nicolae Manolescu a susținut constant ideea autonomiei
esteticului. Totuși, aplicarea acestui principiu în Istoria critică este
selectivă. Poeți cu biografii problematice sunt eliminați nu doar pentru
slăbiciuni estetice, ci pentru că esteticul lor nu mai poate fi separat
confortabil de etic și politic.
Această contradicție indică faptul că istoricul
literar: nu este un profet al valorii ci
un administrator al unui canon compatibil cu epoca sa.
Al. Ștefănescu, mai empatic și mai narativ, nu scapă
nici el de această limitare: preferințele sale pentru lizibilitate, anecdotic
și „umanitate” critică duc la alte excluderi, la fel de discutabile.
Faptul că poeți precum Radu Gyr sau Vasile Militaru
revin constant în dezbaterea publică, în antologii alternative, în cercetări
recente sau în memoria culturală informală demonstrează că istoria
literară nu este închisă, iar canonul este revizuibil.
Această
revenire nu înseamnă o invalidare totală a lui Manolescu sau Ștefănescu, ci o
dovadă că: istoricii literari nu sunt profeți, valoarea nu este garantată prin
decret critic, iar literatura autentică își găsește căi de supraviețuire
dincolo de instituții.
Nicolae Manolescu și Al. Ștefănescu nu au fost
„profeți” ai literaturii române deoarece istoriile lor nu au putut anticipa
adevărata durabilitate a poeților promovați sau excluși. Ele rămân opere
importante, dar contextuale, marcate de limite ideologice, estetice și
instituționale.
Perenitatea literară se decide nu în istorie, ci în
timp – iar timpul, spre deosebire de critic, nu are preferințe teoretice.
Al.Florin
Țene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu