Scurt curriculum vitae Sitar-Taut Daniela-Monica
Daniela Sitar-Tăut s-a născut la 7 noiembrie 1972 în Baia
Mare, judeţul Maramureş. Este licenţiată a Facultăţii de Litere din acelaşi
oraş, specializarea română-franceză. Doctor în filologie al Universităţii de Vest,
Timişoara , din 2006. A debutat în 2002 în
revista Poesis din Satu Mare. Este actualmente lect0r de limba română la Universitatea Comenius
din Bratislava
şi redactor la Nord
literar din Baia Mare şi. A colaborat cu studii, articole, cronici literare şi
interviuri la revistele: Poesis, Viaţa Românească, Nord Literar, Feed-back,
Mişcarea literară, Pages.litteraires.ro, Şcoala Maramureşeană, Familia română,
reunite în volumul Valori şi prezenţe conjuncturale. Cronici literare
2002-2008, I, Editura Risoprint, Cluj-Napoca ,
2009. Membră a Uniunii Scriitorilor din România.
Autoare a unei tetralogii exegetice care a epuizat una
dintre temele cele mai răspândite în literatura universală, cât şi în cea
română, cea a mitului Don Juan, în volumele:
Don Juan – Mitografia unui personaj, Editura Universităţii
de Nord, Baia Mare, 2003 (premiul pentru debut - critică literară, la Festivalul Internaţional
„Frontiera Poesis”, septembrie, Satu Mare, 2003)
Don Juan – O mitografie a seducţiei, cu o prefaţă de
Gheorghe Glodeanu, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004, Colecţia „Paradigme”,
(premiul special al juriului, secţiunea eseu, la a XIII-a ediţie a Sărbătorii
Castanelor, „Cărţile anului”, Baia Mare, 2004)
Estetica donjuanismului. O analiză a fenomenului autohton,
Editura PRINCEPSEDIT, Iaşi, 2007 (premiul pentru critică literară, Anul
Editorial sătmărean, 2007; premiul pentru critică şi istorie literară, la a
XVI-a ediţie a Sărbătorii Castanelor, „Cărţile anului”, Baia Mare, 2008).
Avatarurile seducătorului. Ipostaze ale donjuanismului în
literatura universală, cu o prefaţă de Gheorghe Glodeanu, Editura Risoprint, Cluj-Napoca , 2007,
(premiul al II-lea la
Festivalul Naţional „Liviu Rebreanu”, Bistriţa, 2008).
Este, de asemenea, coautoare, alături de Mirela Ardelean şi
Monica D. Cândea, a culegerii Limba şi literatura română. Concepte, curente,
caracterizări, eseuri, argumentaţii..., Editura Risoprint, Cluj-Napoca , 2005.
A coordonat volumele colective Memorialistica închisorilor.
Diasporă. Disidenţă şi Lyceum, Editura Risoprint, Cluj-Napoca , 2009, precum şi revistele Kratos
şi Universalis.
UN GARGANTUA UTEROFIL
Prima referire la această operă mai puţin exploatată a lui Guillaume Apollinaire, Isprăvile unui tânăr Don Juan (1911), poate fi descoperită într-un catalog al publicaţiilor licenţioase, prezentă şi la Muzeul Erotic din Place Pigalle, din anii 1906-1907 şi îndosariată la capitolul noi apariţii. Analiza succintă a tomului va fi reactualizată de către Louis Perceau în Bibliografia romanului erotic. Acesta relevă dezinvolt textura lubrică, incestuoasă a volumului: „Din pruncie, încă, Willie, tânărul Don Juan, se interesa de chestiunile amoroase; el priveşte pofticios spre slujnicile drăgălaşe, le pipăie şi le dezgoleşte pe neaşteptate intimităţile. El este recompensat pentru constanţa sa şi se va culca pe rând cu toate făpturile feminine cu care doreşte acest lucru.
O deflorează pe drăgălaşa lui soră (cea mai tânără, care era cu un an mai în vârstă decât el) şi în final face dragoste cu sora lui mai mare, o delicioasă tânără de nouăsprezece ani.
Dispus să înfrunte în numele amorului orice obstacol, nu se dă înapoi în faţa femeilor gravide.
Urmându-şi poftele, ajunge până acolo încât mătuşa sa – un înger de frumuseţe, de graţie şi de inocenţă – să cadă leşinată în braţele lui robuste. 1” Deşi în semnalul lui Louis Perceau apare apelativul Willie, în ediţia definitivă protagonistul va fi degrevat de onomastică, pentru a inculca ipoteza generalităţii. Isprăvile unui tânăr Don Juan sunt consangvine lingvistic şi ideatic naraţiunii Les Onze mille verge, publicate aproximativ în aceeaşi perioadă, putând fi încartiruite nu literaturii erotice ci, mai degrabă, celei concupiscente. Fără a recurge la pudibonderii convenţionale, trebuie semnalat faptul ca eroul nu este un Don Juan. Actele lui sexuale sunt tributare maratonismului exhibator, şi nu paradigmei mitice. Astfel, acesta parcurge traiectul de la onanism la onirism, ingerând pantagruelic, cu fervoare virilă, orice reprezentantă a feminităţii cu care vine în contact. Fie că motivaţia scripturală este de sorginte pecuniară, fie că este vorba despre o diversificare a modalităţilor de expresie auctoriale, Isprăvile… aduc un Apollinaire inedit lectorului autohton, întregind crochiul bibliografic al acestuia.
Compartimentat în douăsprezece capitole, care constituie tot atâtea trepte ale iniţierii erotice, volumul este însoţit de arhicelebrul motto al lui Corneille, ce-şi va descuama valenţele persiflante de-a lungul tramei: „Sunt tînăr, este adevărat, însă cu sensibilităţi împlinite. Valoarea nu aşteaptă numărul anilor.” Cartea, de vacanţă, se derulează în anotimpul estival, în mediu rural, pe o proprietate numită de către localnici „Castelul”. Expoziţiunea, de factură balzaciană constituie preludiul necesar radiografierii locaţiei şi introducerii în scenă a personajelor. Jocurile infantile, alături de sora puţin mai mare sunt dublate de revelaţiile anatomiei feminine, descoperite ascendent, dar cu o curiozitate specifică vârstei. Rememorările inventariază şi circumstanţele primei treziri priapice, accesul involuntar la nuditatea surorii mai mari, a cameristei sau a virginalei mătuşi celibatare: „Nu ştiam despre amor şi despre rostul diferenţei dintre sexe. […] Îmi amintesc foarte bine că, odată, când mătuşa-mea Marguerite se ocupa singură de mine, spălându-mă şi ştergându-mă pe la părţile sexuale, am simţit o senzaţie nedefinită, bizară, dar extrem de agreabilă. Îndată, apoi, mi-am dat seama că puţa mi se întăreşte brusc şi în loc să atârne precum mai înainte îşi înălţă capul cu o trufie obraznică. În mod instinctiv mă lipii de mătuşa-mea şi începui să-i înţep abdomenul.” Acest prim indiciu al insubordonării şi emancipării creierului subabdominal masculin este secundat de frustrare. Etatea mignonă le conferă femeilor din anturaj posibilitatea de-ai vizualiza excrescenţa în timpul îmbăierii, în vreme ce igienizarea lor constituia un privilegiu exclusivist, din care micul Priap era exclus. Adolescentul în formare remarcă plin de exaltare pudibonderia anturajului în momentul în care „Vergeaua Diavolului” se afla în ascensiune. Personajul-narator se adresează frecvent naratarului, disculpându-şi excursul, ca demers inerent comprehensiunii tramei ulterioare. Cronologia tradiţională este pulverizată, prin regresiuni în trecut, succedate de reveniri în actualitate.
Diaristul sexual înregistrează cronicăreşte orice inflexiune hormonală. Astfel, accesul la catacombele aparatului genital muieresc are loc prin devoalarea tezaurului intravital al Berthei. O cădere accidentală a acesteia îi furnizează informaţii minimale referitoare la recuzita anatomică feminină, fiind atras de vulva fetei, asimilată unei caise divizate. O plimbare în pădurea din apropiere constituie un excelent prilej de relevare a similitudinilor cu ceilalţi exponenţi ai umanităţii. Aparent inofensivul act al micţiunii este pretextul exhibării dimensiunilor penisului în erecţie în faţa Berthei amuzate de insolitul spectacol, dar va duce la acţiuni egalitariste, de denudări din partea acesteia, ce vor fi exploatate cu savoare de junele curios. Disjuncţia dintre aparatul genital feminin şi cel masculin întăresc şi induc ipoteza atracţiei contrariilor. Junele voyeur asistă la competiţia etalării glandelor sexuale de către servitorii care doreau să-şi impresioneze alesele prin strategii de apropiere, făcând paradă de consistenţa proboscidiană a organelor lor. Incursiunea în misterele aparatului reproducător este facilitată de descoperirea unui atlas anatomic, care-l ajută acum să denumească savant excrescenţele buclucaşe. În plus, vizualizarea planşelor funcţionează ca un afrodiziac, apt să disloce tensiunea sexuală, să valorifice beneficiile onanismului: „Am sfârşit prin a descoperi regulile artei de a mă juca cu puţa până ajungeam la un lucru pe care nu-l cunoscusem înainte vreme. […] Penisul mi se umfla de-a binelea. În clipa următoare, din glanda de culoare roşu închis ţâşnea o materie albicioasă. La început, împroşcătura părea a fi un jet mare, urmat apoi de altele mai puţin abundente. Mă descărcam bărbăteşte.
La foarte scurtă vreme am constatat că membrul mi se ramolea.” O dată trasate coordonatele de expansiune virile, decriptarea mecanismului de funcţionare şi rebeliune a organului bărbătesc, junele este fortificat teoretic, parţial şi practic, fiind pregătit pentru cruciada walpurgică, senzorială. Prima beneficiară a ospitalităţii sale de uterofil este administratoarea domeniului, femeie aflată într-o stare de graviditate avansată. Descrierea acesteia este similară cu aceea a unei carmangerii, din care nu lipsesc însă, uşor ironic, conotaţiile mitologice. Muntele lui Venus nu este deloc sisific pentru tânărul Odiseu care, neputând presta un act coital în „dulcele stil clasic” ca urmare a abdomenului bombat al femeii, se vede obligat să o penetreze în manieră canină, ceea ce nu estompează trăirile seismice (şi de scurtă durată) ale proaspăt iniţiatului: „Mi-am potrivit cocoşelul înfierbântat în vulva sa, precum un cuţit într-o bucată de unt. Apoi am început să mă zbengui ca un drăcuşor. Abdomenul îmi ploscăia gălăgios, lovindu-se de fundul ei elastic. Asta mă scoase complet din fire. Nu mai ştiu ce am făcut, până am ajuns la capătul voluptăţii. Am ejaculat, trimiţând pentru întâia oară sămânţa în vaginul unei femei”.
Capitolul VI este alocat confesionalului, iar altarul valorifică dezinhibant abaterile de la dogma catolică: tânărul ţăran devine serv gerontologic al unei babe care n-a mai avut contacte de patru decenii sau preferă sortilegiile zoofiliei cu o entitate bovină care-l gratifică, în urma prestaţiei, cu bonificaţii scatologice, în vreme ce mama eroului acceptă comenzile cazone ale soţului, executate în poziţie patrupedă, ceea ce încurajează actele sodomite. Cea mai inocentă este mărturisirea mătuşii care, fecioară încă la cei 28 de ani, se mulţumeşte… cu sine: „Da, am decăzut chiar mai jos, părinte: de multe ori îmi ridic cămaşa de noapte şi, stând în diferite poziţii îmi provoc cu degetul plăceri vinovate.” Ambientalul pare a se metamorfoza într-o arenă orgiastică, din care nici bietele dobitoace nu sunt cruţate: aviarele, de la puii de găină la cei de porumbel sau de gâscă funcţionează, cu ciocurile lor pigmeice, ca nişte vibratoare abulice care temperează poftele servitoarelor, rasa canină practică sporadic câte un cunnilingus şi e graţiată de penetrări umane, ca urmare a faptului că „puţa lui nu era aşa de mare.” Strateg infantil al ispitirii, junele studios într-ale epicurianismului, derobat de false pudori îi împrumută gentil mătuşii Amor şi mariaj, alături de Căsătoria devoalată, tomuri indispensabile devenirii ei ca femeie.
Deşi surioara-i este suferindă, aflată în pline dureri menstruale, protagonistul comite dezinvolt incestul deflorator, ce-i aduce fetei şi primele orgasme operate de un bărbat. Lista tânărului ajunge luxuriantă, neputând fi vorba despre cuceriri propriu-zise, ci de recoltări generatoare de lichid seminal. Servitoarea Kate, versată, care în ultima vreme se mulţumeşte cu plăcerile furnizate de pupila aflată sub oblăduire-i, întrerupe vorace contactul coital fratern, avertizând-o pe Berthe asupra periculozităţii de a se lăsa penetrată într-o astfel de perioadă, ulterior invadând avidă sexul augmentat încă al puberului. Episodul, provocator pentru pasivul puşti de dureri ventrale, poate fi asimilat unui viol, ca urmare a apetitului sexual pantagruelic al femeii. Eroul află acum şi cea mai banală metodă contraceptivă, aceea a ocolirii vulvei în momentul ejaculării. Aflat într-o perpetuă stare de excitaţie, puberul se vede obligat să mai presteze şi jocuri erotice noncoitale, dar care au acelaşi final debarasant de lichid seminal. Soţia administratorului impotent („Ea trebuia să se mulţumească doar cu înfiptul degetului în vulva ei şi chiar se obişnuise că asta îi făcea mai mult plăcere decât rău. [...] De abia când ea începea să-l gâdile cu limba pe lângă gaura fundului, sau se lăsa linsă de el între degetele de la picior, de abia atunci părea că dă din fund a excitaţie de futai.”) îi decriptează misterele sexului oral şi a celui anal, ipostaze agreabile ale didacticiii virile pentru tânărul aproape imberb. Sardanapalicul fecior nu eludează nicio reprezentantă a sexului slab, acaparând cu ardoare fuste şi subfuste, amuşinând avid clitorisuri şi vulve demne de vizita Sanepidului, trecând cu fervoare de la o servantă la alta, neomiţând vreo bortă aptă de intro-misiuni senzuale. Babette şi Ursule, fecundate rudimentar sunt urmate de episodul penetrării celei de-a doua surori, Elise, tânără pe cale să contracteze matrimoniul cu M. Frack. Putem remarca o oarecare reticenţă în exhibarea potenţelor virile, unica femeie care este abstrasă maratonului sexual fiind mama protagonistului. Ultima beneficiară a efuziunilor orgiastice este virginala mătuşă Margueritte, circumstanţele pierderii castităţii acesteia fiind descrise mai voalat şi uşor metaforizat: „I-am săltat mai mult cămaşa, ne-am încolăcit trupurile ca un tot nedefinit, apoi mi-am împlântat printr-o lovitură redutabilă penisul dur în fanta ei virginală. Scoase un ţipăt uşor. Curând însă o copleşi o plăcere nemaiîntâlnită. Acum era o femeie în braţele pasiunii, care se abandonase pasiunii erotice. Ne zbăturăm destul de scurt, dar violent, pierduţi în extaz. Ştiu doar atât, că i-am dăruit o mare încărcătură din balsamul propriei mele vieţi.”
Finalul, amputat şi elucubrant relevă prolificitatea junelui, care reuşeşte să le insemineze pe Ursule, pe Elise şi pe Margueritte, devenind totodată naş al progeniturilor acestora. În pofida dificultăţii de a mai stabili cu probitate statutul acestuia faţă de descendenţi, concatenările ludic-lubrice transformând fratele în tată şi unchi sau nepotul în instanţă paternă, junele îşi propune fanfaronard şi ironic o luxuriantă pepinieră infantilă, pardonată de necesităţi demografice galice: „Sper ca voi avea mulţi alţi copii. Iar făcând copii voi îndeplini o îndatorire patriotică – aceea de a spori populaţia ţării mele”. În pofida texturii lexematice tributare concupiscentului, textul lui Apollinaire, care valorizează un personaj anti-donjuanesc este savuros şi deloc trenant, aducând o versiune pervertită hedonist şi semantic a prototipului mitic.
Autorul, atras de motivul seducătorului şi-a continuat demersul scriptural în Les Trois Don Juan, care apare la Paris, în 1915, un ciclu de naraţiuni independente care evocă, într-un triptic cosmopolit, valenţele eroului arhetipal. Astfel, cea dintâi îl radiografiază pe Don Juan Tenorio ou le Don Juan de l´Espagne, dar Apollinaire aplică o insolită tehnică a colajului, suprapunând peste textul-mamă, apartenent lui Tirso de Molina, citate din Molière, Félicien Mallefille etc. Această primă naraţiune prezintă viaţa lui Don Juan Tenorio, circumstanţele naşterii sale şi moartea tragică survenită în urma invitaţiei la cină a Comandorului. Don Juan de Mañara ou le Don Juan de Flandres valorizează contramitul donjuanesc, ce are o existenţă truvabilă cronologic, în Spania secolului al XVIII-lea, şi anume aceea a lui Miguel de Mañara. Apollinaire operează puţine transformări faţă de textul lui Prosper Mérimée, Suflete în Purgatoriu şi asistăm, din punct de vedere naratologic, la o mise en abîme. Prima interpolare constă în modificarea uşoară a romanţei cântate de Garcia, prietenul lui Don Juan, în vreme ce a doua, veritabilă poveste în poveste, este truvabilă în capitolul al V-lea, intitulat Riche désespéré, „episod raportat de către misteriosul licenţiat Alonse Fernandez de Avellaneda.” În fapt, remarcăm o interferenţă mitică, personaj al capitolelor XV şi XVI fiind Don Quijote, aflat în faţa unui auditoriu din Flandra, pe care autorul îl radiografiază uzând de pretextul pseudonimului lui Fernandez de Avellaneda. Cea din urmă fabulă este Don Juan d´Angleterre ou le Songe de lord Byron. Spre deosebire de creatorul englez, Apollinaire suprimă inserţiile edulcorate, dar şi intervenţiile directe ale lui Byron în textura ideatică, păstrând însă dialogurile şi strofele narative. În plus, opinează că toată această ficţiune constituie un vis auctorial, în care Byron, trezit de o furtună puternică, se consolează în bratele unei servitoare. Astfel, Apollinaire denudează „satira epică” tocmai de elementele sale definitorii, ironia auctorială, tribulaţiile eroului şi pasajele romanţioase. Exegetul Michel Décaudin, în Dictionnaire de Don Juan” relevă faptul că nu-i vom descoperi protagonistului nici o psihologie profundă, nici tentacule apriorice metafizice, acesta fiind doar eroul unor aventuri multiple, povestite dinamic, în care regăsim toate elementele constitutive ale mitului.
O deflorează pe drăgălaşa lui soră (cea mai tânără, care era cu un an mai în vârstă decât el) şi în final face dragoste cu sora lui mai mare, o delicioasă tânără de nouăsprezece ani.
Dispus să înfrunte în numele amorului orice obstacol, nu se dă înapoi în faţa femeilor gravide.
Urmându-şi poftele, ajunge până acolo încât mătuşa sa – un înger de frumuseţe, de graţie şi de inocenţă – să cadă leşinată în braţele lui robuste. 1” Deşi în semnalul lui Louis Perceau apare apelativul Willie, în ediţia definitivă protagonistul va fi degrevat de onomastică, pentru a inculca ipoteza generalităţii. Isprăvile unui tânăr Don Juan sunt consangvine lingvistic şi ideatic naraţiunii Les Onze mille verge, publicate aproximativ în aceeaşi perioadă, putând fi încartiruite nu literaturii erotice ci, mai degrabă, celei concupiscente. Fără a recurge la pudibonderii convenţionale, trebuie semnalat faptul ca eroul nu este un Don Juan. Actele lui sexuale sunt tributare maratonismului exhibator, şi nu paradigmei mitice. Astfel, acesta parcurge traiectul de la onanism la onirism, ingerând pantagruelic, cu fervoare virilă, orice reprezentantă a feminităţii cu care vine în contact. Fie că motivaţia scripturală este de sorginte pecuniară, fie că este vorba despre o diversificare a modalităţilor de expresie auctoriale, Isprăvile… aduc un Apollinaire inedit lectorului autohton, întregind crochiul bibliografic al acestuia.
Compartimentat în douăsprezece capitole, care constituie tot atâtea trepte ale iniţierii erotice, volumul este însoţit de arhicelebrul motto al lui Corneille, ce-şi va descuama valenţele persiflante de-a lungul tramei: „Sunt tînăr, este adevărat, însă cu sensibilităţi împlinite. Valoarea nu aşteaptă numărul anilor.” Cartea, de vacanţă, se derulează în anotimpul estival, în mediu rural, pe o proprietate numită de către localnici „Castelul”. Expoziţiunea, de factură balzaciană constituie preludiul necesar radiografierii locaţiei şi introducerii în scenă a personajelor. Jocurile infantile, alături de sora puţin mai mare sunt dublate de revelaţiile anatomiei feminine, descoperite ascendent, dar cu o curiozitate specifică vârstei. Rememorările inventariază şi circumstanţele primei treziri priapice, accesul involuntar la nuditatea surorii mai mari, a cameristei sau a virginalei mătuşi celibatare: „Nu ştiam despre amor şi despre rostul diferenţei dintre sexe. […] Îmi amintesc foarte bine că, odată, când mătuşa-mea Marguerite se ocupa singură de mine, spălându-mă şi ştergându-mă pe la părţile sexuale, am simţit o senzaţie nedefinită, bizară, dar extrem de agreabilă. Îndată, apoi, mi-am dat seama că puţa mi se întăreşte brusc şi în loc să atârne precum mai înainte îşi înălţă capul cu o trufie obraznică. În mod instinctiv mă lipii de mătuşa-mea şi începui să-i înţep abdomenul.” Acest prim indiciu al insubordonării şi emancipării creierului subabdominal masculin este secundat de frustrare. Etatea mignonă le conferă femeilor din anturaj posibilitatea de-ai vizualiza excrescenţa în timpul îmbăierii, în vreme ce igienizarea lor constituia un privilegiu exclusivist, din care micul Priap era exclus. Adolescentul în formare remarcă plin de exaltare pudibonderia anturajului în momentul în care „Vergeaua Diavolului” se afla în ascensiune. Personajul-narator se adresează frecvent naratarului, disculpându-şi excursul, ca demers inerent comprehensiunii tramei ulterioare. Cronologia tradiţională este pulverizată, prin regresiuni în trecut, succedate de reveniri în actualitate.
Diaristul sexual înregistrează cronicăreşte orice inflexiune hormonală. Astfel, accesul la catacombele aparatului genital muieresc are loc prin devoalarea tezaurului intravital al Berthei. O cădere accidentală a acesteia îi furnizează informaţii minimale referitoare la recuzita anatomică feminină, fiind atras de vulva fetei, asimilată unei caise divizate. O plimbare în pădurea din apropiere constituie un excelent prilej de relevare a similitudinilor cu ceilalţi exponenţi ai umanităţii. Aparent inofensivul act al micţiunii este pretextul exhibării dimensiunilor penisului în erecţie în faţa Berthei amuzate de insolitul spectacol, dar va duce la acţiuni egalitariste, de denudări din partea acesteia, ce vor fi exploatate cu savoare de junele curios. Disjuncţia dintre aparatul genital feminin şi cel masculin întăresc şi induc ipoteza atracţiei contrariilor. Junele voyeur asistă la competiţia etalării glandelor sexuale de către servitorii care doreau să-şi impresioneze alesele prin strategii de apropiere, făcând paradă de consistenţa proboscidiană a organelor lor. Incursiunea în misterele aparatului reproducător este facilitată de descoperirea unui atlas anatomic, care-l ajută acum să denumească savant excrescenţele buclucaşe. În plus, vizualizarea planşelor funcţionează ca un afrodiziac, apt să disloce tensiunea sexuală, să valorifice beneficiile onanismului: „Am sfârşit prin a descoperi regulile artei de a mă juca cu puţa până ajungeam la un lucru pe care nu-l cunoscusem înainte vreme. […] Penisul mi se umfla de-a binelea. În clipa următoare, din glanda de culoare roşu închis ţâşnea o materie albicioasă. La început, împroşcătura părea a fi un jet mare, urmat apoi de altele mai puţin abundente. Mă descărcam bărbăteşte.
La foarte scurtă vreme am constatat că membrul mi se ramolea.” O dată trasate coordonatele de expansiune virile, decriptarea mecanismului de funcţionare şi rebeliune a organului bărbătesc, junele este fortificat teoretic, parţial şi practic, fiind pregătit pentru cruciada walpurgică, senzorială. Prima beneficiară a ospitalităţii sale de uterofil este administratoarea domeniului, femeie aflată într-o stare de graviditate avansată. Descrierea acesteia este similară cu aceea a unei carmangerii, din care nu lipsesc însă, uşor ironic, conotaţiile mitologice. Muntele lui Venus nu este deloc sisific pentru tânărul Odiseu care, neputând presta un act coital în „dulcele stil clasic” ca urmare a abdomenului bombat al femeii, se vede obligat să o penetreze în manieră canină, ceea ce nu estompează trăirile seismice (şi de scurtă durată) ale proaspăt iniţiatului: „Mi-am potrivit cocoşelul înfierbântat în vulva sa, precum un cuţit într-o bucată de unt. Apoi am început să mă zbengui ca un drăcuşor. Abdomenul îmi ploscăia gălăgios, lovindu-se de fundul ei elastic. Asta mă scoase complet din fire. Nu mai ştiu ce am făcut, până am ajuns la capătul voluptăţii. Am ejaculat, trimiţând pentru întâia oară sămânţa în vaginul unei femei”.
Capitolul VI este alocat confesionalului, iar altarul valorifică dezinhibant abaterile de la dogma catolică: tânărul ţăran devine serv gerontologic al unei babe care n-a mai avut contacte de patru decenii sau preferă sortilegiile zoofiliei cu o entitate bovină care-l gratifică, în urma prestaţiei, cu bonificaţii scatologice, în vreme ce mama eroului acceptă comenzile cazone ale soţului, executate în poziţie patrupedă, ceea ce încurajează actele sodomite. Cea mai inocentă este mărturisirea mătuşii care, fecioară încă la cei 28 de ani, se mulţumeşte… cu sine: „Da, am decăzut chiar mai jos, părinte: de multe ori îmi ridic cămaşa de noapte şi, stând în diferite poziţii îmi provoc cu degetul plăceri vinovate.” Ambientalul pare a se metamorfoza într-o arenă orgiastică, din care nici bietele dobitoace nu sunt cruţate: aviarele, de la puii de găină la cei de porumbel sau de gâscă funcţionează, cu ciocurile lor pigmeice, ca nişte vibratoare abulice care temperează poftele servitoarelor, rasa canină practică sporadic câte un cunnilingus şi e graţiată de penetrări umane, ca urmare a faptului că „puţa lui nu era aşa de mare.” Strateg infantil al ispitirii, junele studios într-ale epicurianismului, derobat de false pudori îi împrumută gentil mătuşii Amor şi mariaj, alături de Căsătoria devoalată, tomuri indispensabile devenirii ei ca femeie.
Deşi surioara-i este suferindă, aflată în pline dureri menstruale, protagonistul comite dezinvolt incestul deflorator, ce-i aduce fetei şi primele orgasme operate de un bărbat. Lista tânărului ajunge luxuriantă, neputând fi vorba despre cuceriri propriu-zise, ci de recoltări generatoare de lichid seminal. Servitoarea Kate, versată, care în ultima vreme se mulţumeşte cu plăcerile furnizate de pupila aflată sub oblăduire-i, întrerupe vorace contactul coital fratern, avertizând-o pe Berthe asupra periculozităţii de a se lăsa penetrată într-o astfel de perioadă, ulterior invadând avidă sexul augmentat încă al puberului. Episodul, provocator pentru pasivul puşti de dureri ventrale, poate fi asimilat unui viol, ca urmare a apetitului sexual pantagruelic al femeii. Eroul află acum şi cea mai banală metodă contraceptivă, aceea a ocolirii vulvei în momentul ejaculării. Aflat într-o perpetuă stare de excitaţie, puberul se vede obligat să mai presteze şi jocuri erotice noncoitale, dar care au acelaşi final debarasant de lichid seminal. Soţia administratorului impotent („Ea trebuia să se mulţumească doar cu înfiptul degetului în vulva ei şi chiar se obişnuise că asta îi făcea mai mult plăcere decât rău. [...] De abia când ea începea să-l gâdile cu limba pe lângă gaura fundului, sau se lăsa linsă de el între degetele de la picior, de abia atunci părea că dă din fund a excitaţie de futai.”) îi decriptează misterele sexului oral şi a celui anal, ipostaze agreabile ale didacticiii virile pentru tânărul aproape imberb. Sardanapalicul fecior nu eludează nicio reprezentantă a sexului slab, acaparând cu ardoare fuste şi subfuste, amuşinând avid clitorisuri şi vulve demne de vizita Sanepidului, trecând cu fervoare de la o servantă la alta, neomiţând vreo bortă aptă de intro-misiuni senzuale. Babette şi Ursule, fecundate rudimentar sunt urmate de episodul penetrării celei de-a doua surori, Elise, tânără pe cale să contracteze matrimoniul cu M. Frack. Putem remarca o oarecare reticenţă în exhibarea potenţelor virile, unica femeie care este abstrasă maratonului sexual fiind mama protagonistului. Ultima beneficiară a efuziunilor orgiastice este virginala mătuşă Margueritte, circumstanţele pierderii castităţii acesteia fiind descrise mai voalat şi uşor metaforizat: „I-am săltat mai mult cămaşa, ne-am încolăcit trupurile ca un tot nedefinit, apoi mi-am împlântat printr-o lovitură redutabilă penisul dur în fanta ei virginală. Scoase un ţipăt uşor. Curând însă o copleşi o plăcere nemaiîntâlnită. Acum era o femeie în braţele pasiunii, care se abandonase pasiunii erotice. Ne zbăturăm destul de scurt, dar violent, pierduţi în extaz. Ştiu doar atât, că i-am dăruit o mare încărcătură din balsamul propriei mele vieţi.”
Finalul, amputat şi elucubrant relevă prolificitatea junelui, care reuşeşte să le insemineze pe Ursule, pe Elise şi pe Margueritte, devenind totodată naş al progeniturilor acestora. În pofida dificultăţii de a mai stabili cu probitate statutul acestuia faţă de descendenţi, concatenările ludic-lubrice transformând fratele în tată şi unchi sau nepotul în instanţă paternă, junele îşi propune fanfaronard şi ironic o luxuriantă pepinieră infantilă, pardonată de necesităţi demografice galice: „Sper ca voi avea mulţi alţi copii. Iar făcând copii voi îndeplini o îndatorire patriotică – aceea de a spori populaţia ţării mele”. În pofida texturii lexematice tributare concupiscentului, textul lui Apollinaire, care valorizează un personaj anti-donjuanesc este savuros şi deloc trenant, aducând o versiune pervertită hedonist şi semantic a prototipului mitic.
Autorul, atras de motivul seducătorului şi-a continuat demersul scriptural în Les Trois Don Juan, care apare la Paris, în 1915, un ciclu de naraţiuni independente care evocă, într-un triptic cosmopolit, valenţele eroului arhetipal. Astfel, cea dintâi îl radiografiază pe Don Juan Tenorio ou le Don Juan de l´Espagne, dar Apollinaire aplică o insolită tehnică a colajului, suprapunând peste textul-mamă, apartenent lui Tirso de Molina, citate din Molière, Félicien Mallefille etc. Această primă naraţiune prezintă viaţa lui Don Juan Tenorio, circumstanţele naşterii sale şi moartea tragică survenită în urma invitaţiei la cină a Comandorului. Don Juan de Mañara ou le Don Juan de Flandres valorizează contramitul donjuanesc, ce are o existenţă truvabilă cronologic, în Spania secolului al XVIII-lea, şi anume aceea a lui Miguel de Mañara. Apollinaire operează puţine transformări faţă de textul lui Prosper Mérimée, Suflete în Purgatoriu şi asistăm, din punct de vedere naratologic, la o mise en abîme. Prima interpolare constă în modificarea uşoară a romanţei cântate de Garcia, prietenul lui Don Juan, în vreme ce a doua, veritabilă poveste în poveste, este truvabilă în capitolul al V-lea, intitulat Riche désespéré, „episod raportat de către misteriosul licenţiat Alonse Fernandez de Avellaneda.” În fapt, remarcăm o interferenţă mitică, personaj al capitolelor XV şi XVI fiind Don Quijote, aflat în faţa unui auditoriu din Flandra, pe care autorul îl radiografiază uzând de pretextul pseudonimului lui Fernandez de Avellaneda. Cea din urmă fabulă este Don Juan d´Angleterre ou le Songe de lord Byron. Spre deosebire de creatorul englez, Apollinaire suprimă inserţiile edulcorate, dar şi intervenţiile directe ale lui Byron în textura ideatică, păstrând însă dialogurile şi strofele narative. În plus, opinează că toată această ficţiune constituie un vis auctorial, în care Byron, trezit de o furtună puternică, se consolează în bratele unei servitoare. Astfel, Apollinaire denudează „satira epică” tocmai de elementele sale definitorii, ironia auctorială, tribulaţiile eroului şi pasajele romanţioase. Exegetul Michel Décaudin, în Dictionnaire de Don Juan” relevă faptul că nu-i vom descoperi protagonistului nici o psihologie profundă, nici tentacule apriorice metafizice, acesta fiind doar eroul unor aventuri multiple, povestite dinamic, în care regăsim toate elementele constitutive ale mitului.
Preluare http://www.poezie.ro/index.php/poetry/1809663/Un_Gargantua_uterofil
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu