În 2012, Uniunea Europeană a primit Premiul Nobel pentru
Pace, „pentru contribuţia de mai bine de 6 decenii la promovarea în Europa a
păcii şi reconcilierii, a democraţiei şi drepturilor omului”. Astăzi ni se pare
că motivaţia pentru acordarea faimosului premiu este cel puţin discutabilă, din
3 raţiuni: 1) gestionarea defectuoasă, de către UE şi state membre, în anii
’90, a războiului din fosta Iugoslavie, a Serbiei învinse şi a păcii
ulterioare; 2) gestionarea greşită, tot de către UE, a propriei sale iniţiative
de extindere, prin parteneriate, către Est, precum şi a conflictului militar
actual din Ucraina, şi 3) iarăşi gestionarea, de către UE, a integrării
economice şi financiare a ţărilor membre din Europa Centrală şi de Est, gestionare
defectuoasă, generatoare de conflicte latente şi periculoase, ce ar putea pune
în discuţie, în puţini ani, însăşi existenţa Uniunii.
După căderea, de mai bine de 25 de ani, a fostei „Cortine de
Fier” ridicate între Est şi Vest, periferia răsăriteană a UE eşuează în
strădania de a-i ajunge cît de cît din urmă pe cei din centru şi cartierele
selecte, iar Bruxellesului, spus pe româneşte, nu-i pasă de chestia asta. În
Est, după aproximativ un deceniu de la aderare, liberalismul de piaţă,
triumfalist, al lui Margaret Thatcher a Marii Britanii şi Ronald Reagan al
Americii, din anii ’80 trecuţi, şi neoliberalismul din anii 1990-2000, nu mai
funcţionează şi chiar stîrnesc ostilitate, lumea vrea înapoi la o economie
luată din mîinile transnaţionalelor şi redată oamenilor, înapoi la un stat mai
puternic, înapoi la ceva planificare centralizată şi la statul social,
protector. Vrea înapoi de la democraţia de piaţă globalizată la străvechea şi
preabuna democraţie europeană, cea pe înţelesul europenilor de 2.500 de ani. În
momentul de faţă este limpede că expansiunea UE în Est nu a venit la pachet cu
promisiunea şi garanţia unei egalităţi economice, nici măcar într-o planificare
cinică, mincinoasă, pentru liniştirea a două generaţii de ameţiţi, adică pe 50
de ani. De vreun nou Plan Marshall, sau facilităţile acordate la aderare
Irlandei (1973) sau Portugaliei (1986), nici vorbă, astea-s istorie. Cuferele
Vestului au rămas închise cu lacăt greu, mai ales că apăruseră tot felul de
sărăntoci, de-alde România şi Bulgaria, cu mîna mereu întinsă. Porunca şi
cuvintele de ordine de la Bruxelles au fost trei: „Piaţă liberă, gata!”. De
scăpat, a scăpat doar fosta Germanie de Est, luată acasă din mahalaua
profeţiilor marxiste de soră-sa, fosta Germanie Federală, restul ex-socialiştilor
au primit ceva fonduri infrastructurale, adică mai nimic. Astăzi, standardul de
viaţă din Ungaria (un vis al românilor…) este jumătate faţă de cel din Austria,
abia în 2003 România s-a ajuns din urmă pe sine, aşa cum producea în 1989, s-a
ajuns din urmă şi de atunci a rămas ultima din UE. În lipsa unui program serios
de asistenţă economică şi financiară, nimic altceva nu a ajutat, nici măcar
„terapia de şoc” de acum 20 de ani, şi nici austeritatea de acum 20 de minute.
Criza prelungită de după 2007 a dat peste cap bruma de eforturi anterioare, ba
mai mult, şi paradoxal, molima înapoierii şi a stagnării s-a extins în sens
invers, dinspre Est către Vest, către Grecia şi Spania (?!). Apoi, unii au luat
taurul de coarne, au căutat alternative la liberalism şi la „integrarea” oferită
de Bruxelles. Reforma la care se gîndeşte Viktor Orbán al Ungariei nu are nimic
comun cu „greii” euro-atlantici, acesta vrea să creeze un „stat neliberal” în
mijlocul Europei, să se întoarcă, atît cît este necesar, cu faţa spre lumea
euro-asiatică, spre Rusia, spre China şi către Orientul Mijlociu. La Bruxelles,
partidul său, Fidesz, i-a părăsit pe liberali şi s-a alăturat popularilor,
lîngă creştin-democraţii Angelei Merkel a Germaniei. A fost imediat acuzat
(ghiciţi de cine) de xenofobie şi antisemitism, de sabotarea UE etc. Este clar
că demersul său, dacă va continua, va schimba faţa Uniunii şi, mai ales, a
Estului. Oricum, euroscepticismul are în Ungaria de azi o fortăreaţă
redutabilă. În trecutul apropiat s-a spus că UE exercită cea mai mare influenţă
şi atractivitate prin programul său de lărgire către Est. Deşi a trenat de mai
mulţi ani, deşi au existat ezitări păgubitoare, această strategie a avut un
mare succes. Iar în prezent criza din zona monedei euro se prelungeşte de mai
mult de 5 ani, dar cel mai mare eşec al UE din ultimul deceniu – neputinţa de a
formula strategii şi politici coerente faţă de Est şi Sud-Est – constituie
cauza principală a instabilităţii, slăbiciunilor şi, s-o spunem pe cea dreaptă,
a lipsei de popularitate a Uniunii 2015. Este foarte greu, chiar imposibil,
să-i readuci de partea ta pe proprii europeni, atunci cînd, în loc să onorezi
Premiul Nobel pentru Pace căpătat acum 2 ani, pentru transformarea Europei
„dintr-un continent al războiului într-un continent al păcii”, dintr-o clădire
învecinată, tot de la Bruxelles, NATO anunţă instalarea a 6 centre noi de
comandă şi a 5.000 de soldaţi în Est şi un „mic război rece” cu Rusia. Adică un
război în Europa, pe care, spre cinstea ei, recent la Budapesta Angela Merkel
l-a considerat absolut inacceptabil. Tot respectul, şi o întrebare: ce ar fi
NATO fără Germania? Poliţie extra-europeană în Europa, sau ce altceva? Dacă
lucrurile vor continua aşa încă o perioadă de vreme, nu prea lungă, ne vom
trezi cu o altă Uniune Europeană, Uniunea Europeană de Est. Ştim prea bine că
şi astăzi, după 70 de ani, continuăm să trăim bîntuiţi de trecut, că Estul şi
Vestul continentului au fost despărţite la 6 martie 1946 de o „Cortină de
Fier”, că aceasta a creat un decalaj politico-ideologic, social, economic şi
cultural considerabil între cele două părţi. Ştim că în Vest, cu strădania
fiecăruia şi asistenţa iniţială, generoasă, a Americii, au venit progresul,
prosperitatea şi pacea socială. Ştim că în Est, cu „asistenţa” tiranică a unei
ideologii mincinoase, ruptă de realitate, comunismul, s-au instaurat
privaţiunile, stagnarea şi disperarea. În 2015, cu Zidul Berlinului demolat de
mai bine de 25 de ani, cele două părţi ale continentului continuă să fie
separate de o „Cortină de bani”, groasă. În Europa, ceva ce reînvie şi seamănă
astăzi cu vechiul şi nenorocitul „război rece” dintre America şi Rusia merge
înainte, la 65 de ani şi ceva după declanşarea lui. Uniunea Europeană este un
succes şi o pildă de voinţă comună a europenilor, dar prosperitatea unificată,
economică şi financiară, a continentului se află, încă, departe, dincolo de
orizont. Atît de departe, încît ar trebui să ne rugăm cu toţii Domnului,
vestici şi estici, ca nu cumva nervii vreuneia dintre părţi să cedeze şi, apoi,
totul să se risipească. După cum se risipeşte, în sus, fumul. Către cer…
RADU TOMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu