M-am bucurat ca nimeni altul când s-a pornit revolta din Decembrie ʼ89. Aveam şi de ce. Elev fiind în ultimul an de liceu (liceul de cultură generală „Dragoş Vodă” din Sighetu Marmaţiei), nu numai că am scris la radio „Europa liberă”, dar în una din scrisori aminteam (e drept, voalat şi metaforic) de nelibertatea din România.
Ei bine, taman scrisoarea
cu pricina a fost interceptată de Securitate (poate că însuşi mesagerul o fi
predat-o!), şi apoi – după ce au dibuit că eu sunt făptaşul – să te ţii:
interogatorii peste interogatorii (primul interogatoriu a durat de la 8
dimineaţa până la 3 după-masă), înjurături, ameninţări şi declaraţii. Mă rog,
tot tacâmul utilizat de siniştrii lachei ai fostului regim împotriva acelora care
aveau ghinionul să le pice în gheare.
În timp ce anchetatorii se
schimbau (fiecare cu metodele sale predilecte de intimidare), eu a trebuit să
stau pe un taburet aşezat în mijlocul camerei de supliciu, exact sub becul
aprins, să mă adresez zbirului cu „cetăţene anchetator”, să rezist la avalanşa
ameninţărilor extrase fie din H.C.M. (Hotărârile Consiliului de Miniştri), fie
din căpăţânile lor de buldogi (îndeosebi unul scurt, îndesat şi cioturos,
semăna grozav de bine cu un buldog înfuriat) şi să mă obişnuiesc cu frecventele
lor apelative la adresa mea de „trădător” şi „contrarevoluţionar”.
După ce am recunoscut că
scrisoarea a fost alcătuită de mine (ce altceva puteam să fac după ce zbirul
şef mi-a trântit-o în faţă?) şi după ce, la anumite intervale de timp, socotite
de anchetatori ca fiind psihologice, eram pus să detaliez unele pasaje
subliniate de ei în scrisoare (de mai multe ori am explicat pasajul cu
libertatea aparentă de la noi), securiştii ţineau morţiş să afle de la mine
dacă fac parte dintr-o organizaţie contrarevoluţionară. Se pare că în anumite
locuri din ţară (posibil chiar din judeţ) tot cam atunci s-au depistat nişte
focare de protest.
Dar eu m-am ţinut tare pe
poziţie, nu fiindcă nu-mi era teamă de ei şi de ameninţările lor, îndeosebi atunci
când m-au asigurat că pentru fapta mea vor fi zburaţi din facultate fraţii mei
mai mari (unul era student la Chimie industrală, celălalt la Electrotehnică),
ci pentru că realmente am acţionat de unul singur.
Posibil ca tocmai
fermitatea şi statornicia mea în răspunsuri, indiferent de iuţeala ori de
subtilitatea întrebărilor puse, să-i fi convins cât de cât pe securişti de
nevinovăţia mea la acest capitol, aşa încât ei au lăsat-o niţel mai moale cu
apartenenţa mea la vreo organizaţie.
Dar asta nu înseamnă că
n-am fost pedepsit. Şi cu siguranţă că pedeapsa ar fi fost mult mai aspră dacă
nu eram un elev foarte bun la învăţătură. Aşa, graţie intervenţiei energice a
tuturor profesorilor mei, îndeosebi a regretatului Ion Vancea, m-am ales cu o
sancţiune relativ uşoară: nota la purtare scăzută şi o şedinţă publică în sala
festivă a liceului, şedinţă în care eu mi-am recunoscut greşeala şi am fost
beştelit fără milă de unii dintre invitaţi, după care Securitatea mi-a permis
să intru în examenul de bacalaureat şi la cel de admitere. Dar nu la orice
facultate (mi-aş fi dorit filosofie, istorie sau jurnalistică), ci de
preferinţă la cele cu profil tehnic. Astfel am ajuns la Electrotehnica din
Iaşi, prima mea facultate...
Iar Securitatea m-a avut
în vizorul ei exact până la căderea comunismului. Cum mi-am dat seama de lucrul
ăsta? Păi eram de serviciu în schimbul doi la Oficiul de Calcul Electronic din
Sighetu Marmaţiei şi, aflându-ne în toiul evenimentelor sângeroase de la
Timişoara, ascultam cu nesaţ ştirile transmise de radio „Europa liberă”. Deodată uşa a fost
aruncată până în celălalt perete şi un securist a strigat la mine: „Încă nu
te-ai învăţat minte?” La care eu am răspuns: „Păi ce mai vreţi de la mine? Nu
vedeţi că totul se prăbuşeşte?” A plecat înjurând şi de-abia la o lună după
căderea lui Ceauşescu ne-am întâlnit pe stradă, iar el – era împreună cu un alt
securist – s-a apropiat de mine şi mi-a spus să nu le port pică pentru cele
dinainte, întrucât ei nu şi-au făcut decât datoria. Mi-a fost silă să lungesc
vorba cu asemenea indivizi, care refuză să înţeleagă că s-au făcut vinovaţi
tocmai prin faptul că şi-au îndeplinit cu zel sarcinile din odiosul lor
serviciu.
Sighetu Marmaţiei, George
PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu