Atât de sângeriu e cerul, încât mistreţii şi-au acoperit culcuşurile cu paiele viselor din anii trecuţi, iar lebedelor de pe ape li s-a ruginit cântecul în gâtul lung al vieţii. Vulturii în vârf de munte, şi-au desfăcut aripile pentru a-şi apăra cuibul de focul încins al apusului de soare, iar în tunelurile pământului, greierii şi-au spus rugăciunile printre mugurii zilelor ce-o să vină. Atât de sângeriu este cerul din mâini, încât clopotelor li s-au oprit limbile pe marginea frunţii. Apoi în ţărâna din care fântâna cânta prin izvorul nopţii, s-au amestecat cuvintele oamenilor ce umblau pe călcâiele vântului şi pretutindeni se descălţau de pietrele fierbinţi ale sălbaticelor locuri. Nicăieri moartea nu era mai aproape decât printre leproşii ce-şi uitaseră ochii ridicaţi spre cerul aprins. Prin crânguri, căprioarele şi cerbii beau aceeaşi apă stătută din care se adăpau şi câinii pământului însetaţi de privirile cântecului de jale rămas de la o înmormântare fără morţi. Purtătorii de cântec, şi-au aprins pancartele de lut peste trupul singurătăţii ce nu-i lăsa să moară ori să trăiască. Caii îşi fâlfâiau cozile prin aerul fierbinte făcând vânt născuţilor în genunchiul vieţii, căutând scăparea în amiaza nopţii. Porţile închise ale singurătăţii îi chemau rând pe rând la prohodul apei, în care fiicele îşi despleteau pletele închinându-se luminii ce izvora din întunericul tristeţii aplecate peste munţi ca o eşarfă de mistuitoare schimbare. Acelaşi pământ schimbat mereu între vis şi realitate, purtând săgeţile rotite sub cerul de jos, iar peste sicriele vremii se aşază tot mai adânc tăcerea nenumăratelor lumi tăinuite în ancestrala celulă a timpului.
Carmena Felicia BĂINȚAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu