joi, 30 martie 2017

Când trăncăneala-i nesfârșită, viața va fi troncănită!


 La vremea lui, gânditorul englez Francis Bacon decreta că „Atâta știm cât putem”. Întrucât în România postdecembristă toate s-au dat peste cap și viața merge mai departe à rebours, pentru trăitorii pe aceste meleaguri este mai de actualitate reciproca „Atâta putem cât știm”, precum și corolarul politrucianist „Atâta putem cât se vede (după 27 de ani de democrație originală)”.
            Dar să nu ne grăbim cu concluziile acuzatoare mai înainte de-a trece în revistă suita faptelor de-a binelea revelatoare prin logica înlănțuirii lor întru demolarea României. Acuzat de genocid economic și social, cuplul Ceaușescu este făcut vinovat de toate relele anilor optzeci, deceniul în care s-au depus eforturi dezumanizant-supraomenești pentru plata datoriei externe de vreo 15 miliarde dolari americani, și, în urma unui proces-parodie, nu numai că este executat prin împușcare în chiar ziua de Crăciun a anului 1989, ci execuția are loc și pe fondul unei dezgustătoare satisfacții a grosului populației, cu totul și cu totul căzută în capcana percutantei campanii de diabolizare a Ceaușeștilor.
            Extrem de regretabil pentru noi ca națiune este faptul că niciun cult, ba chiar niciun prelat din România acelui timp n-a protestat public împotriva acestei făcături planificată și dirijată din exterior (vezi pactul Bush-Gorbaciov de la Malta), dacă nu împotriva asasinatului în sine (oricum sentința era irevocabilă, căci, pe urmele criminalului de Lenin, Silviu Brucan susținea că „revoluția română” este incompletă fără sângele Ceaușeștilor), atunci măcar pentru împușcarea acestora într-o altă zi...
            Ulterior ne-am dat seama că răfuiala cu Ceaușeștii era doar vârful enormului aisberg economico-politic, propulsat de neprieteni și gheșeftari împotriva României. Da, pentru că cizmarul șiret și profund devotat țării sale, o calitate ce i-a fost recunoscută până și de cei mai înverșunați adversari, îndrăznise să viseze la independența economică a României, de unde și eforturile depuse pentru dezvoltarea învățământului de toate gradele și a cercetării românești, precum și pentru punerea pe picioare a industriei grele, dar mai ales, prin plata datoriei externe în regim de urgență, îndrăznise să dea cu tifla Fondului Monetar Internațional (FMI), ba chiar plănuia cu chinezii și unele țări arabe ca, prin înființarea unei bănci, să vină în ajutorul țărilor sărace și astfel să mai reducă din strivitoarea influență a organismelor financiare occidentale...
            După execuție a venit la rând punerea pe butuci a întregii țări și, la propriu, transformarea ei într-un uriaș morman de fiare vechi (peste 1200 de mari întreprinderi sunt desființate, absolut toate Cooperativele Agricole de Producție și Intreprinderile Agricole de Stat sunt mătrășite, iar transporturile fluviale, maritime și feroviare ajung într-o stare de plâns). Adică un dezastru cu mult mai temeinic decât în urma unui război. Da, fiindcă nicio conflagrație, oricât ar fi ea de monstruoasă sau îndelungată, nu izbutește să pună la pământ întreaga ființă a unei țări – deopotrivă trupul (capacitățile de producție, finanțele, transporturile, agricultura, bogățiile, infrastructura) și spiritul acesteia (școala, cercetarea, cultura, tradițiile, conștiințele, sentimentele).
            Spre deosebire de Germania și Japonia, care s-au ridicat dintre dărâmăturile celui de-al doilea război mondial prin forța mereu tânără a spiritului național și, evident, cu banii americanilor, încât după câțiva ani de formidabil elan regenerativ își reocupau pozițiile în topul celor mai avansate țări ale lumii, România postdecembristă este nu doar epuizată fizic, stare cauzată de economia distorsionată, ci și complet apatică în plan moral-spiritual după 27 de ani de speranțe înșelate prin neîncetatele conflicte dintre competență și impostură, adevăr și minciună, onestitate și nelegiuire, forțele răului constituindu-se în urma acestor ciocniri într-un atotputernic și indestructibil sistem.
            Pierderile generate de această demențială stare de lucruri antinațională sunt de-a dreptul cutremurătoare pentru cineva cu scaun la cap și frică de Dumnezeu: națiunea tot mai slăbită din pricina masivului exod (peste patru milioane de români plecați din țară în perioada postdecembristă), tot mai îmbătrânită din pricina avorturilor, mai predispusă îmbolnăvirilor din cauza alimentelor contrafăcute și mai săracă (în ceea ce privește nivelul general de trai, România se situează la coada țărilor din Uniunea Europeană); tot mai mulți concetățeni dezrădăcinați și atrași de zona infracționalității (crimă, viol, tâlhărie, hoție), ba mulți dintre aceștia chiar dornici să ajungă după gratii, motiv pentru care pușcăriile românești au ajuns suprapopulate; sfidătoarea îndepărtare a grosului românilor postdecembriști, îndeosebi a tinerilor, de valorile fundamental-tradiționale (omenie, cinste, disciplină, ascultare, cumpătare, simplitate), fapt care în mod logic a dat peste cap scara valorilor noastre politico-sociale și moral-spirituale (impostura ia locul competenței, minciuna îi râde în nas adevărului și nelegiuirea se distrează copios pe socoteala corectitudinii).
            Se zice că în cei 27 de ani de postdecembrism, aleșii și fârtații lor au furat din averea poporului peste 3000 de miliarde de euro! Dar numai bunul Dumnezeu știe cu exactitate totalul pierderilor prin furtișaguri, nemuncă, impostură și abuz în serviciu. Culmea neobrăzării e că taman unii dintre marii șnapani sunt sistematic invitați de stupidele noastre canale de dezinformare și imbecilizare, unde aceștia pălvrăgesc la nesfârșit, arată cu degetul spre adversarii politici, chipurile că doar ei sunt vinovați de starea în care am ajuns, și dau lecții de morală (sic!) celor care le fac nemeritata onoare să-i urmărească...

            Sighetu Marmației,                                                       George  PETROVAI

              27 martie 2017

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu