Decembrie. Nichita și Adam

                                       de Gheorghe Pârja 

 Pentru noi, românii, luna Decembrie are profunde semnificații naționale și mărețe sărbători creștine, apogeul fiind Nașterea Mântuitorului. Este luna în care se fac daruri și urări de bine. Rânduiala lumii nu ține seama, însă, de calendarul în care sunt zile trecute cu culoare aprinsă. Pentru unii dintre noi a fost și luna plecării celor dragi. În această lună înstelată au trecut apa veșniciei și doi buni prieteni ai Maramureșului, repere absolute ale culturii române, dar și sârbe. Este vorba despre poetul Nichita Stănescu și poetul sârb de limba română, Adam Puslojic. Nichita s-a stins din viață în 13 decembrie 1983, iar Adam pe 31 decembrie 2022. Amândoi au fost frați de crucea Cuvântului, amândoi au numărat în nopți senine stele de pe cerul Maramureșului.

Amândoi au călcat covorul de iarbă al curții mele părintești din Desești. Așa am avut norocul să cunosc mersul pe suflet, pe inteligență și talent, a doi mari poeți europeni. Fascinantă și pilduitoare peste vremi rămâne prietenia celor doi. În amplul dialog cu Adam, adică în cartea noastră „Sub podul lui Apolodor”, prietenul din Belgrad mi-a spus cum l-a întâlnit prima dată pe Nichita. Prin anul 1969, Nichita voia să-l traducă pe Vasko Popa în limba română. Era vorba despre poetul sârb cu origini românești, pe numele strămoșesc Vasile Popa. Adam a venit la întâlnirea cu Nichita. Așa, Adam s-a apropiat de poetul român și nu a mai plecat niciodată din această apropiere. Iar Nichita a devenit fascinat de țara vecină. De oamenii de cultură de peste Dunăre.
Anul 1982 a fost momentul de maximă adorație a lui Nichita în Serbia. I s-a decernat Premiul Internațional „Cununa de Aur” de la Struga, de pe malul lacului Ohrid. Ceremonia a avut loc în Catedrala „Sfânta Sofia”. În semn de prețuire pentru acest eveniment european de cinstire a poeziei române, într-o seară de octombrie, în sala unui cămin cultural din Maramureș, dimpreună cu Nichita am botezat Serile de Poezie de la Desești. Atunci, marele ploieștean a spus: „Maramureșul, după părerea mea, este unul dintre cele mai frumoase locuri din lume pe care am putut să le văd vreodată. N-am călătorit foarte mult în străinătate, dar cât mi-a trebuit am călătorit. Am văzut câteva țări, cum ar fi să zicem, Anglia, Franța, Finlanda, Italia, Germania, țări minunate. Nicăieri n-am întâlnit însă un spațiu atât de miraculos și atât de splendid sufletește, de o frumusețe morală, cum l-am întâlnit în Maramureș.”
Laureatul Premiului Herder a dedicat Nordului câteva poeme. Poetul a fost în două rânduri în Maramureș. La moartea lui, în acel decembrie, maramureșenii au trimis o troiță, care veghează veșnicia în cimitirul Bellu. Pe Adam l-am cunoscut în urmă cu trei decenii, la Festivalul de Literatură de la Cluj. Știam unul de celălalt, dar nu ne întâlniserăm, să ne dăm mâna. Știam că el a inventat mișcarea clocotristă, un fel de avangardă a postmodernismului. Despre Adam știam chiar din poveștile lui Nichita, în neuitatele seri ale studenției mele. La Cluj, sub corola de minuni a lumii, a început frumoasa și folositoarea călătorie a lui Adam în Maramureș. Fiind fascinat de faptul că fratele lui de cuvânt, Nichita, a prețuit nespus Maramureșul.
Adam a fost de mai multe ori în Maramureș, mai ales la Desești. În fața bisericii din sat a rostit: „Astăzi, aici la Desești, m-am întâlnit cu Dumnezeu, frate, Nichita!” După ce s-a simțit stăpân pe cuget și simțiri, Adam mi-a declarat într-un interviu: „Eu am devenit poet român în Maramureș!” Mi se pare un profund omagiu adus acestui Ținut. În cartea noastră „Sub podul lui Apolodor”, Adam îmi spunea că “Nichita este în egală măsură al nostru, așa cum este al vostru. Pentru noi, în Serbia, el a fost poetul total, poetul absolut.” Nichita a primit, într-o ceremonie fastuoasă, cheia orașului Belgrad, care nu era dăruită decât președinților de state și regilor. Primar era Bogdan Bogdanovici, un mare sculp­tor și arhitect, care prețuia poezia lui Nichita.
Ultimul moment de referință din istoria acestei relații mistice dintre doi poeți a fost ziua înmormântării lui Nichita. Televiziunea sârbă a transmis atunci, la oră de maximă audiență, un film-reportaj cu Nichita, făcut de Adam la Belgrad. Un decembrie al memoriei poetice. Adam a lăsat pe cerul satului acest gând DES EȘTI, FRATE NICHITA. AICI VEȘNIC VEI FI! LA DESEȘTI. Apoi a îmbrățișat stejarul din cimitir, precum a făcut și Nichita. Așa, cei doi mari poeți și prieteni s-au înveșnicit și prin cuprinderea unui stejar din Maramureș.
Neuitare amândurora!

A trecut un an, Adame!

                                                                                    de Gheorghe Pârja

Ultima zi a anului trecut a fost pentru mine, dar nu numai, despărțirea lumească de poetul, traducătorul și prietenul meu sârbo-valah, Adam Puslojic. Am cunoscut multă lume literară în viața mea de până acum. Pe marele poet Adam Puslojic, membru de onoare al Academiei Române, nu l-am cunoscut când am dorit eu. Ci când a vrut Dumnezeu. S-a întâmplat să ne privim în ochi, sub semnul lui Blaga, la Cluj. Atunci s-au adunat toate fluviile în mine. Un fel de potop de sentimente, în care greu te descurci. La o masă, într-o dimineață miraculoasă, am fost invitat de Adam și savantul lingvist de origine basarabeană, Eugen Coșeriu, o autoritate lingvistică în Europa. Mă rezemam de doi uriași ai culturii europene.

Cu Eugen Coșeriu m-am mai întâlnit încă o dată la Chișinău. Apoi niciodată. Adam, din acea primăvară clujeană (1995), mi-a devenit umbra cerească, curiozitate balcanică, dar și expresie de lirică românească. Cu multe întrebări scrise pe frunze de trifoi norocos. Prin Adam, am învățat lecția neliniștită a poeziei, dar și odihna cosmică a prieteniei. Și ca legătura noastră să aibă un nume, am decis să scriem împreună o carte. O carte-dialog, care are un titlu danubian: „Sub podul lui Apollodor, despre Nichita Stănescu și alți poeți din lume.”

Având o prefață semnată de criticul literar Mircea Tomuș, cartea a fost lansată la Craiova, Timișoara, Ploiești, Belgrad, Maramureș și Cobișnița, satul natal al lui Adam, din Valea Timocului. Dar Adam avea pașaport de suflet pentru Maramureș. El, ca o Dunăre inventată, s-a convins că drumul spre Nord nu are nevoie de busolă. Există Steaua Polară a prieteniei. Și Adam a venit, și a revenit, pentru a ne cunoaște, pentru a se întâlni cu umbra marelui său prieten Nichita Stănescu, care hălăduiește prin Maramureș.

Pe această cărare cu bolovani, Adam a curățat lumea noastră reciprocă de mulți spini. A limpezit multe necunoscute. A reușit. Ne-a cunoscut, iar mulți dintre noi l-am prețuit nespus de mult. Aici s-a întâmplat o împlinire de anvergură pentru destinul lui liric în limba română. Publicarea trilogiei poetice „Asimetria durerii”, asumată magistral și unic pentru biografia lui de către Editura „Proema” din Baia Mare. Întâlnirile noastre au consolidat un tărâm al cunoașterii. L-am prețuit și mai mult după ce, după o adâncă meditație, mi-a declarat într-un interviu: am devenit poet român în Maramureș!

Ce vreți mai mult, stimați contemporani? El a venit spre noi cu o zestre de inițiativă care-i poartă numele. Adam rămâne noul și sfântul duh al mișcării clocotriste de la Belgrad. A fost, și rămâne, simbolul neliniștii scrisului. Mama Doca, când lui Adam i s-a decernat Marele Premiu „Nichita Stănescu”, al Serilor de Poezie de la Desești, mi-a spus: aiesta-i un om mare! L-a întrezărit după cum i-au spus și prietenii: chipul lui, amestec de asprime țărănească și lumină mistică din desenul pictorilor de icoane româno-sârbi și din înțelepciunea singuraticilor care știu bine alcătuirea atomului.

În cartea despre care am vorbit, Adam a spus cu mândrie: „Numele lui Nichita Stănescu reprezintă pentru mine poezia modernă.” Adam a fost mesagerul, pelerinul fără odihnă, pentru a limpezi, uni, cuceri, dovedi, a înălța două culturi: sârbă și română. Prin el am cunoscut doi mari poeți sârbi, Radomir Andric și Srba Ignatovic, care au purtat în dreptul inimii poezia română. Am cunoscut prețuirea lui Vasko Popa, pentru Nichita. Mircea Dinescu, într-o întâlnire de la Sibiu, îi spunea lui Adam că are sentimentul că el, poetul din Valea Timocului, va muta Balcanii spre Centrul Europei.

Gândul poetului din Slobozia s-a împlinit, deoarece Adam a pus piciorul aproape de Centrul Europei, lângă Maramureșul mușcat. Nu uit că în urmă cu 13 ani, lui Adam Puslojic i s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa de către Universitatea de Nord din Baia Mare. Și Adam a plecat în veșnicia Poeziei, în ultima zi a anului 2022. Într-un decembrie, precum fratele Nichita. Nu uit șederea mea și a familiei Peterliceanu în satul natal al lui Adam, Cobișnița. Apoi la Negotin, Malainița, Zaicear, ori Gamzigrad, satul de români timoceni, devenit cunoscut după deschiderea Muzeului Felix Romuliana, fosta reședință a împăratului Galerius, din Dacia.

Adam a murit, dar opera și faptele sale au semnul duratei. În data de 18 decembrie, 1995, Adam era la Desești, cu Dora Stănescu și actorul Anton Tauf. Ne-am întâlnit cu oameni din sat. Pe loc, Adam ne-a dăruit o poezie din care rețin finalul: „Avem nevoie de o colindă/ Eu vă rog, vă implor/ Cântați./ Mereu și pretutindeni/ Dumnezeu numai așa va veni/ Imediat/ Dumnezeu numai așa vine la sat.”

A trecut un an, Adame! Dar spiritul tău este și va fi mereu printre noi! Ne mai auzim în Cuvinte, Adam-frate!

P.S. La Ambasada României din Belgrad, Adam Puslojic și Gheorghe Pârja, după lansarea cărții despre Nichita Stănescu.

Poetul şi traducătorul Adam Puslojic a murit. S-a dus să se întâlnească cu îngerul blond!

 

Poetul şi traducătorul Adam Puslojic, prieten apropiat al lui Nichita Stănescu, a murit sâmbătă seara, anunţă Muzeul Naţional al Literaturii Române.

„S-a stins, în ultimele ore ale anului 2022, Adam Puslojic, poetul şi traducătorul ‘sârbo-valah’ atât de legat de literatura (poezia) română. S-a născut în 11 martie 1943 într-un sat românesc de pe valea Timocului, iar antecesorii săi se numeau, de fapt, Pusloi. S-a ilustrat încă de la debut (prin 1963-64) ca traducător din Nichita Stănescu, care-i va deveni prieten apropiat (volumul nichitian ‘Belgradul în cinci prieteni’ îi e dedicat în parte). A debutat ca poet în 1967, iar doi ani mai târziu i-a apărut un volum de traduceri din Marin Sorescu – alt poet familiar lui. A publicat, de-a lungul a cinci decenii, 16 volume de versuri şi mai multe antologii – care rămân să fie mai bine asimilate; ele vădesc o evoluţie stilistică spectaculoasă, debitoare, în mai mare măsură, tradiţiei poetice (moderne) româneşti decât celei sârbe”, informează MNLR pe pagina de Facebook.

Instituţia aminteşte că Adam Puslojic a fost şi animatorul unui curent de avangardă – „clocotrismul”, căruia i-a imprimat propriul tonus.

„Animator şi ferment al relaţiilor culturale româno-sârbeşti, a fost, de asemenea, un traducător prodigios din literatura română – mai mult: o prezenţă spectaculoasă, un personaj charismatic, cu barba şi gesticulaţia sa de profet liric. Cu el dispare încă unul dintre ultimii reprezentanţi ai ‘generaţiei de aur’, creatoare de mitologie lirică”, mai arată sursa citată.

Directorul MNLR, Ioan Cristescu, consideră că Adam Puslojic a fost un „constructor de punţi şi de legături fără sfârşit” între cele două neamuri: sârbii şi românii.

„L-am ascultat de nenumărate ori, i-am editat textele, l-am văzut în plină desfăşurare a teatralităţii sale. O teatralitate trăită şi nu făcută. Un autentic. Se va întâlni din perspectivă culturală, chiar instituţională, cu bunul său prieten Eugen Simion. Altfel îşi va petrece timpul veşniciei însoţit de Nichita Stănescu, Ion Caramitru şi, probabil, vegheaţi de un administrator, Ioan Flora. Cu Adam nu s-a sfârşit o lume, ci, ca de fiecare dată când pleacă un prieten pe care îl credeai veşnic, se termină o durată. A mea. Mulţumesc Adam pentru ceea ce ai făcut în relaţiile româno-sârbe, pentru literatura română în sârbă, pentru frăţietatea antologică pe care ai transmis-o şi pentru că în octombrie, anul acesta, ne-am văzut la Belgrad, cu tine, Mircia Dumitrescu şi alţii. Nu ştiu ce vor spune alţii, dar eu spun, dragă Adam, azi, că atunci când tu visai că eşti român, erai deja”, a declarat Ioan Cristescu, potrivit postării MNLR.

Sursa: NapocaNews