de Gheorghe Pârja
Spre seară, în satul meu, bat clopotele bisericii.
Vestesc un eveniment religios. Când moare cineva în sat, funiile se leagănă
singure. Și turla bisericii se leagănă. Le știu sunetele din fragedă pruncie
deoarece casa părintească este în preajma bisericii. Ultimul dangăt de clopot
se pierde în frunzele nucilor și unui cireș falnic, în care cântă păsări. Așa
s-a întâmplat și în amurgul acela cu nori aducători de ploaie. Noaptea m-am
visat lângă Sagrada Familia (Sfânta Familie). Nu a trebuit să fac efort de
imaginație, deoarece visul meu a fost cândva realitate. Așa că m-am lăsat în
voia amintirii.
Eram într-o dimineață, devreme, la Barcelona, unde
m-am simțit ca Baudelaire un rege al unei țări ploioase. Era sfârșit de
aprilie, cu un cer zvântat de nori peste orașul spaniol. Trec printre clădiri
întunecate de secole, ori prin parcuri somptuoase, primenite de anotimp. Simt
libertatea altfel, deoarece locuitorii Barcelonei nu erau pe străzi la ora
aceea. Ce măreție să te simți singuratic într-un oraș mare. Îmi dau seama că
este o zi de odihnă, motiv pentru care ferestrele caselor erau cu storurile
trase. Se doarme bine în acea parte a Europei. Un stol de porumbei animă aerul.
La un colț de stradă mă întâlnesc cu prozatorul Radu Țuculescu, care venea de
la odihna nopții. Că așa ne-a fost înțelegere somnului. Cu el am împărțit acea
dimineață din Barcelona.
Îl aud că pronunță cuvintele magice Sagrada Familia!
El, un om mult mai umblat decât mine prin lume, știa chiar geografia locului.
Ne îndreptăm spre acel miracol al arhitecturii moderne. Ne rotim privirea prin
dimineața orașului. Cea de-a opta minune a lumii, cum îi spun cu orgoliu
spaniolii, este ascunsă între clădiri care, mi s-a părut, o sufocă. Chiar
câțiva arbori stufoși îi diminuează măreția. O descopăr în unda primelor raze
de soare. Întruparea gândirii curajoase a lui Antonio Gaudi o văd într-o
ipostază nefericită. Poartă pe trup o folie de polietilenă, semnul vechi că
aici se lucrează. De când? Din anul 1882, când a început construcția. Cad de
acord cu mine că acest miraculos edificiu vine dintr-o altă lume. Din gândirea
genialului arhitect catalan.
Se spune că este piatra de hotar a celebrei
expoziții de la Paris, care a marcat și evoluția arhitecturii în veacul XX.
Atunci lumea a luat la cunoștință că în Catalonia este un faimos arhitect, cu
viziuni unice și cu proiecte puternic individualizate. Biserica are 12 turnuri,
reprezentându-i pe cei 12 apostoli, apoi simbolul celor patru evangheliști, pe
Sfânta Fecioară, iar cel mai înalt turn este pentru Iisus. Cele trei fațade
întruchipează Nașterea, Gloria și Patimile. Gaudi, născut într-un sat de lângă
Barcelona, a conferit personalitate acestei arte, căutându-i esențele. A luat
din gotic doar schema, lăsând barocului dezlănțuirea fără margini.
Arhitectul Mihai Pienescu, acum trăitor la Paris,
dar cu legături profesionale în Baia Mare, în recenta lui carte acordă spații
generoase lui Gaudi și artei sale. Socotește că marele catalan este un geniu al
combinațiilor. A fost numit arhitectul lui Dumnezeu. El nu a avut discipoli. De
aceea nimeni nu s-a încumetat imediat să continue construcția după moartea
celebrului ei părinte, săvârșit din viață în anul 1926. Atunci era terminată
doar o treime din mărețul edificiu. Până la urmă au fost câțiva cutezători care
au continuat munca. Este greu, deoarece finanțarea a fost, și este, din fonduri
publice. Finalizarea lucrărilor este preconizată pentru anul 2026. Sagrada
Familia este o biserică. Înălțarea ei a avut parte de ostilitatea timpului,
convertită în părerile potrivnice ale unor oameni. Și nu oricine.
Catedrala a fost umilită de Picasso, iar scriitorul
George Orwell a numit-o monstruozitate modernă. Și o parte din clerul epocii se
întreba cum va sta Iisus într-o asemenea alcătuire? Parcă nici rugăciunile nu
vor ajunge acolo unde trebuie, rostite sub aceste forme rebele. Parcă sunt
stalagmite cosmice turnurile ei. Cu vremea, lumea s-a obișnuit cu gândirea lui
Gaudi. Acum se poate spune, fără îndoieli, și rugăciunea Sfântului Ignațiu. Pe
mine m-a fascinat simplitatea genială a lui Gaudi. Chiar moartea lui o
dovedește. Era dimineață și se îndrepta spre Biserica Sant Felipe, când a fost
lovit de un tramvai. Era îmbrăcat modest, anonim de modest, așa că marele
arhitect a zăcut un timp pe caldarâm, deoarece trecătorii nu doreau să se
încurce cu un cerșetor.
De unde se vede că moartea nu crede în genii. Până
la urmă s-a găsit un suflet milostiv și l-a ridicat din drum. Era prea târziu.
Avea 73 de ani. Cred că de aceea am visat eu Sagrada Familia. Dar și pentru că
eu și Radu, în acea dimineață, am văzut îngeri pe turlele catedralei. Mi-am
adus aminte de Maramureș și, cu orgoliu, am alăturat bisericile noastre de
lemn, lângă măreața construcție. Așa am crezut eu atunci și mai cred și astăzi.
Aventura arhitectonică a lui Gaudi am găsit-o în măiestria meșterilor din
Maramureș. Și n-am uitat că și Gaudi s-a născut la sat. Și a fost numit
arhitectul lui Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu