joi, 19 martie 2015

POESIS – VASILE BELE








mă apropiu de biserică

mă apropiu de biserică pentru a rosti în liniște
o rugăciune de iertare a păcatelor
ceva din interior îmi respinge intrarea în biserică
fac semnul crucii și-apoi mai pot spune
Doamne ajută!
ies fără a rosti nici măcar în gând rugăciunea
ce-o știu pe de rost
bunicul m-a învățat
până și mie mi-e frică de mine
eu nu eram așa ceva s-a întâmplat probabil un blestem
deocamdată mai găsesc putere
de-a refuza gândul parșiv
care nu-mi dă pace nici măcar în biserică
acolo unde toate lumea caută liniște.


sufletul îmi este răvășit

sufletul îmi este răvășit întors pe dos
încerc să-mi caut liniștea
în rugăciune mă apropiu de biserică
nici picioarele nu vor să urce treptele
nici putere de-a face cruce nu mai găsesc în mine
nu cred în blesteme
cui să-i spun frământarea mea
fulgului de zăpadă el mă ascultă doar
se pune pe umărul meu pentru a mă mângâia
doar el mă înțelege s-a topit de căldura din mine
încă sunt cald dar rece și sec pe dinăuntru
sec de rugăciune fără rugăciune
fără putere și fără îngerul meu păzitor
e pe-aici pe undeva și el fuge de mine.


până și copacii din calea mea

până și copacii din calea mea
îmi fac semn cu mâna să-mi continui drumul
mă pun la rădăcină unuia dintre cei mai
frumoși copaci și-mi dau seama că nu are nicio frunză verde
totul e uscat și plin de negru în jurul meu
o să stau cu ochii închiși
gol și plin de întuneric
n-am mai călătorit pe-un astfel de drum
e pentru prima și ultima oară
vreau să mă întorc în lumea mea
totul e negru în jurul meu
nu văd soare flori primăvară
nu aud glasul frumos al păsării călătoare.


locomotiva merge tot înainte

locomotiva merge tot înainte fără a se opri în vreo stație
când voi dori să cobor voi trage semnalul de alarmă
așa cum știu că nu e prea voie
trec prin viața așa ca trenul prin halta goală
trec așa ca printr-o gară părăsită
fără lume fără acar
povetea cu acarul Păun este veche
mă întâlnesc cu el la două
aș vrea să schimb locomotiva
încă mă caut și nu mă găsesc
mă strig și nu mă aud
îmi vorbesc și nu-mi înțeleg vorbele
vreau să beau apă dintr-un izvor
gândindu-mă că numai acolo voi găsi
apă limpede.


voi petrece cu prietenii o noapte
                             
                                    prietenului Gelu Dragoş

voi petrece cu prietenii o noapte
în bufetul de lângă drumul uitat de lume
chiar aşa i se spune bufetul mort
or fi venind aici morţii să bea vodcă
or fi trecând pe-aici cârduri de raţe
în drumul lor spre alte ţări
o fi plătită cu ceva crâşmăriţa
care serveşte pe oricine fără să întrebe
de unde vine şi unde pleacă
în ce ceasuri or fi posibile toate astea
raftul de sus e plin cu sticle goale
la fel şi oamenii ce trec pragul bufetului
nu văd să aibă decât o haină albă pe ei
mă mir de ce atâta curăţenie
cine o fi făcând curat pe-aici
nu pică frunză nu sunt hârtii împrăştiate
aici domneşte liniştea şi curăţenia
o fi liniştea dinaintea furtunii
de departe se aude un cântec
se-aud lacrimile picând pe pământul prea uscat
s-a întâmplat ceva sub podul de cale ferată
au sosit musafiri noi...


să fie, oare, vreun blestem

să fie oare vreun blestem
rostit de vreo domniţă supărată
de astea chiar mi-e frică şi mă tem
dacă mai are rost mai pun o întrebare
n-aş pune una poate nici o mie
de ce-a căzut pe mine, de ce oare
de-aş putea şi-aş da foc să arzi de vie
să nu aduci sărăcie moarte aprigă şi rea
alţii poate-ar da palate şi-ar da aur şi argint
ca să scape ei de moarte
iubita mea din nordu-ndepărtat
îţi scriu din ţara soarelui răsare
chiar uite-ţi scriu din depărtare
ca să nu crezi că te-am uitat nu te-am uitat
trecut-au ani vreo câţiva zeci
cu-o dragoste fierbinte şi cu mare iubire
tu chiar pe tine vrei să te întreci.


mă retrag în linişte

mă retrag în linişte pentru a nu mă vedea nimeni
şi analizez cele câteva ceasuri din ziua de azi
azi am început ziua incredibil de frumos
mi-am dorit atât de multe lucruri
şi nu am reuşit nimic din toate cele dorite
n-am oferit nici măcar o clipă de iubire
pe toţi i-am privit cu ură şi dispreţ
m-am certat cu toţi din jurul meu
am alergat în sus şi-n jos fără să-mi dau seama
că jignesc pe cineva
n-am oferit dragoste n-am oferit iubire
n-am fost bun dimpotrivă
am făcut pe cei din jurul meu să sufere
şi iar am jignit  
pe cât am fost de vesel la începutul de zi
pe-atât de trist sunt în această secundă
nimic din ce înseamnă stimă şi respect
nu-mi sunt prietene
şi niciunul de lângă mine nu mi-a spus o vorbă
m-a lăsat să excelez în prostie în ură
în neprietenie
acuma îmi dau seama lângă cine-mi petrec viaţa
câteva ore din viaţă
câteva ore din tinereţe câteva ore doar câteva ore.


mândria izvorăşte din păcate

mândria izvorăşte din păcate
iar eu nici sens şi nici rost nu mai am
doar gând trist şi un destin ce doare
te-apropie tot mai mult de moarte
drumul este gol şi totu-i ciudat
păcatul mă urmăreşte mereu
cărările întortocheate pline de mister ascuns
ascuns între tufişurile vieţii
mă voi repezi la prima fiinţă femeie
ce-mi va trece prin faţă pentru a păcătui
mă îndrept cu paşi repezi spre final
orice lucru are un început dar şi un sfârşit
nu credeam că sfârşitul e atâta de aproape de noi
nu credeam că sfârşitul poate fi
în clipa ce urmează din naivitate
acuma mă mint până şi pe mine
mi se pare că aştept din veacul trecut
şi  aştept un alt veac
pe care să-l petrec aşa cum se cuvine
fără de păcat.


( Poemele fac parte din volumul aflat în curs de apariţie 
„POEME TÂRZII SCRISE DEVREME” 2015 )  




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu