Lumina patriotismului normal

                                 de Gheorghe Pârja

Trăim vremuri schimbătoare, uneori ciudate. Pentru cei care am trecut prin viață, învățându-i năravurile, întoarcerea lumii pe dos o percepem cu mai multă dibăcie. Cei tineri sunt ca spicul de grâu verde, care își așteaptă coacerea. Noi, cei din linia întâi, am fost martori la multe răsărituri, dar și apusuri. Cum meseria mea este lucrarea cuvântului, sunt mai aproape de răsucirea lui. Că nici Măria Sa CUVÂNTUL nu este iertat de tăvălugul vremii. Sunt cuvinte care sunt golite de înțelesuri, cuvinte răstălmăcite, sau puse să slujească interese străine rostului lor. Sunt și cuvinte uitate, izgonite din cuibul lor rotund, iar în locul lor vin altele, de pe alte plaiuri.

Unde se primenesc cuvintele natale? În familie, în școală și în biblioteci. Eu am avut parte de cele trei ipostaze. În miezul lor am învățat efigia cuvântului patriotism, care definește cetățeanul oricărei țări. Preotul Eugen Dragoș, din satul meu, îmi spunea când îmi explica Drumul Crucii de pe pereții bisericii că legătura cu țara este asemeni credinței în Dumnezeu. Mie altă definiție nu mi-a trebuit. Dar am învățat prin vreme că sentimentul legăturii cu țara poartă numele de patriotism. Iubirea de patrie! Și am mai învățat că cele două sentimente nu se strigă. E bine să aibă rostul rugăciunii.

Mă preocupă în acest text tocmai nobilul sentiment al legăturii omului cu țara. De multe ori, el este confiscat de cei care îl folosesc pentru cucerirea puterii. Astfel, îmbracă haine nepotrivite. Ori prea scurte, ori prea lungi. Despre această stare a ființei s-au formulat multe păreri, semn că prezintă interes pentru lume. Așa că putem naviga pe ape când limpezi, când tulburi. La ce folosește patriotismul? Cred că are un destin istoric. Cu această părere vom putea înțelege faptele pașoptiștilor pentru limpezirea cugetării poporului, vom putea desluși demersul lui Avram Iancu, jertfele din războaie pentru apărarea țării, figurile ilustre ale celor două Uniri, ori personalități care au făurit România Mare – Vasile Goldiș, George Pop de Băsești, Vasile Lucaciu.

Dar patriotismul are și o dimensiune morală. Au fost perioade în istoria noastră recentă când propaganda a făcut acest sentiment greu de înțeles. Cuvântul, pentru oameni curați la suflet, producea și produce alergie la cavalcada propagandei. Noțiunea este golită de conținut. După schimbarea vremii, patriotismul a început să-și asume elemente de continuitate. Am înțeles, fără mare dificultate, că pentru generațiile mai noi conținutul conceptului este diferit de încărcătura mea emoțională. Până la un punct pricep fenomenul. Dar el nu se poate abate de la direcția de bază, cea care definește prețuirea valorilor naționale. Nu uit nici faptul că s-a abătut asupra noastră vântul globalizării, care diluează sentimentul patriotic al ființei.

Deocamdată, avem o țară, cu o istorie care ne recomandă în lume, așa că iubirea de patrie este o dimensiune absolut necesară. Că și alții își prețuiesc țara lor. Cu toată deschiderea granițelor. Un confrate, profesorul Sever Voinescu, mi-a sugerat trei condiții pentru a te numi patriot. În primul rând să nu furi, să nu înșeli. Că prin hoție și înșelăciune păgubești un semen de-al nostru sau statul român. Profesorul nu-și imaginează că un patriot român fură un alt român sau statul român. Asta nu înseamnă că ai dezlegare să-i prăduiești pe alții. În al doilea rând, să-ți faci datoria cât poți de bine acolo de unde îți câștigi pâinea. Adică să realizezi că și de tine depinde mersul țării tale. Cei care lucrează în altă țară cum se pot numi? În al treilea rând, trebuie să-ți cultivi limba. Să te străduiești să scrii corect și frumos în limba română, să prețuiești pe cei care te învață istoria și geografia țării tale. Să înveți și să prețuiești pe cei care lucrează cu cuvintele limbii române. Aici ar fi multe de spus!

Eu pledez pentru un patriotism discret, un patriotism normal. Dar vorba prozatorului Nicolae Breban, băimărean prin naștere, care se mărturisea într-un interviu dăruit mie: „În clipa în care țara mea intră în primejdie, eu devin român și sar să o apăr!” De unde se vede că vremurile cer și gesturi mari. La limită, patriotismul poate însemna să-i aperi pe alții cu viața ta. Dar asemenea vremuri să sperăm că vin mai rar. Să rămânem la sentimentul normal al ființei. Că patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci o datorie față de neamul tău. Patriotismul reprezintă, după credință, puterea unui popor. Când uităm de propriile noastre valori începe descumpănirea socială și culturală. E bine să știm că avem obârșii.

Trăim vremuri în care se manifestă risipa sentimentului descris de mine. Valorile morale se confundă cu puterea. Nici școala și nici familia nu mai sunt ce ar trebui să fie. Mizez, totuși, pe familie și școală că nu vor uita vorbele episcopului Inochentie Micu-Klein: „Nu poți învia cu adevărat decât din pământul patriei.” El a murit în 1768 la Roma, iar în anul 1997 a fost adus în țară, la Blaj. Avem pilde istorice care ne pot fi de folos. Mai ales astăzi!