Întotdeauna m-a fascinat personalitatea poetului din Chelinţa – Vasile Morar –, fiindcă este de viţă nobilă, de os domnesc, iar versurile lui sunt atât de sincere, de patetice, de intime, redate parcă lumii, încât nu poţi să nu te minunezi de sufletul lui de copil mare.
Volumul antologic „Cartea
ultimilor cai” (Editura „Grinta” din Cluj Napoca), lecturându-l, m-a determinat
să mă îndrăgostesc definitiv de aceste patrupede a căror frumuseţe constă în
puterea, graţia şi senzaţia de libertate pe care le transmit.
Poetul Vasile Morar
scrie despre toţi caii lumii, nu
numai despre caii de paradă, despre caii de curse, despre cei de şaretă, despre
caii mărunţi şi caii mari, despre caii de tracţiune (utilizaţi la muncile cotidiene de familiile
mai puţin norocoase), ci despre toţi caii (aprigi, ologi, „de dus nuntaşii”,
„caii-tăciune, caii de var”), lipiţani, arabi, pursânge, englezi, mustangi,
trăpaşi, ponei etc.
În prefaţa scrisă de
dr. Delia Muntean, e surprinsă foarte bine, în toate formele ei, dragostea lui
Vasile Morar pentru cai (inclusiv pentru „caii verzi pe pereţi”), aceste daruri
ale lui Dumnezeu pentru omenire: „Zile şi nopţi au bântuit însă caii pe noua
moşie a lui Vasile Morar. Şi pe el l-au tropotit: se întorceau dintr-o altă
lume, reînviind-o. (...) Între animal şi călăreţ e construită o relaţie intimă
– o poveste datorată implicit punerii laolaltă a poeziilor adunate de prin
diverse volume –, descinzând din simbolistica Centaurului şi primenită semantic
cu fiece întrupare a ei. Aventura aceasta lirică îi permite lui Vasile Morar
să-şi etaleze arsenalul imaginativ, să-l reconfigureze ideatic şi stilistic
până la secătuire”.
În lumea cailor, poetul
a intrat din pruncie, când mergea împreună cu tatăl său la târgurile de animale
din zonă, dar era în acelaşi timp un fin observator al comportamentului
acestora. Pentru tânărul de atunci, caii erau magicienii care te duc într-o
lume de vis şi te învaţă valoarea loialităţii şi a prieteniei adevărate:
„Înainte de a mă naşte, auzeam cum vine un cal / în goană venea calul, cu coama
aprinsă de vânt / fierul potcoavelor se împrejmuia cu scântei / acesta e drumul
pe care voi sosi în curând // Viforos venea calul, cu zăbala pusă şi frâul / i
se zbătea peste gât până colo pe şa / voia să fie acolo, la eveniment / ca eu
după naştere să pot încăleca” („Poveste”).
În relaţia cu un cal,
trebuie să înveţi să comunici nu numai prin cuvinte, ci şi cu corpul şi cu
inima ta. Intrarea în rândul bărbaţilor, prin distanţarea de părinţi, holteii o
fac cu ajutorul cailor: „Lăsaţi să mi se şteargă numele de pe cruce / susţineţi
că v-aţi născut din flori / nimeni n-o să vă mai întrebe de tată / despre mamă,
spuneţi că a murit de câteva ori // Nu-mi purtaţi povara numelui pe umeri /
frumoşilor, deştepţilor, bunilor, hai / viaţa clocoteşte în oasele voastre / la
poartă vă aşteaptă doi cai // Nu cei de la dric, aceia-s ai mei / eu i-am
chemat, fanfara lipseşte / voia să vină, dar n-am fost de acord / la ce-mi
trebuie, plec regeşte” („Caii din poartă”).
Poetul Vasile Morar
este subjugat propriei sale condiţii de autor, eul liric este de nestăvilit,
caii pentru el reprezintă dragostea dintâi, iar aceștia pot fi: năzdrăvani, tovarăşi de dialog, jucării,
îngeri şi demoni, buni terapeuţi. Caii lui Morar ne învaţă că putem să ne
încredem în noi înşine şi să depăşim orice obstacol, ne învaţă că uneori
trebuie să încetineşti şi să te bucuri de călătorie, destinaţia finală fiind
trecută în plan secundar.
Poetul din Chelinţa are
o herghelie de cai, pe care-i iubeşte cu toată fiinţa, iar în sprijinul
afirmaţiei mele stau dovadă aceste titluri de poezii: „Caii de osândă”, „Caii
blânzi”, „Calul de lemn”, „Caii tatii”, „Căluţii de plastic”, „Caii din alt
veac”, „Caii de sare”, „Caii de zăpadă”, „Caii din ferestre”, „Caii din
poartă”, „Caii verzi pe pereţi”, „Caii de abur”, „Calul de dric”, „Calul alb”,
„Calul zăbăuc”.
Într-un interviu
acordat de autor poetului Nicolae Scheianu, s-a spus un mare adevăr: „În Antologii o să-l găsiţi pe
adevăratul poet Vasile Morar. E ca în apele aurifere din Apuseni: după ce s-au
cernut munţi de nisip, vezi grămăjorul de aur şi te bucuri”. Şi noi ne bucurăm
pentru această nouă izbândă literară, care prezintă o voce lirică importantă a
Transilvaniei şi a țării, o personalitate puternică, ale cărei creații merită
să fie cunoscute și de tânăra generaţie.
Lecturând întreaga
carte, constatăm că autorul a scris o istorie adevărată a cailor. Unii erau
folosiţi ca să transporte zestrea miresei spre casa mirelui. Cu cât şirul de
căruţe era mai lung, cu atât mireasa era mai avută; calul era folosit la şaretă
de către conducerea CAP-ului, în special de către brigadierul de câmp; cu calul
se mergea călare la peţit fetele din alte sate. Se foloseau la aratul
pământului, la adusul lemnelor din pădure, a fânului de pe câmp. Dar a venit
regimul comunist, prin anii ’60 şi i-a obligat pe ţărani să predea caii la „colectivă”
(C.A.P.), apoi s-a dorit înlocuirea lor cu tractoarele de la Braşov
(„cai-putere”), au venit anii ’90, când caii erau cumpăraţi de italieni pentru
carnea lor.
Interesant e şi modul
cum se vindeau caii şi se bea „aldămaşul”. Erau adevărate ritualuri, pe care
astăzi le mai întâlnim în poveştile bunicilor şi în poeziile lui Vasile Morar,
fiindcă „S-au scumpit caii”: „Ieri în târguri au fost scumpi caii / se cerea pe
unul cât pe-un tanc rusesc / ştii perechea murgă, ce ţi-a plăcut vineri / ieri
cerea preţ dublu, de să-nnebunesc // Fă ceva, că banii sunt puţini, e criză / căluşerii,
dracii s-au destrăbălat / nu mai au ruşine, nu mai au nici frică / târgurile
astăzi sunt de evitat // Unul pe o iapă şi-a luat maşină / cel ce-a luat iapa a
vândut-o apoi / la un preţ pe care-n târguri altădată / fără târguială,
cumpărai doi boi”.
Vasile Morar ne-a
convins și de data asta, prin trăirile lui molipsitoare, că el, CALUL, este cel
mai minunat animal din lume.
Şi când te gândeşti că
n-a pomenit de caii liberi din Delta Dunării...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu