Importanța Sfintelor
Scripturi (Scripturile ebraice sau Vechiul
Testament și Scripturile grecești sau Noul
Testament) în cultura omenirii, mai exact în faza edificării
atotomenescului care aude chemarea divinului, rezultă atât din rolul decisiv pe
care l-au avut în formarea moral-spirituală
a unor mari artiști și erudiți
(de pildă, William Faulkner, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe
anul 1949, mărturisește că Biblia și romanul Don
Quijote au fost cărțile sale
de căpătâi), cât și din
formidabile cifre de felul următor: Biblia
este de departe cartea cea mai tipărită din lume (potrivit ediției din 1988 a lui Guiness
Book of World Records, între anii 1815-1975 a fost tipărită în aproximativ
2,5 miliarde exemplare) și cea mai
tradusă din toate timpurile (peste 1800 de limbi și dialecte), astfel că – ne informează Societatea Biblică
Americană – „ea este în prezent accesibilă populației globului în proporție de peste 98%”.
Însăși istoria Bibliei
ne dovedește fără putință de tăgadă că avem de-a face cu o carte neobișnuită: nu numai că prin grija scribilor israeliți (soferimii
din secolul al VI-lea î.e.n., masoreții din secolele VII-X
e.n.) și a copiștilor greci, „în esență textul Bibliei
este sigur” (sir Frederic Kenyon, arheolog și bibliotecar la British Museum), dar după absurdele
persecuții îndreptate de
catolicismul medieval împotriva traducătorilor din latină în limbile materne și a credincioșilor care îndrăzneau să ascundă exemplare din ceea ce
papa și ceilalți conducători religioși căutau să facă o relicvă, iată că astăzi Biblia a devenit cartea cu cea mai largă
circulație din toată istoria
omului.
Explicația uimitoarei exactități și
persistențe în timp, comparativ
cu atâtea remarcabile opere antice care s-au pierdut, este simplă dacă avem în
vedere scopul acestei ample lucrări (conține 66 de cărți de mărimi foarte diferite: Vechiul Testament cuprinde 39, Noul
Testament 27 dintre ele) – trebuie propovăduită până la marginile
Pământului ca să fie cunoscută de tot omul, căci fără acest prețios dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu, „noi nu am putea
distinge între bine și rău”
(Abraham Lincoln, al 16-lea președinte
al Statelor Unite)!
Fiind, așadar, Biblia un
produs al Cuvântului și Voinței divine, altfel spus, rezultatul mântuitor al
împletirii inspirației cu
revelația, ea nu poate să fie
decât integral adevărată, mereu necesară și mereu actuală pentru om. De unde inepuizabilul ei mesaj
istoric (arheologia confirmă neîncetat adevărul afirmațiilor biblice), moral, politic-administrativ, social-educativ
și cultural-poetic, ba chiar
medical și general științific.
Iată și dovada în acest sens:
Cele mai izbutite opere artistice își trag seva inspirației din Cartea cărților, iar unii dintre cei
mai mari savanți ai lumii, ajung mai devreme sau mai târziu la justa și liniștitoarea
concluzie că oamenii, precum și
tot ce există în afara lor (viul și neviul, văzutele și nevăzutele), ca părți din impresionanta armonie universală, nu pot să fie
decât creațiile unei Inteligențe supreme!
Firește, sunt destui dintre aceia care consideră că Biblia nu este Cuvântul lui Dumnezeu, ci
o simplă culegere de mituri, legende și tradiții
despre fapte ridicate la rangul de miracole. Adevărul este că miracolele sunt
atât de integrate în substanța
Scripturilor, încât nu poți să crezi
în Biblie dacă pe ele le tratezi cu
neîncredere, atâta timp cât însăși esența
creștinismului sau nucleul
adevărurilor biblice depinde de miracolul Învierii.
Dar iată
că în urmă cu aproape 250 de ani, marele sceptic David Hume încearca să dinamiteze
încrederea oamenilor în miracole cu ajutorul următoarelor trei argumente:
1)Un
miracol este o violare a legilor naturii de felul gravitației sau atracției universale;
2)Oamenii
se lasă cu ușurință trași
pe sfoară, îndeosebi în materie de religie, „cu toate că numeroase miracole
s-au dovedit a fi niște
mistificări”;
3)Miracolele
se asociază cu ignoranța – cu cât
oamenii sunt mai instruiți, cu atât
se face mai puțin caz de ele, astfel
încât, concluzionează gânditorul, „asemenea evenimente prodigioase nu au loc
niciodată în zilele noastre”.
Secolele
al XVIII-lea și al XIX-lea fiind
perioada de înflorire a Înaltului
criticism (metoda istorico-critică a Bibliei),
nu-i de mirare că scriitorul francez Joseph Ernest Renan (1823-1892) susținea că învierea lui Lazăr a fost o înșelătorie a acestuia pentru a dovedi că Iisus este cu
adevărat un făcător de miracole, că – după părerea teologului german Gustav
Volkmar (1809-1893) – personajul istoric Iisus nu putea avansa în niciun caz
pretenții mesianice și că pentru filosoful german Bruno Bauer (1809-1882),
Mântuitorul pur și simplu
n-a existat!
Contrar
demonstrației lui David Hume și în pofida convingerii unor intelectuali în sensul
arătat mai sus, vremurile noastre nu sunt lipsite de adevărate miracole în viața de zi cu zi. Totul este să luăm aminte la ele.
Totodată, știința nu le respinge categoric, așa cum a procedat filosoful englez...
Demutizarea
lui Vasile Adamescu este cea mai elecventă dovadă de miracol în sens biblic:
învingându-și surdo-cecitatea
congenitală, acest uimitor compatriot a ajuns nu numai să vorbească (în afară
de română, mai știe vreo
patru limbi străine), ci chiar să scrie (recent i-a apărut o carte).
Admițând existența găurilor negre
(stele uriașe care se comprimă până
la atingerea unor densități practic
infinite), oamenii de știință nu exclud posibilitatea producerii unor fenomene
contrare legilor naturale, acele legi invariabile o lungă perioadă de timp,
care ne guvernează existența și pe care le socotim eterne. Dar nu-i așa. În apropierea găurilor
negre, spațiul suferă atari
distorsiuni, încât timpul poate nu doar să se oprească, ci chiar să curgă în
sens invers. De altminteri, nu susține teoria relativității generalizate că nașterea Universului a trebuit să rezulte dintr-o
singularitate a densității
infinite și a curburii spațiu-timp?...
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
20 dec. 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu