Participanții celui mai mare congres al istoricilor din România organizat în ultimii 36 de ani au participat în număr mare, alături de membri ai Academiei Române, mitropolitul Andrei al Clujului, Maramureșului și Sălajului, decani ai facultăților din cadrul Universității Babeș-Bolyai, și nu numai, la evenimentul de lansare a cărții rectorului Ioan Aurel Pop, “Transilvania – starea noastră de veghe”, realizată în colaborare cu editura Școala Ardeleană.
Amfitrionul evenimentului a fost istoricul Ioan Bolovan, care a vorbit în primul rând despre fascinația manifestată de Transilvania în acest domeniu. Prorectorul a evocat și felul în care se vorbea despre această regiune în urmă cu 100 de ani, când s-a vărsat sânge din Regat pentru românii din Transilvania, citând din vorbele lui Nicolae Titulescu (mai 1915): “Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa. Ardealul e românismul în restrişte, e întărirea care depărtează vrăjmaşul, e viaţa care cheamă viaţa! Pentru Ardeal nu-i viaţă care să nu se stingă cu plăcere; pentru Ardeal nu-i sforţare care să nu se ofere de la sine; pentru Ardeal totul se schimbă, totul se înfrumuseţează, până şi moartea se schimbă: încetează de a fi hidoasă, devine atrăgătoare!”
În opinia lui Ioan Bolovan, cele 20 de capitole ale cărții reprezintă un discurs al unității spirituale și teritoriale și firești a neamului românesc, un fir roșu al românismului pur, o pledoarie pentru renunțarea la regionalism.
“Pentru Ion Aurel Pop istoria ca disciplină nu este o arhivă prăfuită în care se mai adaugă din când în când câte un exponat dat apoi uitării. Istoria nu este doar vocație, doar pasiune ci este un instrument al cunoașterii, extraordinar, identitar, comunitar, diplomatic. Fiindcă în tot ceea ce face și tot ceea ce scrie, Ion Aurel Pop pledează pentru o civilizație a memoriei și a urbei. Atunci când vorbește despre pericolele venind dinspre internet, el nu ignoră binefacerile internetului, dar pledează împotriva civilizației clipei, grăbită, care trăiește prin non-evenimente și non-știri, care alege această variantă facilă a unei iluzorii comunități, a unei iluzorii comunicări, a unei iluzorii apartenențe. Am învățat de la Ioan Aurel Pop că trecutul nu trece și că trecutul nici nu trebuie să treacă, trebuie asumat, dacă vrem să aflăm cine suntem și dacă vrem să spunem cine suntem atunci când ne întâlnim cu celălalt și când vrem să avem recunoaștere, viitor în cele din urmă. Ioan Aurel Pop este convingător atunci când vorbește despre Transilvania ca stare de veghe. Mă gândesc că atunci când vorbim despre tradițiile noastre, despre identitatea noastre, limba română, fundamentele culturale ale existenței noastre, nu se poate să nu fim unpic patetici. E nevoie de această doză de patetism ca să stea în picioare tot ceea ce suntem. Această civilizației a clipei și a non-evenimentului este primejdioasă fiindcă ne îndepărtează de tot ce înseamnă cultură, iar istoria este o disciplină de importanță extraordinară mai mare astăzi ca oricând pentru că doar așa vom putea trăi împreună, în pace, când fiecare dintre noi vom ști cine suntem, ce înseamnă cultura noastră, neamul pe care-l reprezentăm, ce înseamnă limba pe care o vorbim. Când veți citi în cartea lui Ioan Aurel Pop despre Eminescu sau despre Lucian Blaga, despre Cantemir, despre Transilvania, despre istoria noastră zbuciumată, veți vedea că în fiecare text al său, istoria este și un manifest. Ioan Aurel Pop nu este doar profesorul, mânuitorul extraordinar de cuvinte, cunoscătorul de istorie transilvană, ci este mereu un om al cetății. Tot ce înseamnă trecut când este adus în fața noastră de Ioan Aurel Pop vine spre noi dintr-o exigență actuală. El știe că doar prin istorie, prin cunoașterea trecutului și împotrivirea noastră la tot ce încearcă să demitizeze tot ce însemnăm noi ca existență națională, știe că toate acestea nu pot fi împiedicate decât prin cunoaștere. La aceasta ne îndeamnă Transilvania ca stare de veghe și aș vrea să salut acest prim congres al istoricilor fiindcă asemenea cărți, asemenea oameni, sunt pentru mine stări de veghe și dacă se întâmplî la Cluj acest congres al istoricilor e un prilej de bucurie și chiar de ridicare a optimismului meu când mă gândesc la viitorul nostru de români, ardeleni, oameni de cultură și stăpâni ai acestor locuri”, a spus Irina Petraș, președintele Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj.
“Între enunțul lui Aristotel, că poezia este mai adevărată decât istoria și cel care în sec. al XIII-lea a statuat istoria ca disciplină s-au scurs foarte multe secole. E adevărat însă că Tacitus, de pildă, vine și face istoria de dragul istoriei, cum spunea în secolul XIII acest mare istoric. E adevărat că Clio, muza istoriei, are două semnificații, este și muza retoricii și de aici această pendulare între relatarea faptelor așa cum s-au petrecut și inventarea altora. Până la urmă s-a dovedit că Euterpe, muza artelor nu a reușit să detroneze istoria ca știință”, a declarat.primul cititor al cărții, criticul și istoricul literar Mircea Muthu.
Acesta a militat de la pupitru pentru echilibru între vorba orală și cuvântul scris, între dialog și prezentarea etică a faptelor istorice.
“N-am ales titlul cărții, mi-ar fi plăcut să-l aleg eu, sau mai precis, l-am ales dintre mai multe variante și cred că George Dâncu a fost un inspirator și a fost pe măsura sufletului meu. Eu de regulă fac pledoarie pentru specialitate și câteodată pentru rigiditate în specialitate și aici nu m-am ținut de promisiune și de crez și am făcut un fel de zbor al gândului uzitând și de imaginație, ceea ce istoricul bun nu prea face. Spre sfârșit, cariera de istoric nu e prea lungă sau vorba academicianului David Prodan și dacă e lungă, începe după 50 de ani, că până atunci istoricul acumulează. Cel care nu aplică această regulă greșește. Nu e prea lungă față de lungimea spațiului și timpului la care se referă un istoric. Cred că istoricul trebuie să facă inteligibil trecutul, dacă reușește acel lucru, și-a îndeplinit menirea. Din păcate nu ne putem ține toți de această idee, fiindcă nu suntem totuși automate și ne mai abatem și de-alături, dar dacă istoricul reușește să reconstituie și să comenteze decent reconstituirea pe care a făcut-o atunci trecutul se transformă în viață, acesta este crezul meu, și dacă viața trecută poate fi pe deplin cunoscută, n-am pierdut nimic din experiența omenirii. Dacă nu ne putem apropia de viața trecută suntem infirmi fiecare dintre noi și nu neapărat pentru a putea prevedea viitorul, că oamenii n-au acest har, dar pentru a putea înțelege mai bine prezentul și un istoric cinstit poate să-i facă pe alții să înțeleagă mai bine prezentul. Transilvania este o fărâmă de trecut și de teritoriu care se află în sufletul nostru, al tuturor, mai abitir aici, în acest centru Cluj, unde istoria Transilvaniei se studiază cel mai bine pentru că aici se află majoritatea izvoarelor, nu pentru că noi o cunoaștem mai bine. Am făcut câteva evocări, am încercat să explic trecutul, m-am referit la câțiva dintre dascălii noștri care se află cu sufletul aici, la câțiva mari scriitori români care au dat atenție Transilvaniei. A fost pomenit aici Procopius din Cezareea, el e exemplul bun care arată că istoricul e bine să reconstituie și că se apucă și de comentarii politice, e mai bine să le lase pe seama altora, sau mai bine, să le spună după moarte. Procopius când a scris istoria secretă a lăsat cu limbă de moarte, să fie cunoscută după moartea lui și acolo are o frază pe care o citez, un comentariu veninos: el scrie despre domnia împăratului Iustinian și a împărătesei Teodora, car eau pus bazele celei mai mari biserici a creștinătății Sfânta Sofia, până la clădirea bisericii Sf. Petru, dacă nu apuca înainte să fie transformată în moschee. Această înfăptuire ar trebui să ne dea de gândit, dar totuși Procopius veninosul zice așa, după ce critică întreaga domnie a marelui împărat Iustinian: ”Au fost în fruntea țării noastre unii răi, dar au venit alții și mai răi și le-au făcut bun renume celor dintâi”. El ne face să ne gândim cât de important poate fi un istoric, firește, după moarte”, a declarat rectorul Ioan Aurel Pop, autorul cărții.
Și directorul editurii, George Dâncu, a avut cuvinte de apreciere la adresa academicianului: “De la profesorii pe care i-am editat am învățat multe lecții de viață, de cultură, despre lume. De la profesorul Ioan Aurel Pop am învățat lecția de istorie. Eram frământat ca tot românul: suntem cei mai slabi din lume, cei mai lași, cei mai cei și am învățat acea cale de mijloc, a echilibrului, că noi, românii, n-am fost nici mai slabi, nici mai buni, am dat uneori dovadă de curaj, uneori am fost hotărâți, alteori am dat dovadă de slăbiciune, dar nu se poate să se spună despre România numai lucruri rele legate de trecut, cum încearcă o parte din istoricii pe care îi știți cu toții”.
NapocaNews
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu