Mă gândesc cu
pioșenie la acei oameni, militari-jandarmi fiind, care s-au ,,grăbit să plece”
spre o altă lume, punându-mi obsesiv, întrebarea: de ce ei? De ce ei? Nedrept
pentru unii, prea devreme pentru alții, dar știm oare, când este rândul nostru?
Nu vreau să par morbid în articol, dar credeți-mă pe cuvânt, că sunt cuprins
uneori de frica acestei eterne plecări. Nu cred că sufăr, chiar mă simt perfect
sănătos! Cel puțin asta mi-e impresia de moment. Am trăit destui ani, aici în
Jandarmerie, și-am prins mulți oameni, ofițeri sau subofițeri. Numărul lor nu
are în această clipă vreo importanță majoră, de asta mă feresc să dau o cifră.
Desigur că ea nu cred că ar corespunde realității.
E
un adevăr incontestabil faptul că odată născuți, cândva ne vom duce spre stele,
fără a ști când și cum, așa cum n-am știut nici când am venit în lumea asta. Nu
ne-am cerut să venim, și nici nu trebuie să ne cerem să plecăm. Viața trebuie
trăită cu intensitate. Cele rele trebuie trecute cu privirea sus, pentru că
după rău urmează întotdeauna bine, așa cum după bine întotdeauna poate urma
rău. Important este să fim cu adevărat luptătorii neînvinși. Până când? Până
vrem noi, nu până vrea Ea - și nu-i dau nume, dintr-o oarecare subiectivitate.
Nu vreau ca
cele ce vor urma să pară cine-știe-ce. Vreau doar să spunem lumii că jandarmii
sunt respectați și dincolo de moarte. Nu vreau să pară o laudă, dar am trăit
aici unii lângă alții ca într-o adevărată familie. Asta am învățat de la viață.
Să luptăm pentru apărarea valorilor noastre spirituale, să luptăm în viață cu
lipsurile sau cu nevoile care ne-au înconjurat. Să nu ne lăsăm bătuți sau
cuprinși de frică sau cine știe ce spaimă din aceste cauze. Am învățat să ne
rugăm unii pentru alții, așa cum probabil vor face și alții cu noi, dacă le-am
transmis acest sentiment.
Viața este
când prea scurtă, când prea grea! Nu contează mărimea niciodată. Ce contează
este faptul că ar trebui s-o trăim așa cum se cuvine! Cumpătat, păstrând și
respectând poruncile lui Dumnezeu. Am scris toate acestea, gândindu-mă sau
raportându-mă și la perioada în care ne aflăm – cu câteva săptămâni înaintea
Marelui Praznic al Invierii, când întreaga ortodoxie, în toată perioada
postului, sâmbăta o dedică celor morți. Nu degeaba în popor s-a împământenit
ideea cu ,,sâmbetele morților”. Mi-aș dori din toată inima să văd oameni
fericiți, oameni ce nu suferă, oameni care se respectă, oameni care sar unul în
ajutorul celuilalt – întocmai cum predicat-a Isus. Din păcate, acestea sunt din
ce în ce mai rar întâlnite. Și-atunci pe bună dreptate nu mergem spre păcat?
Doamne iartă-mi sinceritatea, dar și puterea de judecată! Nu vreau să judec ori
să cântăresc, într-o formă sau alta, viața cuiva. Nici vorbă! Vreau să
sensibilizez faptul acesta și-apoi, nu ca laudă, să spunem lumii că jandarmii,
grăbiți din viața lor, spre ceruri, nu
sunt uitați, dimpotrivă. Ne rugăm pentru ei și pentru familiile lor, ne rugăm
pentru cei care trec prin suferință sau necaz. Ne rugăm pentru noi!
Credem că ei
își veghează, de-acolo, de pe bolta cerească, familiile rămase în durere și
suferință. Credem că ne veghează pe noi cei care executăm misiuni diverse cu
grad ridicat de risc. Credem că suntem toți o mare familie. Și aici, pe pământ,
și în viața de Dincolo.
Jandarmeria,
la nivel macro cât și la nivel micro, ocrotește și apără bunurile și valorile.
Așa ne apărăm și noi, la modul concret, valorile noastre. Și pentru noi, pentru
jandarmii rămași a executa încă misiuni, plecarea lor a fost o suferință și o
pierdere. Au plecat de lângă noi prieteni, leat de angajare, amici, colegi. Am
petrecut împreună, am trecut împreună și binele și răul fiecăruia. Am fost cu
adevărat o familie, ce ne-am ajutat cât ne-a stat în putință. Ne ajutăm cât
putem și mai departe, rostind atunci când ne aducem aminte, pentru toți, și
pentru fiecare în parte, rugăciunea: ,,Doamne
Dumnezeul nostru, ai grijă de sufletul păcătosului, plecat spre ceruri. Ai mare
grijă și-L ocrotește așa cum el a ocrotit aici pe pământ, iubește-L așa cum el
a iubit pe pământ, apără-L așa cum el a apărat pe pământ. Nu pentru că în viața
a fost doar jandarm, ci și pentru că și-a iubit țara. A iubit-o, a respect-o,
și-ar fi fost în stare, dacă era nevoie, s-o apere și cu prețul vieții.
Apără-le, Doamne, familiile rămase în suferință și alină-le durerea mult prea
mare, așa cum ne aperi și ne alini pe toți. Amin!”.
Ne-am promis
unii altora, atunci, la Marea Despărțire, că nu ne vom uita. Nici noi pe voi și
nici voi pe noi! Noi ne ținem de promisiunile făcute, rugându-l, așa cum este
creștinesc, pe Dumnezeu – să vă ierte!
Tuturor, Dumnezeu
să le ocrotească pașii pe cărările cerului. Așa cum ne rugăm pentru noi, și
pentru fiecare, ne rugăm și pentru ei, cei plecați, oricare ar fi Ei.
Plutonier adjutant sef Aurel BELE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu