Instituţiile societăţii preiau copilul de la vîrsta de doi
ani şi destinul său este influenţat prin socializare, rolul familiei fiind
astfel diminuat. În timp ce părinţii se află la serviciu, fiul lor este crescut
de alte persoane. Sistemul tradiţional (cu cei 7 ani de acasă) a fost înlocuit, la creşă şi grădiniţă
copilul învaţă să fie autonom, să se adapteze la grup. Trecerea este însă
bruscă, joaca devine „muncă” de 8 ore!
Începînd de la creşă, sistemul induce raportarea copilului
la grup, gratuitatea jocului şi libertatea sa depind de cei din jur. Pînă la
doi ani, copilul este îngrijit de mamă – încasează lunar o indemnizaţie de
stat. Apoi, ajunge la creşă şi se supune orarului, somnul de la amiază va fi
activitate obligatorie şi în funcţie de încadrare primeşte bulină albă sau
neagră.
Amîndoi părinţii lucrează din greu pentru a întreţine un
copil. În societatea tradiţională, gospodăria ţărănească avea resurse pentru a
creşte de la trei copii în sus, în vreme ce azi, eforturile pentru a asigura
continuitatea şi funcţionarea familiei sînt susţinute de soţ şi de soţie
deopotrivă. Urbanizarea oferă facilităţi de trai şi servicii publice, toate
plătite de contribuabili. Se adaugă sistemele sociale, asigurări de sănătate,
boală, pensie şi somaj. Civilizaţia nu vine de-a gata, este însoţită de un mare
aport individual, de la vîrsta de … doi ani.
Copiii sînt treziţi din somn la ora 6 şi duşi la creşă,
într-un mediu organizat, dar străin de familie, la care se adaptează cu
pierderi emoţionale, cu uzură fizică şi psihică, cu o „maturizare” înainte de
vreme. Copilul este obligat să se supună, să-şi consume energia – pentru ca
societatea să-şi atingă scopurile. Toată pregătirea lui are ţelul să devină un
adult disciplinat, ordonat, punctual, muncitor.
Sistemul tradiţional de creştere 7 ani a copiilor în familie
este prea scump. Cu toate avantajele sale, oraşul nu agreează acest sistem,
părinţii nu pot să plătească bonă (800-2.400 lei/lună). Ajutorul bunicilor va
fi binevenit, ei se transformă adesea în bone pentru nepoţi. Sistemul
capitalist românesc nu suportă plata bonelor, chit că unele mame românce
muncesc în Occident ca bone!
Nu este suficient că amîndoi părinţii sînt salariaţi, sistemul
îi obligă şi pe bunici să contribuie la funcţionarea familiei. Adesea, unicul
copil este crescut în creşă şi cămin, fiind educat în spiritul activităţii de
grup, pentru ca mai tîrziu să aibă abilităţi să îndeplinească sarcinile cerute
de societate. De la doi ani, copilul este fixat în grilă, determinat să execute
activităţile din programă, ceea ce adesea seamănă cu o muncă. Există concurenţă
şi sancţiuni, bulina neagră la grădiniţă, calificativul S în clasa
pregătitoare, nota 4 la şcoală. Copilul este separat devreme de familie,
altcineva îi dirijează destinul. Puşi să concureze între ei, copiii îşi
dezvoltă conştiinţa de sine şi îşi iau în serios rolul de persoană cu griji.
Supuşi multor constrîngeri, copiii nu pot alege, nu pot refuza, sînt obligaţi să
se încoloneze. Cîte unul găseşte instinctual strategia de a refuza, spune de
exemplu „Mă doare burta”, dar sistemul reacţionează dur, va fi chemat medicul,
este anunţată mama şi totul o ia razna…
Familiile cu stare materială bună îşi duc copiii la creşe, grădiniţe
şi şcoli private, în grupe de 15 (la stat, sînt 30). Pentru copiii din sistemul
public, nimic nu se poate face, inerţia este uriaşă. Adesea, părinţii pleacă la
muncă în Occident, abandonîndu-i pe copiii de acasă. Acolo, ar fi decăzuţi din
drepturi dacă n-ar asigura bonă şi camere separate pentru copii (pe sexe), plus
camera părinţilor. La noi, dorm toţi într-o cameră şi statul nu reacţionează!
Sistemul românesc de protecţie a copilului este în curs de organizare, metodele
occidentale trebuie extinse şi la noi, joaca şi lecţiile să fie îmbinate
înainte de a deveni muncă, pentru a dovedi că îi respectăm pe copii.
Autor: Nicolae Goja
Sursa: Graiul Maramureşului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu