de Gheorghe Pârja
În urmă cu un an, 22 iulie, buna noastră prietenă
Ioana Ileana Ștețco, poeta care și-a sprijinit elanul liric pe plăsmuirea unui
munte, s-a ridicat la Cer. Plecarea ei neașteptată ne-a lăsat aplecați asupra
singurătății, ca o răchită supărată. La Desești, unde am treierat veșnicia pe
numele mic, dar și la căpătâiul ei din cimitirul din Borșa, două sălcii
plângătoare îi veghează memoria lirică. Ioana s-a mutat în casa din Cer
construită de ea, pe când era pe pământ. Că Poezia nu este altceva decât o casă
în Cer. Acolo, casa ei cu piloni de lumină, cu ferestre de rugină, una la
răsărit și una la asfințit, s-a ridicat drept în mijlocul șoaptelor. Colocviile
despre fericire se țin în tindă și Ioana le recită îngerilor poezii despre
înstrăinare.
Casa de pe pământ o cheamă mereu acasă. Ioana,
spălate fie-ți cărările, spălate fie-ți cometele, spălate cuvintele sub cerul
ca un pecetar de lumină. Îmi spuneai, în urmă cu un an și o săptămână, că
îngerul cu aripi multiple îți căuta mereu adresa, unde să lase o pernă în
scorbură, pe bolovan, obositele gânduri mai grele ca moartea. Ne cunoșteam
dintr-o vreme în care fariseii ne erau vecini de masă, dar tu erai dârză și
dădeai cuvinte la păsări și scriai poeme pe o perdea de umbră. A stat și ea la
porțile cetății, i s-a făcut sete, dar știa că pe creneluri sunt oameni
asediați de blesteme. În casa din Cer a regăsit cuvinte murite și s-a aplecat
sfios în secunda care acolo este eternă și nemișcată în stalactite. Acolo, în
Cer, Ioana a fost repartizată la Școala de fete, unde nopțile sunt lungi și au
gust de exil. Nu uită pădurea pentru a scrie poezii, dar nici casa pământeană
din care ieșea fumul pe dos.
Pe un perete al casei din Cer este desenată grădina
Mariei, în care umbrele fură culori. În doze suportabile, pictează pe stâlpul
casei chipul altei Marii, care i-a pavat drumul spre casa din Cer cu plăci
ceramice. Și cu multă prietenie pământeană. Ca la facerea lumii, inventăm
veșnicia, iar eu bat țăruși la marginea luminii și duc prin târg zale de
sticlă. Ioanei i-a fost dat să tulbure felinarele vremii, a purtat mătăsuri din
nordul cuvintelor. Apoi a scris sonetele verii, și ale altor anotimpuri, a
dezmierdat cântecul mierlei și a înconjurat lumea ei în căruțe trase de
vulturi. Se tot întreba, plimbându-se pe strada cu iederă, ce pasăre cântă în
urma cuvintelor ei. Noaptea citea în lună ca într-un letopiseț. Apoi și-a
dăruit o strofă pe care a pus-o struț la casa din Cer.
Și nu credeam că totuși se mai poate/ pe cai
albaștri nevăzuți de soare/ să ne plecăm la rădăcina morții/ lucizi și
dăruindu-ne o floare. Cu gândul, am fost pelerin la casa din Cer. Am intrat în
tinda poemelor, unde am ascultat muzica înțelesurilor lirice, o încântare
învăluită în vrajă. Pe peretele vopsit în albastru stă scrisă mărturisirea
criticului Gheorghe Grigurcu: “Ne aflam undeva în Nordul țării, pe o pajiște
înverzită, într-o zi triumfător solară. Făptura glacială, mlădioasă, cu un
surâs delicat și un mers plutitor, Ioana Ileana ne apărea atunci ca o întrupare
a poeziei. Nu era nevoie să aștearnă versuri pentru a o percepe astfel. Dar
fata atracțioasă de odinioară a devenit o scriitoare matură. Pentru ea,
infinitul a devenit o metaforă a transcendenței.”
La ușa de la intrare în casa din Cer, pe o tăbliță
din aur sunt săpate aprecierile criticului literar Al. Cistelecan: „Dacă nu o
artă a echilibrului, atunci o artă a echilibrării îi e specifică Ioanei. A unei
echilibrări care-și asumă însă acuitatea anxioasă a stărilor și care pune totdeauna
un gram de suavitate în șarja violentă sau, dimpotrivă, un strop de vin fiert
în caligrafia de diafane. O farmacistă rafinată a melancoliei existențiale e,
de fapt, Ioana Ileana Ștețco.” Pe spătarul unui jilț, pe care stă îngerul
păzitor, stau scrise cuvintele poetului Ion Mureșan: „Poezia Ioanei e năvalnică
ca o alunecare de teren, o adevărată Apocalipsă își face cunoscute semnele.” În
camera cu ferestre spre Râul Doamnei, de unde veghează cățelul Cerului, pe o
ladă de zestre stau scrise și gândurile mele: “Să locuiești atâta vreme într-un
Cuvânt și să cobori în Cetate când socotești că ritualul poate fi dezvăluit,
este dovada unui creator original”. Da, Ioana și-a zidit casa în Cer, pe partea
dreaptă a Raiului, încă de când hălăduia pe pământ. Cu asta ne mângâiem noi,
prietenii și cititorii poemelor ei. Pe care ni le-a lăsat și nouă ca amintiri
ziditoare.
Zadarnic spunem că timpul trece repede, un an fără
Ioana se simte în alcătuirea zilelor și nopților. Da, o să dăm și noi seama,
Doamnă! Deocamdată locuiești în casa din Cer și în memoria noastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu