Decembrie. Nichita și Adam

                                       de Gheorghe Pârja 

 Pentru noi, românii, luna Decembrie are profunde semnificații naționale și mărețe sărbători creștine, apogeul fiind Nașterea Mântuitorului. Este luna în care se fac daruri și urări de bine. Rânduiala lumii nu ține seama, însă, de calendarul în care sunt zile trecute cu culoare aprinsă. Pentru unii dintre noi a fost și luna plecării celor dragi. În această lună înstelată au trecut apa veșniciei și doi buni prieteni ai Maramureșului, repere absolute ale culturii române, dar și sârbe. Este vorba despre poetul Nichita Stănescu și poetul sârb de limba română, Adam Puslojic. Nichita s-a stins din viață în 13 decembrie 1983, iar Adam pe 31 decembrie 2022. Amândoi au fost frați de crucea Cuvântului, amândoi au numărat în nopți senine stele de pe cerul Maramureșului.

Amândoi au călcat covorul de iarbă al curții mele părintești din Desești. Așa am avut norocul să cunosc mersul pe suflet, pe inteligență și talent, a doi mari poeți europeni. Fascinantă și pilduitoare peste vremi rămâne prietenia celor doi. În amplul dialog cu Adam, adică în cartea noastră „Sub podul lui Apolodor”, prietenul din Belgrad mi-a spus cum l-a întâlnit prima dată pe Nichita. Prin anul 1969, Nichita voia să-l traducă pe Vasko Popa în limba română. Era vorba despre poetul sârb cu origini românești, pe numele strămoșesc Vasile Popa. Adam a venit la întâlnirea cu Nichita. Așa, Adam s-a apropiat de poetul român și nu a mai plecat niciodată din această apropiere. Iar Nichita a devenit fascinat de țara vecină. De oamenii de cultură de peste Dunăre.
Anul 1982 a fost momentul de maximă adorație a lui Nichita în Serbia. I s-a decernat Premiul Internațional „Cununa de Aur” de la Struga, de pe malul lacului Ohrid. Ceremonia a avut loc în Catedrala „Sfânta Sofia”. În semn de prețuire pentru acest eveniment european de cinstire a poeziei române, într-o seară de octombrie, în sala unui cămin cultural din Maramureș, dimpreună cu Nichita am botezat Serile de Poezie de la Desești. Atunci, marele ploieștean a spus: „Maramureșul, după părerea mea, este unul dintre cele mai frumoase locuri din lume pe care am putut să le văd vreodată. N-am călătorit foarte mult în străinătate, dar cât mi-a trebuit am călătorit. Am văzut câteva țări, cum ar fi să zicem, Anglia, Franța, Finlanda, Italia, Germania, țări minunate. Nicăieri n-am întâlnit însă un spațiu atât de miraculos și atât de splendid sufletește, de o frumusețe morală, cum l-am întâlnit în Maramureș.”
Laureatul Premiului Herder a dedicat Nordului câteva poeme. Poetul a fost în două rânduri în Maramureș. La moartea lui, în acel decembrie, maramureșenii au trimis o troiță, care veghează veșnicia în cimitirul Bellu. Pe Adam l-am cunoscut în urmă cu trei decenii, la Festivalul de Literatură de la Cluj. Știam unul de celălalt, dar nu ne întâlniserăm, să ne dăm mâna. Știam că el a inventat mișcarea clocotristă, un fel de avangardă a postmodernismului. Despre Adam știam chiar din poveștile lui Nichita, în neuitatele seri ale studenției mele. La Cluj, sub corola de minuni a lumii, a început frumoasa și folositoarea călătorie a lui Adam în Maramureș. Fiind fascinat de faptul că fratele lui de cuvânt, Nichita, a prețuit nespus Maramureșul.
Adam a fost de mai multe ori în Maramureș, mai ales la Desești. În fața bisericii din sat a rostit: „Astăzi, aici la Desești, m-am întâlnit cu Dumnezeu, frate, Nichita!” După ce s-a simțit stăpân pe cuget și simțiri, Adam mi-a declarat într-un interviu: „Eu am devenit poet român în Maramureș!” Mi se pare un profund omagiu adus acestui Ținut. În cartea noastră „Sub podul lui Apolodor”, Adam îmi spunea că “Nichita este în egală măsură al nostru, așa cum este al vostru. Pentru noi, în Serbia, el a fost poetul total, poetul absolut.” Nichita a primit, într-o ceremonie fastuoasă, cheia orașului Belgrad, care nu era dăruită decât președinților de state și regilor. Primar era Bogdan Bogdanovici, un mare sculp­tor și arhitect, care prețuia poezia lui Nichita.
Ultimul moment de referință din istoria acestei relații mistice dintre doi poeți a fost ziua înmormântării lui Nichita. Televiziunea sârbă a transmis atunci, la oră de maximă audiență, un film-reportaj cu Nichita, făcut de Adam la Belgrad. Un decembrie al memoriei poetice. Adam a lăsat pe cerul satului acest gând DES EȘTI, FRATE NICHITA. AICI VEȘNIC VEI FI! LA DESEȘTI. Apoi a îmbrățișat stejarul din cimitir, precum a făcut și Nichita. Așa, cei doi mari poeți și prieteni s-au înveșnicit și prin cuprinderea unui stejar din Maramureș.
Neuitare amândurora!