Profesorul, cel mai bun manual

Asistăm la o dezbatere, parcă fără sfîrşit despre manuale. Cum să fie, cum să arate. Cine să le tipărească, care este cerneala cea mai potrivită? Să fie unice sau auxiliare? Să pună accentul pe informaţie sau pe competenţă? Îşi dau cu părerea jurnalişti, gospodine, şoferi, scriitori, directori din minister inclusiv ministrul. Ştiu că anul şcolar a început în mare parte fără manuale. Atunci la ce s-a mai luat în discuţie greutatea ghiozdanului? Se mai exprimă pe acest subiect şi profesorii, voci autorizate dar mai puţin ascultate de partid. În această democraţie şcolară îşi mai spun părerea şi elevii. Am reţinut spusa unui tînăr din clasa a XI-a care mi s-a părut adecvată: „Cel mai bun manual este profesorul”. Aici elevul s-a apropiat de rana învăţămîntului. Nu numai actual. M-a dus cu gîndul cît datorez dascălului meu fără de care nu apucam pe calea învăţării. Era omul de la catedră care purta răspunderea pentru destinul elevilor lui. Deşi era o perioadă politică dificilă dascălul, cu adevărat, era cel mai bun manual. Deoarece învăţam într-o şcoală de la sat nu a insistat pe „Uzina vie”. Satul nostru nefiind colectivizat lecturile despre acea dramă a ţăranului român ne-o trata comparativ. Dar noi nu ştiam cum este viaţa în colectivă. Şi multe altele. Oricine ştie că un profesor bun luminează calea elevilor. Devine model pentru toată viaţa. Din raţiuni uşor de bănuit se discută foarte puţin despre calitatea omului de la catedră. Sînt şi acum profesori excepţionali nu numai cei care pregătesc olimpici. Ei, anonimii care îşi fac datoria de luminător foarte bine. Dar trebuie să recunoaştem că numărul celor care ori sînt nepricepuţi, ori n-au pedagogia potrivită s-a mărit alarmant. Aşa s-a ajuns ca din raţiuni care nu privesc aşezarea învăţămîntului în rosturi mai bune un profesor sau altul cere eliminarea din programa şcolară a romanului Baltagul fiindcă vorbeşte despre agresivitatea masculină. Nici vorbă ca asta să fie ideea dominantă a cărţii. Cu prea mare uşurinţă se propune scoaterea lui Sadoveanu din programă pe motiv că a scris „cărţi plictisitoare şi irelevante”. Dacă tot s-a iscat această nedumerire întrebaţi-vă ce rol are dascălul la oră? Tocmai să-i înveţe să se raporteze la un text literar, să-i dezvolte discernămîntul, gîndirea critică, capacitatea de analiză. Daţi-mi şi Domniile Voastre domnilor de la catedră şi alte însuşiri de care sînt convins că dispuneţi. Am mai auzit că nu mai este la modă (Doamne, ce cuvînt!) poezia lui Eminescu, proza lui Creangă ori a lui Rebreanu. Cum aceste păreri vin din partea unor personaje care stau la catedră ne putem aştepta ca toată literatura română de valoare să fie aruncată la coş. Cu toată modernizarea acestei lumi pregătirea pentru viaţă a tinerilor nu poate fi trecută cu vederea. Se vîntură fel şi fel de sugestii. Să se reducă orele de istorie, orele de limba română mai ocolite, geografia să dispară de la unele clase. Argumente subţiri, dăunătoare, chiar egoiste. Spun şi eu ceea ce ştie toată lumea. Fără profesori devotaţi, motivaţi şi bine pregătiţi zadarnic ne zbatem în discuţii care nu duc nicăieri. Unii cîntă prohodul învăţămîntului salvîndu-se cu olimpici. Nici în această viziune cu extreme nu cred. Cu toată bunăvoinţa de observator decupez şi energii salvatoare. Dar şi povîrnişuri care ne trezesc din aţipire. Despre analfabetismul funcţional se vorbeşte ca despre o descoperire de ultimă oră. Cînd colo este o tragedie aşezată prin vreme fiind un mare necaz naţional. Oameni buni, cum este să citeşti şi să nu înţelegi ce citeşti? Este precum ai trimite în lume omul fără ochi. Deoarece privirea este o măreţie a omului. Revin la capitalul uman al României. Ce-i de făcut pentru viitorul pruncilor de români? Ce-i de făcut ca ei să-şi găsească locul cel bun aici? Răspunsurile cele cu finalitate nu au cum veni de la mine. Fericit ar fi, ca fost învăţător, ca sugestiile să vină de la oamenii de la catedră. Distinşii dascăli care cunosc cel mai bine drama dar şi bucuria învăţămîntului românesc de astăzi. Care dascăl? Faptul că este o durere în corpul profesoral a fost sesizată de Coaliţia pentru Educaţie. Care a promis că împreună cu specialiştii din universităţi vor constitui şcoli de profesori. Consiliul Naţional al Rectorilor, întrunit la începutul lunii octombrie, crede că România are înţelepciunea şi resursele de a prelua absolvenţi de litere, istorie şi alte ştiinţe şi a-i forma ca profesori. O rană care trebuie urgent vindecată. Despre sugestia proastă de a-l alunga pe Sadoveanu din programă cu alt prilej. Tocmai pentru a nu mai întîlni profesori cu abordări semidocte, cu superficialităţi păguboase. Specializaţi profesori! Deoarece, tînărul avea dreptate: profesorul este cel mai bun manual!

Autor: Gheorghe Pârja

Sursa: Graiul Maramureşului