de Gheorghe Pârja
În urma măsurilor de austeritate, taxe și impozite
mărite, cu girul premierului Bolojan, sunt români care se gândesc să-și facă
valiza și să plece unde văd cu ochii. Dacă știrile din media acoperă
realitatea, este o situație dramatică. Dezțărarea nu este un fapt bun pentru
noi. Despre acest fenomen am mai scris. Reiau idei mai vechi, dar extrem de
actuale. Migrația populațiilor nu este un fenomen nou în istorie. Migratorii au
tulburat așezările mai consolidate, le-au luat avutul și viața. Nu mi-au plăcut
migratorii nici să-i învăț la școală, așa că nu aș fi vrut să trăiesc pe vremea
lor. Era firesc, sufletul meu făcea parte din spiritul ordinii, urca pe
verticală spre Cer, se măsura cu turla bisericii, cu stejarul cel înalt, cu
muntele, nicidecum cu întinderile colbuite ale istoriei.
De când au apărut statele naționale, fiecare neam a
tras la casa lui, a îngrădit-o, a apărat-o. S-a instalat în oameni simțul de
proprietate, s-a legat sufletul de loc, de mormintele strămoșilor, de
evenimentele care s-au întrupat în viața fiecăruia. A fost o vreme când oamenii
plecau din două motive din casa lor. Plecau de necaz, pentru o viață mai bună,
dar și de curiozitate să vadă și alte meleaguri. De obicei, se întorceau la
locul baștinei cu câștigul dobândit și cu sufletul împlinit. Aceste două
dimensiuni ale existenței făceau parte din farmecul trăirii în lume, adică din
spiritul libertății. Care, uneori, a fost extrem de îngrădit.
Și a venit dezlegarea în istorie. Cu bune și cu
rele, zic eu. De peste trei decenii și jumătate, ni se întind oferte de a pleca
în lumea largă, dar și de a rămâne acasă. Când s-au deschis granițele, românii
au prins gustul plecării prin țări străine. La muncă, la studii, adică la făcut
bani și cariere. Uimitor de repede s-au adaptat la condițiile din lumile în
care au ajuns. Așa că ultima cifră credibilă a românilor plecați peste hotare
ar fi de 5 milioane. O țară mijlocie, răsfirată în alte țări. E bine? E rău?
Din punctul de vedere al celor plecați, o fi un fel de bine pentru unii și un
bine pentru mai mulți. Dar țara care a rămas acasă? Cu ea ce se întâmplă? Ce se
întâmplă cu această împuținare de oameni?
Fenomenul este comentat cu discreție de autoritățile
românești. Nici nu au ce face prea multe pentru a-i chema acasă pe români. Nu
au locuri de muncă nici pentru cei rămași acasă, cum să faci un program de
repatriere? Că am intrat într-o lume nouă, cu multe necunoscute. Foarte puțini
sociologi și istorici comentează fenomenul. Recent, am citit un mic text al
sociologului-academician Ilie Bădescu, cu privire la desțărare și uitarea de
neam. Când un om pleacă într-o călătorie, își pune în geamantan lucruri de
trebuință. Eventual o fotografie și o carte. Când pleacă definitiv nu are
bagaj, căci e greu să ia cu el locul, casa și neamul. Toate acestea le așază în
sufletul lui.
Aici mă ajută spiritul de cercetare al sociologului
sensibil, pentru care la cele două capete ale migrației numite țări, se află
țara de origine și țara de destinație. Fenomenul migrației are alt înțeles.
Scrie domnul academician: „Țara de origine sau de plecare a migrantului este
deopotrivă o țară de suferințe, de eșecuri repetate, de frustrări, de proiecte
neîmplinite, de iubire neîmpărtășită, de nostalgii în cele din urmă. Raportul
dintre cel ce pleacă și țara lui se numește în acest caz dezțărare, adică
despărțirea de țară, cu țară cu tot, plecarea în lume, cu țara în suflet.
Plecarea aceasta implică împachetarea și despachetarea unor stări sufletești de
o mare profunzime și bogăție.”
Pentru țara de origine, plecarea din țară nu este
numai o neprețuită pierdere demografică, socială și economică, ci mai presus de
toate acestea sunt un gol metafizic. Țara a pierdut pe cineva, un dar de care
nu s-a putut îngriji. În toate aceste păreri, găsiți și destinul românilor
plecați. Auziți vocea sociologului: „Desțărarea este un păcat de moarte pentru
cei ce guvernează țara de peste 35 de ani. Ei vor trebui să dea socoteală
Stăpânului pentru tot talantul risipit, care nu e de la ei, pe care l-au primit
ca să-l înmulțească”. Vedem cu ochiul liber că România de după 1989 a risipit
nu numai avere economică, ci și a mutilat un corp demografic și a risipit o
bună parte din țară. Academicianul numește acest fenomen efectul Ulysse. Care
ne arată că un popor afectat de o migrațiune masivă se află într-o situație
critică în ceea ce privește raportul dintre cei plecați și cei rămași acasă.
Eu, ca umanist, caut sondarea adâncimilor sufletești
ale fenomenului de migrator. Harta migrației românilor ne avertizează că
România se confruntă cu un fenomen de desțărare, nu de simplă migrațiune, ci de
masivă desțărare a categoriilor cele mai active ale poporului român. Dacă
guvernanții știu, ori nu știu lucrul acesta, este o chestiune greu de cumpănit,
dar faptul că reacția celor care ne-au condus, și o mai fac, lipsește la
ameliorarea acestui fenomen, ne îndeamnă să credem că nu au sensibilitatea
țării. Închei cu o părere a sociologului Ilie Bădescu: toate acestea sunt
fațetele decapitalizării genealogice a popoarelor. Unul din mecanismele care
conduc la un asemenea efect este uitarea de neam. Măsurile actualului guvern
pentru a repara greșelile făcute sub conducerea fostului premier, dar nu numai,
au lovit în liniștea financiară a multor români. Unii și-au luat lumea în cap.
Dar să nu uităm că Ulisse, totuși, s-a întors acasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu