În cele ce urmează
nu mi-am propus să fac o cronică de întâmpinare. Poate nici nu aş fi citit
cartea semnată de Nadia Aurelia Roman, Structuri arhetipale în lirica lui Ion
Şugariu, Editura Techno Media,
Sibiu, 2011, dacă nu s-ar fi făcut un tapaj monden ieşit din comun. Un desant de cărturari hârşiţi ,prestigioşi
şi venerabili, prosternaţi în faţa
autoarei, dimensiunea aulică a pălit în
faţa feminităţii auctoriale, şi a unei opere dătătoare de frisoane
culturale. Personaje cu vechi atestate
de exigenţă didactică, au acompaniat
tânăra speranţă a hermeneuticii locale, cu incantaţii şi exclamaţii admirative.
Sibiu, Iaşi, Baia Mare, Tăuţii de Sus, au exersat individual şi în
cor polifonic, vocalize elogioase. A dat iama noua generaţie în ştiinţa
ştiinţelor, zic eu ca onest element al
publicul programat ca aplaudac. Şi iau cartea de coperţi şi descind haotic la
lectură, direct la pagina 296, unde găsesc un enunţ vecin cu premoniţia: „..în
această mişcare haotică se află ÎNSĂŞI sensul devenirii”. Am încheiat cu maximă
fidelitate citatul revelator.
Dezacordul, un prilej numai bun pentru o cronică de Raclaj, cum plastic
se exprimă prefaţatorul, prof.univ.dr. Gheorghe I Manolache. Şi cum domnul
profesor a republicat Prefaţa în Nord Literar nr 5(108), mai 2012, mi-am zis să
nu mă iau totuşi după prima impresie şi după aparenţe, să ignor sugestia de
raclaj, să iau act de dublarea garanţiei aulice, fie şi cu clonarea unei prefeţe,
şi să citesc cu seriozitate şi fără prejudecăţi feministe şi livreşti. Aşa că
rândurile pliciticoase care urmează sunt doar nişte observaţii de cititor care a dat ceva timp din viaţa sa
ca să parcurgă o carte, prin lectură cinstită, rând cu rând, paragraf cu
paragraf, pagină cu pagină de la început până la sfârşit. Recunosc că am
prostul obicei, după ce răsfoiesc la prima vedere o carte, s-o şi citesc. Un
obicei desuet , nişte sechele incurabile din studenţia de clasicistă. Aşadar să
consemnăm nişte note, nişte simple note de lectură.
O lucrare-studiu,
eveniment monden. Un titlu sofisticat cu trimitere erudită. Dimensiune de volum
respectabilă. 439 pagini.
79 de pagini
bibliografie şi anexe.
Aproape 100 de pagini de citate extinse, din şi despre
autorul studiat, precum şi din arealul
livresc invocat temei.
Între citatele agreate de autoare , unele sunt transcrise
identic de două sau de mai multe ori, fără ca interpretarea să aducă o nuanţă
suplimentară . Exemple:
-La paginile 58 şi 87 se dă curs aceluiaşi citat din
scrisoarea lui Octav Şuluţiu către Ion Şiugariu, iar comentatoarea reiterează
evidenţa din textul de referinţă, îndemnul mentorului către elev la prudenţă şi
la cumpătarecu privire la debut. Didactismul repetabil.
-La paginile 61 şi 93 apare citată una şi aceeaşi strofă,
comentariul de text repetă structura
volumului Paradisul Peregrinar şi aduce
ca suport argumentativ strofa
respectivă( Poetul), ca să înţelegem foarte aplicat cum se face vorbire despre
condiţia poetului în lume şi despre ars
poetica . Repetiţia a fost eficientă şi de bun augur, acum ştiu strofa pe de
rost.
-Dacă nu prindem cumva ideea despre vis şi ideal din
fragmentul citat în extensie la paginile 38, 39, 40(Ion Şiugariu, Sete de
Ceruri), autoarea, vădit grijulie cu uitucul cititor, îi readuce în
memorie citatul cu pricina, în format
mai mititel, cu croşete şi puncte de suspensie, la pagina 109.
-„Povestea olarului” frumoasă şi pilduitoare, e preferata
exegetei , devreme ce o dăruieşte cititorului odată la pagina 75, a doua oară
la pagina 124 şi a treia oară la pagina 313, probabil ca modalitate de
exorcizare rigorii erudite.
-Poemul Rugăciune pentru soare ne este oferit printr-un
fragment, la pagina 140, apoi, la pagina 321 citarea se dilată, ca , în cele
din urmă, la pagina 328, trimiterea la acelaşi poem să se restrângă din nou, la
o strofă. Se manifestă poate grija
diafană a seraficei autoare pentru
sacru, la un cititor profan.
-Am luat la cunoştinţă la pagina 133 şi la pagina 312 de
tema şi problematica mineritului, de care autorul nu a uitat, stau mărturie
citatele identice. Suntem aproape în zona tautologiei cu citate repetate ca
aide memoire.
-Aspectul picturalităţii poeziei se ilustrează prin aceeaşi
trimitere la un fragment din poemul Gând, la pagina 141 şi la pagina 285.
Şi mai sunt fragmente poetice reluate cu un pretext
interpretativ sau altul, de se mai întâmplă să se încurce fişele sau să stagnăm
ideatic.şi procedural. Să nu ignorăm că
lucrarea are o anexă consistentă, o antologie sui generis cu poemele
citate.
-Aşa zisele structuri arhetipale detectate în textele
poetului Ion Şugariu sunt nişte listări aproape în exclusivitate cu cuvinte nominale, nişte cataloage lexicale
inserate în cuprinsul studiului, pentru ca autoarea să ne convingă de frecvenţa
anumitor termeni. Simbolistica adiacentă
lexicului inventariat mecanic oscilează
între platitudini de liceu( „albul reprezintă puritatea”) şi interpretări
speculative forţate :” tranzitată în
poem textura poetică îşi arogă ceva din virtuţile ambelor sexe, în sensul că
masculinul o nutreşte cu materia existenţială, generatoare, iar femininul cu materia
contemplatoare, receptoare” în acest mediu al osmozei androgine, spre latura
feminină, ca şi cum făptura poetului ar plăsmui poemul în pântecul matern (p.
269). Mă rog, abordarea cam sexistă e preocupantă pentru autoare, care-l
defineşte un Şugariu oarecum efeminat , lipsit de aplombul virilităţii
agresive. Eu gandesc doar că poetul era
un ardelean bine crescut, blând şi civilizatşi foarte cultivat. Avea poetul o
formă a superbiei masculine în temeritatea ideatică.
-Ideea nodului, cu adevărat element princeps, arhetipal,
este lăsată de izbelişte, în exclusivitate pe seama interminabilelor inventare
,cărora locul firesc în structura
volumului era într-o addenda, într-o anexă. Nodul, ca element de referinţă,
simbol absolut al indestructibilităţii, nu este tratat în spirit hermeneutic, aşa
cum clamează instanţele aulice care au girat acest studiu. Nu poate fi vorba de
o întreprindere hermeneutică, stricto
sensu( iar nu stricto senso, aşa cum apare mutilată prin contaminare fonetică
expresia latină, la pagina 340; e bine de reamintit că substantivul sensus-us
este de declinarea a IV-a şi că ablativul
este sensu. Contaminarea
specificată se produce printr-un
fel de acord aiuritor al substantivului cu adjectivul lui, am mai
observat eroarea aceasta în folosirea celebrei expresii juridice).
Hermeneutica , o
metodă şi un concept al statorniciei şi universalităţii, presupune integrarea
entităţii studiate( în cazul nostru opera poetică a lui Ioan Şugariu) într-un
spaţiu arhetipal de referinţă, cu precizie, rigoare şi argumentaţie specifică. În ceea ce priveşte interpretarea
hermeneutică a nodului, cu aplicaţie în artele plastice, autoarea avea la
îndemână o referinţă bibliografică impecabilă: Ioan Marchiş, Simbolistica
artelor nonverbale. Nadia Aurelia Roman a observat în poetica lui Ion Şugariu
o componentă evidentă, picturalitatea, vizualitatea. Şi atunci, când vorbim de
imagini făurite din cuvinte, ne raportăm , de ce nu , la simbolistica artelor
plastice, mai ales când avem intenţia interpretării unor motive cromatice.
O monografie onestă şi cuminte , o tehnică structuralistă de
investigare, prin catalogare şi evadare speculativă, nu pot fi asimilate unui
demers hermeneutic. Temerea mea este pentru o recidivă nefericită, aplicarea
unor şabloane pe text poetic, pe post de studiu hermeneutic. Şi pentru asta nu
autoarea poartă responsabilitatea, ci mentorii care s-au mulţumit să valideze
ca studiu hermeneutic un studiu simpatic, empiric, vag intuitiv şi tributar unei bibliografii
eclectice . Ca om cu gusturi personale, am căutat şi eu o referinţă din Luca
Piţu, inserat în bibliografie. Am căutat şi alte nume , şi m-am oprit, în
definitiv nu e nimic nou sub soare, o lucrare de ştiinţă, nu-i aşa, nu are
blazon aristocratic, dacă nu se plastronează erudit, fie chiar şi în imaginar.
E foarte veche şcoala mimării biobibliografice în filologia românească.
E lung şi subtil
Drumul Mătăsii.
Virginia Paraschiv
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu