Evanghelia de Duminică: Milostenia, inima virtuţilor care covârşeşte noianul păcatelor

DUMINICA ÎNFRICOȘĂTOAREI JUDECĂȚI (A LĂSATULUI SEC DE CARNE) MATEI 25, 31-46

Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci, drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Și când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut. Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viața veșnică.

„La mulți­mea faptelor mele celor rele, cugetând eu ticălosul, mă cutremur de înfricoșătoarea zi a judecății”

Cu multă înțelepciune, Părinții Bisericii ne ajută să ne pregătim pentru intrarea în Postul cel Mare, timp binecuvântat de primenire sufletească, pentru a ne întâlni duhovnicește cu Hristos Domnul, Cel răstignit și înviat. Din Pilda vameșului și a fariseului, citită acum două săptămâni, am învățat că smerita cugetare înduplecă milostivirea lui Dumnezeu înspre noi; duminica trecută am fost încurajați văzând pe Dumnezeu Tatăl primind po­căința adâncă și sinceră a fiului risipitor care s-a întors din calea pierzării. Astăzi pare că se schimbă atmosfera: ni se amin­tește cum va fi ziua cea mare a Înfricoșătoarei Judecăți.

De ce se spune că este înfricoșătoare Judecata de Apoi?

Un prim răspuns îl primim din troparul pe care l-am amintit la începutul cuvântului: „La mulți­mea faptelor mele celor rele, cugetând eu ticălosul, mă cutremur de înfricoșătoarea zi a judecății”. Mă știu vinovat de multe greșeli. Cugetul îmi este împovărat de faptele mele cele rele, dar și de gânduri nepotrivite și de cuvinte rostite „în deșert” (cf. Matei 12, 36) care vor fi, toate, vădite și evaluate la Judecata de Apoi, după cum sunt scrise ele în „cartea vieții” (Apocalipsă 20, 12). Mai mult, la judecata de pe urmă nu doar faptele în sine vor fi cercetate, ci și rodirea lor în timp, atât în vremea vieții noastre, cât și după trecerea la cele veșnice. La fel și cuvântul nostru, pe care l-am rostit sau l-am înscris sau iată, acum, „stocat”, păstrat atât de ușor și în format audio sau video, pentru foarte mult timp. Au influențat ele în bine sau în rău pe alții? Oamenii s-au folosit sau s-au smintit de ele? Fapta noastră, de-a lungul atâtor ani, a ajutat pe alții sau, din contră, i-a făcut să sufere pe mulți oameni, să se întristeze, să se depărteze de Dumnezeu? Acestea toate trezesc un sentiment de frică, chiar de „cutremurare”. Nu putem niciodată intui care va fi răspunsul Judecătorului celui drept.

Incertitudinea nu vine doar din conștiința multor păcate, care ar fi avut nevoie de o mai mare pocăință decât am lucrat în viață, ci și din aceea că și faptele bune pe care le-am săvârșit nu știm cât și cum au fost ele primite. Din ce pricină? Pentru că, dacă le-am făcut din dorința de a fi văzuți de către oameni, ele își pierd din valoarea lor duhovnicească, dacă au fost însoțite de gând viclean, dacă le-am împlinit fără a conștientiza că Dumnezeu ne-a ajutat pentru aceasta, iarăși, se împuținează eficacitatea, rodirea, lucrarea lor, atât cea imediată, de „moment”, cât mai ales cea în timp. La fel, vom fi judecați și pentru că am fi putut face mult mai multe fapte bune. Nu putem avea siguranța din faptul că nu am făcut „multe” rele – dar cine ar putea să se bizuiască pe aceasta? -, ci pentru că am omis a face mai mult bine, când am avut ocazia. Din indi­ferență. Din igno­ranță. Din comoditate, de multe ori. Din ne­atenție. Putem avea, atunci, cuvânt de apărare?

Înfricoșătoare este judecata și pentru că ea nu va fi așa cum ne așteptăm poate să fie. Este posibil să avem parte de „surprize” chiar: oameni pe care i-am considerat drepți, pentru cele ce le arătau în afară, să fie vădiți pentru fățăr­nicia lor și lucrarea păcatului în ascuns. Și oameni pe care i-am desconsiderat pentru viața lor nepotrivită să îi vedem „de-a dreapta”, în ceata celor mântuiți, pentru că s-au pocăit de păcate. Căderea lor am văzut-o noi și am judecat-o, aspru am judecat-o; dar căința lor tainică a văzut-o Dumnezeu, singurul Judecător adevărat și a primit-o și o arată acum, în văzul tuturor. Judecata va fi surprinzătoare și prin aceea că nimeni nu se va aștepta ca Hristos să Se identifice cu cel sărac, cu cel necăjit, cu cel lipsit. Evanghelia citită astăzi ne arată că atât cei care au fost milostivi, cât și cei nemilostivi vor fi cuprinși de mirare: „Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță?” (cf. Matei 25, 44; 25, 37-39). Ambelor categorii de oameni, Domnul Hristos le va răspunde că El Se afla tainic ascuns în cei ce aveau nevoie de ajutor, pe care îi numește „frați ai mei, prea mici” (Matei 25, 40, 45). Atât de minunat tăl­măcește Sfântul Ioan Gură de Aur această smerită lucrare a prezenței lui Hristos, Dumnezeu-omul, în oameni, ­semeni ai noștri: „Când tu faci milostenie, tind și Eu mâna cu săracul și iau banul (zice Domnul – n.n.). Eu sunt îmbrăcat în lumină ca și într-o haină, iar numai cât vei îmbrăca tu pe un gol, Eu îndată simt căldura și mă încălzesc. Mă știi bine că locuiesc în cer cu Tatăl Meu și numai când vei porni tu către temniță ca să vezi pe cei închiși, Mă vei afla acolo șezând împreună cu cei lipsiți și închiși. Și de vei alerga către cel bolnav, nu lipsesc de la patul lui”.

Dacă ne gândim și cum va fi cadrul exterior al judecății, cu atât mai mult ne dăm seama că nu poate fi decât înfricoșătoare. Cum să nu te înfricoșezi când „soarele se va întuneca și luna nu va mai da lumina ei. Iar stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor se vor zgudui” (Matei 24, 29)? Când vom vedea pe „Fiul Omului întru slava Sa” șezând „pe tronul slavei Sale” (Matei 25, 31), venind „cu putere și cu slavă multă” (Matei 24, 30)? Și nu singur, ci împreună cu „toți sfinții îngeri” (Matei 25, 31). Nu va veni Judecătorul în chipul smerit, așa cum L-am cunoscut, ca Prunc, în Betleem. Nu va mai fi „dis­prețuit și cel din urmă dintre oameni (…) și nebăgat în seamă” (cf. Isaia 53, 3), ci toți vor privi spre Cel ce a fost „străpuns” (cf. Apocalipsa 1, 7; Zaharia 12, 10) pentru păcatele noastre, dar prin rănile Căruia strălucește acum slava învierii.

În fața acestei priveliști, cum poți să fii nesimțitor, se întreabă și imnograful: „Când se vor așeza sca­unele și se vor deschide cărțile și Dumnezeu va ședea la judecată, o, ce frică va fi atunci! Îngerii stând înainte cu frică și râu de foc ­curgând, ce vom face atunci noi oamenii cei vinovați de multe păcate?”

 „Mila biruiește în fața judecății” (Iacov 2, 13)

Evanghelia acestei duminici ne spune că la Judecata de Apoi principalul criteriu al evaluării va fi dacă am arătat sau nu milă, iubire milostivă, față de cei aflați în nevoi. Dacă inima noastră s-a „mișcat” în fața suferinței, în fața durerii semenului nostru. De ce nu se amintește în mod explicit și de alte lucrări care sunt, bine­înțeles, importante? Dacă am păstrat credința cea dreaptă, dacă L-am mărturisit pe Dumnezeu înaintea oamenilor (cf. Matei 10, 32), dacă am cinstit „ziua Domnului”, dacă am păzit poruncile, dacă am postit, dacă ne-am rugat? Pentru că ceea ce rămâne din toată împlinirea „Legii” este dragostea (cf. Romani 13, 10). Dumnezeu, ca drept Judecător, nu evaluează faptele în sine, doar prin cele ce se vede din afară, ci ceea ce ele au lucrat înlăuntru. Dacă postesc, dar nu iert, dacă mă rog, dar sunt insensibil la nevoia celuilalt, dacă merg la Biserică spunând că-L iubesc pe Dumnezeu, dar nu-l iubesc concret pe aproapele meu (cf. 1 Ioan 4, 20), înseamnă că sunt insuficiente cele ce, formal, le-am păzit.

Inima milostivă este semnul rodirii Evangheliei în viața unui creștin. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, încă din timpul lui, oamenii cei nemilostivi erau numiți „negri la suflet”. De ce? Pentru că le lipsește lumina faptelor celor bune, a faptelor bune autentice, libere de orice interes egoist. Fapta bună lucrată pentru Dumnezeu te aseamănă cu Dumnezeu: „Fiți dar voi, milostivi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este” (Luca 6, 36). Iar Dumnezeu, după chipul Căruia am fost creați și Căruia ne asemănăm prin săvâr­șirea binelui, „este Lumină și nici un întuneric nu este în El” (1 Ioan 1, 5). Această lumină a faptei bune săvârșite în viață, lumină care se imprimă în sufletul omului, rămâne și după moartea trupului și va fi vizibilă, mai îmbelșugat, în ziua Judecății. Dimpotrivă, cei care nu au arătat inimă milostivă, aceia au împiedicat lucrarea lui Dumnezeu-Lumina, prin ei, în lume și au rămas „întunecați” la suflet. Chiar faptele lor exterioare, de apreciat la prima vedere, se sting repede, pentru că nu au „untdelemnul” milostivirii lăuntrice (cf. Matei 25, 1-12), care să le facă roditoare, statornice, dăinuitoare și după moartea celui care le-a săvârșit: „Nu fără motiv am numit eu – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – milostenia inima virtuții. Dar inima aceasta încetează iute a mai bate, dacă nu dă tuturor duhul ei”.

Dumnezeu evaluează inima milostivă. Sfântul Apostol Iacov ne spune în mod concis: „Judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruiește în fața judecății” (Iacov 2, 13). Cu alte cuvinte, cei nemilostivi nu vor avea o judecată marcată de milă, de îngăduință; dar cei care au făcut milă vor fi miluiți. Nu se spune că vor fi „răsplătiți”, pentru că niciodată nu am făcut destul și pentru că, în balanța „dreptății”, faptele cele bune nu pot covârși mulțimea păcatelor noastre, a căror gravitate rezidă tocmai în aceea că sunt semn că nu L-am iubit, de fapt, pe Dumnezeu din toată inima noastră (Matei 22, 37). Dar mila biruiește în fața obiecti­vității, a „dreptății” judecății.

De aceea, toată nădejdea noastră ne-o punem în mila și dragostea nemărginită a lui Dumnezeu, Care va veni întru slavă, dar știm că „precum este slava Lui, așa este şi mila Lui” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 2, 20). „Eu spre mila Ta am nădăjduit”, spunem cu prorocul David (Psalmul 12, 6). Același David, care, știindu-se vinovat de păcatul său, îndrăz­nește, totuși, la mila dumnezeiască: „Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta” (Psalmul 50, 1).

Această rugăciune, plină de încredere în milostivirea lui Dumnezeu, este prezentă, în diferite forme, de-a lungul întregului Post Mare, de care ne mai desparte doar o săptămână. Așteptați-l pentru a-l folosi în sporirea lucrării faptelor celor bune! Folosiți acest timp pentru a cugeta mai mult la ziua judecății! Postul, dimpreună cu milostenia, să însoțească rugăciunea cu cuget smerit făcută, pentru a ne frăgezi inima, pentru a nu rămâne împietrită, insensibilă, indiferentă, ci pentru a se transforma într-o inimă milostivă. Cu această inimă milostivă vom putea spune, cu frică, dar și cu multă speranță: „La mulțimea faptelor mele celor rele, cugetând eu ticălosul, mă cutremur de înfricoșătoarea zi a judecății, dar îndrăznind la mila milostivirii Tale, ca David strig Ție: Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta”.

 

 Autor: † Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților – 23 Feb 2025