(Celor ce cârmuiesc rău)
Grea întreprindere să scrii despre toţi
cârmuitorii răi şi cârmuirile lor nedrepte, căci asta ar însemna nici mai mult,
nici mai puţin decât rescrierea istoriei umane, o lungă şi întortocheată
istorie a inevitabilelor lacrimi, suferinţe şi suspine ce-l însoţesc ca nişte
umbre (de la naştere până la moarte) pe omul puternic şi pe cel slab, pe omul
bogat şi pe cel sărac, în sfârşit, o istorie doar vag şi neconcludent
străluminată (pentru cei mulţi şi neîncrezători) de singura şi adevărata
fericire, acea fericire sui-generis gustată doar de înţelepţi şi aleşi,
întrucât calea care duce la ea se cheamă renunţarea la toate acele averi pe
care „le fură hoţii şi le mănâncă moliile”.
Fiind istoria o reflectare a vrerii
şi răbdării divine vizavi de om şi de şansa acordată lui pentru ridicarea pe
scara soteriologică ce duce înspre istoria celestă, este limpede că ea nu poate
fi cunoscută de muritori (oricât ar fi aceştia de înzestraţi) în profunzimile
sale cauzale, care ţintesc tainele supratemporale şi transistorice ale întregii
creaţii, ci ea poate fi cunoscută doar prin efectele sale, efecte adjudecate de
cunoaşterea umană sub numele de evenimente şi procese istorice.
Adică, după consumarea faptelor
istorice, vin istoricii (aceşti „mincinoşi privilegiaţi” cum binevoieşte Balzac
să-i alinte în romanul său Catherina de
Medicis), şi ei scormonesc cu acribia lor prăfuită prin munţii de zgură
lăsaţi în urmă de maşina timpului, până ce dibuiesc niscaiva paşi ai
predecesorilor, de regulă ai conducătorilor religioşi, politici şi militari,
apoi stabilesc un consens al interpretărilor asupra evenimentelor în discuţie,
iar acest consens poartă numele – după caz – de paleoistorie, istorie antică,
medievală, modernă şi contemporană.
Ca şi cum nişte biete cioburi de
oale, ori nişte fragmente ale unor inscripţii ar fi avut capacitatea să
încorporeze în trupul lor anemic întreaga pulsaţie a vieţii unor comunităţi şi
popoare, iar acum – după minuţioasa cercetare la care sunt supuse de istoricii
zilelor noastre – ele au darul să-şi deschidă corolele de taine pentru a
delecta cu mirosurile lor de piatră şi mucegai organele olfactive ale
preaştiinţificilor, când noi ştim prea bine că evenimente recente, precum
Decembriada din ’89, încă n-au dobândit o interpretare coerentă şi
unanim acceptată.
De fapt, este un adevărat abuz de limbaj să
vorbeşti de unanimitatea părerilor în cazul unei discipline elastice şi
aproximative aşa ca istoria, când ştiut este faptul că au existat păreri
disidente (desigur, nebăgate în seamă atunci când nu erau sancţionate pentru
vina de-a fi deopotrivă autorizate şi intransigente), au existat, deci, opinii
contrare chiar şi atunci când dictatori de calibru le-au impus scribilor de
curte cum să le fie înfăţişate faptele, astfel încât ei să apară în ochii
contemporanilor creduli şi neştiutori, dar mai ales în ai generaţiilor
următoare, aidoma unor supraoameni, când în realitate ei erau de-a dreptul
odioşi prin ambiţie şi invidie, ori prin cruzimea de care dădeau dovadă.
Cum altminteri poate fi calificată
comportarea lui Alexandru Macedon vizavi de Calistene, istoriograful lui
oficial şi nepotul lui Aristotel (fostul profesor al cuceritorului bântuit de
imaginea cosmocratorului), atunci când el ordonă crucificarea istoricului
pentru dementa culpă că, în loc să i se închine ca unui zeu, a avut îndrăzneala
să-l sărute pe obraz?
Iar în vremurile moderne, Nabulione
Buonaparte (nume sub care apare într-un registru bisericesc corsican acest „fiu
al norocului”, cum el însuşi se caracteriza) merge mult mai departe cu
meschinăria, invidia şi ura, după cum suntem înştiinţaţi de Jacob Burckhardt în
textul intitulat Napoleon I, după cele
mai noi izvoare: era meschin şi mărginit (întreaga viaţă n-a putut să
înveţe ortografia limbii franceze, poseda cunoştinţe mediocre de matematică şi
istorie, pe care le vântura cu fiecare ocazie), iubea bârfele şi minciunile,
adora linguşeala şi întreţinea cu voluptate o necontenită suspiciune între
curteni şi apropiaţi (nu se dădea în lături nici măcar de la desfacerea şi
citirea scrisorilor adresate altora!), iar invidia faţă de mareşali precum
Masséna, cel care şi-a câştigat galoanele în timpul republicii, pentru ca în
războaiele de mai târziu să-şi creeze o binemeritată faimă de comandat
destoinic şi viteaz, invidia, deci, l-a împins pe împărătescul caporal ca la o
vânătoare să-i scoată mareşalului un ochi cu o lovitură de glonţ. Întrucât
importante pentru el erau doar efectele, a devenit proverbială lipsa lui de
respect pentru adevăr, fapt care rezultă cu prisosinţă din măsluirea
comunicatelor/buletinelor oficiale.
Ce să mai spunem de Hitler, Stalin sau
Ceauşescu, despoţi care (fiecare la vremea şi în sfera lui autocratică) au
căutat din răsputeri să dirijeze după vrerea lor fragmentul de istorie aflat la
îndemână! Prin puterile discreţionare cu care au fost investiţi de jocurile
criminale ale politicilor de culise şi ale politicienilor obedienţi, ei chiar
au izbutit să-şi atingă scopurile lor condamnabile: să sacrifice milioane de
vieţi pentru ca astfel să-şi poată consolida puterea personală, să-şi satisfacă
ambiţiile revanşarde şi/sau expansioniste prin jertfirea în războaiele
declanşate a zeci de milioane de vieţi, să-şi hrănească visele patologice de
adulare şi mărire prin mutilarea a nenumărate destine individuale.
Şi cine dacă nu politica este vinovată de
atari derapaje periculoase în istoria omenirii? Căci politica nu este altceva
decât o înşelăciune atrăgător ambalată: Omul politic devine de cele mai multe
ori un jalnic epifenomen şi toate formele de guvernământ sunt exasperant de
imperfecte, mărturie incontestabilă a carenţelor ce cariază temeliile
construcţiilor umane. Probă în acest sens este atât căderea spectaculoasă a
bolşevismului european, cădere orchestrată chiar din capitala Molohului
sovietic, cât mai ales actuala civilizaţie a consumului pe rupte şi a ruperii
echilibrului ecologic prin poluare.
Însuşi Winston Churchill a fost nemulţumit de
şubrezenia sistemelor (construcţiilor) umane, atunci când a recunoscut că
democraţia este o formă de guvernământ grozav de imperfectă. „Dar daţi-mi alta
mai bună şi voi crede în ea”, a adăugat el…
În mult mai mare măsură ca alte popoare,
românii au avut şi continuă să aibă parte de cârmuitori, dacă nu răi în
adevăratul sens al cuvântului, atunci cel puţin neinspiraţi (sau, mă rog, prost
sfătuiţi) şi stângaci, într-un cuvânt lamentabili pentru binele, prosperitatea
şi fericirea supuşilor, respectivi a celor care i-au ales.
Îndeosebi din Decembrie ’89 încoace, este cât
se poate de evident că asupra României nici vorbă să planeze vreo fatalitate
căreia vajnicii noştri patrioţi să-i poată cere socoteală pentru starea
deplorabilă a drumurilor, precum şi pentru apatia generalizată a cetăţenilor
după punerea pe butuci a tuturor sferelor de activitate: industrie,
agricultură, învăţământ, cercetare, sănătate, cultură. Că ne convine sau nu,
trebuie să fim de-acord cu ceea ce diplomaţii şi observatorii occidentali ne-o
tot spun de două decenii şi mai bine: Avem conducătorii pe care-i merităm!
Sighetu Marmaţiei, George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu