De ce Biblia este o carte nepereche?

 Mai înainte de evidențierea argumentelor care conferă Bibliei unicitate desăvârșită, cuvine-se să arăt de unde și-a luat numele, adică să examinez originea și semnificația termenului Biblie. Părerea bibliștilor cu autoritate este că acest termen provine din grecescul biblía, care are înțelesul de „cărți mici”. La rândul lui, biblía derivă din biblos, cuvânt ce desemnează partea interioară a papirusului, planta din care în antichitate se fabrica „hârtie” de scris. De altminteri, fapt ilustrat în Iosua 13/5, grecii numeau Biblos portul fenician Ghebal prin care era importat/tranzitat papirusul din Egipt. Întrucât diversele mesaje scrise pe acest material erau cunoscute ca biblía, iată motivul pentru care, cu timpul, termenul a ajuns să exprime toate tipurile de scrieri (suluri, cărți, scripturi, documente), ba chiar o colecție de cărți mici dintr-o bibliotecă. Mult mai târziu, termenul Biblía a fost întrebuințat în latină ca substantiv la singular, de unde a pătruns în limba română sub forma Biblie.

            Vasăzică, ceea ce înțelegem astăzi prin Biblie, în fond este colecția celor 66 de cărți antice, redactate și succesiv compilate în peste 1600 de ani, colecție pe care Ieronim, autorul Vulgatei (Biblia tradusă în latină), a numit-o Bibliotheca Divina. Da, căci respectiva bibliotecă are un catalog sau o listă de cărți acceptate ca Scripturi inspirate și autentice (așa numitul canon al Bibliei), toate cărțile neautorizate (Evanghelia după Iuda, Evanghelia lui Nicodim, Evanghelia după Maria Magdalena etc.) fiind considerate apocrife și, ca atare, excluse.

            Cum spuneam mai sus, catalogul fix al Bibliei cuprinde 66 de cărți (39 fac parte din Vechiul Testament sau Scripturile ebraice, celelalte 27 alcătuiesc Noul Testament sau Scripturile grecești), toate aceste cărți fiind scrise sub inspirația divină și numai în parte fiind revelate.

            N.B. Mărturisitorul Petre Țuțea spunea că inspirația și revelația sunt căile Domnului, inspirația fiind definită de el ca favoarea divină, iar revelația ca acțiunea directă a divinității...

            Cât privește cuvântul canon, acesta provine din ebraicul qané, cuvânt utilizat la început pentru desemnarea trestiei, care, atunci când nu se găsea la îndemână o bucată de lemn, servea drept vergea la măsurat. Ulterior, apostolul Pavel a atribuit termenului grecesc kanón semnificația „reguli de conduită”, întrebuințându-l și cu sensul de „măsură a marginilor sau teritoriului” repartizat cuiva. În noua accepțiune apostolică, numai cărțile canonice sunt cu adevărat inspirate și drepte ca firul de plumb, adică demne să fie utilizate ca îndreptar în stabilirea credinței și conduitei corecte...

            Dar iată câteva dintre atributele Bibliei, care fac din ea o carte nepereche:

            1)Cu toate că, așa cum arătam mai sus, Biblia a fost scrisă de mai mulți autori în peste 1600 de ani, ea – potrivit mesajului transmis și profețiilor ce s-au împlinit în totalitate – înfățișează o uluitoare coeziune internă;

            2)Biblia a rezistat tuturor persecuțiilor la care a fost supusă în multimilenara ei existență și, în plus, și-a transmis textul cu o asemenea extraordinară fidelitate, încât face dovada clară că este Cuvântul lui Dumnezeu;

            3)Exactitatea științifică a informațiilor comunicate (este singurul document istoric ce amintește în mai multe locuri de hitiți, iar în cartea Iov, Pământul este văzut/definit ca o sferă suspendată pe nimic);

            4)Marea onestitate a autorilor (David, Solomon, apostolul Petru etc.), chiar și atunci când aceștia își descriu înfrângerile, slăbiciunile sau îndoielile (de pildă, Petru s-a lepădat într-o singură noapte de trei ori de Mântuitor), fapt care-i conferă un plus de umanism și credibilitate;

            5)Atractivitatea generată de splendida îmbinare dintre simplitatea limbajului utilizat și inegalabila frumusețe a parabolelor cu rol ilustrativ-întăritor, îndeosebi în Predica de pe munte, mesaj veșnic tânăr, ce musai merge la inimă și-l înțelepțește pe cititor sau ascultător.

            Sighetu Marmației,                                         George PETROVAI

                

Cu Biblia la îndemână, vom fi oricând pe calea bună!

 Importanța Sfintelor Scripturi (Scripturile ebraice sau Vechiul Testament și Scripturile grecești sau Noul Testament) în cultura omenirii, mai exact în faza edificării atotomenescului care aude chemarea divinului, rezultă atât din rolul decisiv pe care l-au avut în formarea moral-spirituală  a unor mari artiști și erudiți (de pildă, William Faulkner, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1949, mărturisește că Biblia și romanul Don Quijote au fost cărțile sale de căpătâi), cât și din formidabile cifre de felul următor: Biblia este de departe cartea cea mai tipărită din lume (potrivit ediției din 1988 a lui Guiness Book of World Records, între anii 1815-1975 a fost tipărită în aproximativ 2,5 miliarde exemplare) și cea mai tradusă din toate timpurile (peste 1800 de limbi și dialecte), astfel că – ne informează Societatea Biblică Americană – „ea este în prezent accesibilă populației globului în proporție de peste 98%”.

            Însăși istoria Bibliei ne dovedește fără putință de tăgadă că avem de-a face cu o carte neobișnuită: nu numai că prin grija scribilor israeliți (soferimii din secolul al VI-lea î.e.n., masoreții din secolele VII-X e.n.) și a copiștilor greci, „în esență textul Bibliei este sigur” (sir Frederic Kenyon, arheolog și bibliotecar la British Museum), dar după absurdele persecuții îndreptate de catolicismul medieval împotriva traducătorilor din latină în limbile materne și a credincioșilor care îndrăzneau să ascundă exemplare din ceea ce papa și ceilalți conducători religioși căutau să facă o relicvă, iată că astăzi Biblia a devenit cartea cu cea mai largă circulație din toată istoria omului.

            Explicația uimitoarei exactități și persistențe în timp, comparativ cu atâtea remarcabile opere antice care s-au pierdut, este simplă dacă avem în vedere scopul acestei ample lucrări (conține 66 de cărți de mărimi foarte diferite: Vechiul Testament cuprinde 39, Noul Testament 27 dintre ele) – trebuie propovăduită până la marginile Pământului ca să fie cunoscută de tot omul, căci fără acest prețios dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu, „noi nu am putea distinge între bine și rău” (Abraham Lincoln, al 16-lea președinte al Statelor Unite)!

            Fiind, așadar, Biblia un produs al Cuvântului și Voinței divine, altfel spus, rezultatul mântuitor al împletirii inspirației cu revelația, ea nu poate să fie decât integral adevărată, mereu necesară și mereu actuală pentru om. De unde inepuizabilul ei mesaj istoric (arheologia confirmă neîncetat adevărul afirmațiilor biblice), moral, politic-administrativ, social-educativ și cultural-poetic, ba chiar medical și general științific. Iată și dovada în acest sens: Cele mai izbutite opere artistice își trag seva inspirației din Cartea cărților, iar unii dintre cei mai mari savanți ai lumii,  ajung mai devreme sau mai târziu la justa și liniștitoarea concluzie că oamenii, precum și tot ce există în afara lor (viul și neviul, văzutele și nevăzutele), ca părți din impresionanta armonie universală, nu pot să fie decât creațiile unei Inteligențe supreme!

            Firește, sunt destui dintre aceia care consideră că Biblia nu este Cuvântul lui Dumnezeu, ci o simplă culegere de mituri, legende și tradiții despre fapte ridicate la rangul de miracole. Adevărul este că miracolele sunt atât de integrate în substanța Scripturilor, încât nu poți să crezi în Biblie dacă pe ele le tratezi cu neîncredere, atâta timp cât însăși esența creștinismului sau nucleul adevărurilor biblice depinde de miracolul Învierii.

            Dar iată că în urmă cu aproape 250 de ani, marele sceptic David Hume încearca să dinamiteze încrederea oamenilor în miracole cu ajutorul următoarelor trei argumente:

            1)Un miracol este o violare a legilor naturii de felul gravitației sau atracției universale;

            2)Oamenii se lasă cu ușurință trași pe sfoară, îndeosebi în materie de religie, „cu toate că numeroase miracole s-au dovedit a fi niște mistificări”;

            3)Miracolele se asociază cu ignoranța – cu cât oamenii sunt mai instruiți, cu atât se face mai puțin caz de ele, astfel încât, concluzionează gânditorul, „asemenea evenimente prodigioase nu au loc niciodată în zilele noastre”.

            Secolele al XVIII-lea și al XIX-lea fiind perioada de înflorire a Înaltului criticism (metoda istorico-critică a Bibliei), nu-i de mirare că scriitorul francez Joseph Ernest Renan (1823-1892) susținea că învierea lui Lazăr a fost o înșelătorie a acestuia pentru a dovedi că Iisus este cu adevărat un făcător de miracole, că – după părerea teologului german Gustav Volkmar (1809-1893) – personajul istoric Iisus nu putea avansa în niciun caz pretenții mesianice și că pentru filosoful german Bruno Bauer (1809-1882), Mântuitorul pur și simplu n-a existat!

            Contrar demonstrației lui David Hume și în pofida convingerii unor intelectuali în sensul arătat mai sus, vremurile noastre nu sunt lipsite de adevărate miracole în viața de zi cu zi. Totul este să luăm aminte la ele. Totodată, știința nu le respinge categoric, așa cum a procedat filosoful englez...

            Demutizarea lui Vasile Adamescu este cea mai elecventă dovadă de miracol în sens biblic: învingându-și surdo-cecitatea congenitală, acest uimitor compatriot a ajuns nu numai să vorbească (în afară de română, mai știe vreo patru limbi străine), ci chiar să scrie (recent i-a apărut o carte).

            Admițând existența găurilor negre (stele uriașe care se comprimă până la atingerea unor densități practic infinite), oamenii de știință nu exclud posibilitatea producerii unor fenomene contrare legilor naturale, acele legi invariabile o lungă perioadă de timp, care ne guvernează existența și pe care le socotim eterne. Dar nu-i așa. În apropierea găurilor negre, spațiul suferă atari distorsiuni, încât timpul poate nu doar să se oprească, ci chiar să curgă în sens invers. De altminteri, nu susține teoria relativității generalizate că nașterea Universului a trebuit să rezulte dintr-o singularitate a densității infinite și a curburii spațiu-timp?...

            Sighetu Marmației,                                                  George PETROVAI

                20 dec. 2016

"LĂUDAŢI PE DOMNUL CĂ ESTE BUN, CĂCI ÎN VEAC ŢINE ÎNDURAREA LUI !"

  

 Dacă aşa se exprimă Dumnezeu, prin gura marelui prooroc şi psalmist David, cum se poate percepe un oarecare sfârşit al tuturor lucrurilor? Adică cum poate  să vină " sfârşitul lumii" ? Cine îl va mai lăuda atunci pe Dumnezeu? Cine va mai aprecia atunci toate lucrurile făcute prin puterea  nemărginită a celui care le-a creat ?  Cine va mai putea atunci lăuda Cerul şi pământul cu tot ce se află pe el, dacă nu va mai fi nimeni să facă acest lucru? Sunt sigur că Dumnezeu nu doreşte un sfârşit al creaţiei sale, ci mai degrabă o" reînnoire" a tuturor lucrurilor făurite de el. Prin asta ne putem aştepta la diferite fenomene meteorologice care modifică într-o oarecare măsură structura Universului , dar nici într-un caz nu se poate concepe aspectul că Dumnezeu vrea să se" detaşeze "de creaţia sa. Ce fiinţă îl poate lăuda pe Dumnezeu? Doar omul! De aceea, nu vă pierdeţi nădejdea! Dacă generaţiile actuale, nu sunt în măsură să aprecieze într-o oarecare formă dimensiunea creaţiei lui Dumnezeu, sigur că Tatăl Ceresc va aştepta ca generaţiile viitoare să se exprime într-un fel sau altul legat de acest aspect.  

                                                  

                                                          VASILE  DAN MARCHIŞ