Când statul trebuie să explice de ce închide un om…

Calin Georgescu este insotit de ofiteri de politie la sediul DIICOT pentru audiere, in Bucuresti, 21 septembrie 2026. Călin Georgescu poate fi anchetat. Poate fi acuzat. Dacă va fi găsit vinovat, va suporta consecințele prevăzute de lege. Dar, până atunci, există o regulă simplă: nu confundați acuzația cu condamnarea și arestul preventiv cu pedeapsa.

Tocmai de aceea, ceea ce s-a întâmplat și cu care, din păcate, ne-am cam obișnuit încă de pe vremea binomului Coldea-Kovesi, cere explicații.

Vorbim despre o presupusă faptă veche de aproximativ cinci ani. Vorbim despre o anchetă care s-a desfășurat în timp ce Georgescu era liber. Vorbim despre un tribunal care a apreciat că poate fi supravegheat prin control judiciar. Și vorbim apoi despre o instanță de apel care schimbă măsura în 30 de zile de detenție, după ce două judecătoare au avut poziții divergente, astfel încât a fost nevoie ca un al treilea judecător să intervină.

Dar există un element care face situația și mai greu de înțeles. În celelalte două dosare în care Georgescu este cercetat, acuzațiile sunt, prin natura lor, incomparabil mai grave în percepția publică – inclusiv acuzațiile privind acțiuni împotriva ordinii constituționale – iar măsura preventivă aplicată a fost controlul judiciar, nu arestarea.

Atunci apare întrebarea inevitabilă: de ce, pentru presupusa înșelăciune veche de cinci ani, controlul judiciar nu mai este suficient? Nu spun că acuzația de înșelăciune trebuie ignorată. Nu spun că Georgescu trebuie protejat de justiție. Și nu spun că gravitatea abstractă a unei alte acuzații obligă instanța să aplice aceeași măsură. Spun altceva, și anume că diferența de tratament trebuie explicată.

Pentru că întrebarea nu este „care dosar sună mai grav în presă?”. Întrebarea este: ce risc concret și actual există în acest dosar, astfel încât libertatea lui Georgescu să fi devenit mai periculoasă pentru anchetă decât în celelalte dosare?

Ce s-a schimbat? Ce probe au apărut? Ce risc procesual există acum? De ce controlul judiciar, care a fost considerat suficient în alte cauze și chiar de prima instanță în acest dosar, nu mai poate fi suficient? Răspunsul trebuie să fie în motivarea instanței, nu în studiourile de televiziune. Iar contextul nu poate fi șters cu buretele sau anulat de comentariile tălâmbe ale unor domnișoare cu pretenții de om de televiziune.

Arestarea vine într-un moment politic extrem de sensibil, înaintea unui vot parlamentar important, pentru un guvern remaniat și pentru a cărui validare ar fi nevoie mai degrabă de forceps, de vreme ce voturi nu prea are de unde să mai ia.

Își arată sistemul mușchii în cazul unui om devenit deja ținta principală a unei confruntări politice și judiciare fără precedent, pentru ca, cel puțin, parlamentarii să înțeleagă? Este Călin Georgescu „șaua pe care sistemul o bate ca să priceapă măgarii”?

O speculație precum cea de mai sus nu demonstrează însă că arestarea este una politică. Dar tocmai într-un asemenea context, justiția trebuie să fie mai convingătoare decât de obicei.

Mai există un detaliu care merită privit fără isterie: judecătorul Dragoș-Valentin Mirea, intrat în completul de divergență, a semnat în 2019 apelul Forumului Judecătorilor privind legile justiției. Acest lucru nu dovedește că omul a luat o decizie politică. Dar nici nu este un detaliu pe care să-l ascundem atunci când discutăm despre încrederea publică într-o hotărâre cu asemenea consecințe.

Într-o democrație matură, justiția nu cere cetățenilor să creadă. Justiția trebuie să arate. Să arate riscul. Să arate necesitatea. Să arate proporționalitatea. Să arate de ce controlul judiciar nu mai era suficient.

Pentru că aici este paradoxul care trebuie lămurit. În dosarele cu acuzații care vizează chiar ordinea constituțională, Georgescu a fost lăsat sub control judiciar; în dosarul privind o presupusă înșelăciune veche de cinci ani, ajunge în arest preventiv.

Poate exista o explicație juridică perfect legitimă pentru această diferență. Dar atunci trebuie spusă. Și cât mai convingător. Și cât mai repede.

Dacă motivarea va demonstra existența unui risc concret și actual, care nu putea fi gestionat printr-o măsură mai puțin restrictivă, discuția se închide.

Dacă însă justificarea se va reduce la gravitatea acuzației, valoarea prejudiciului, notorietatea persoanei sau formule generale despre „pericolul social”, întrebările vor rămâne ca un scuipat pe obrazul justiției.

Și atunci problema nu va mai fi doar Călin Georgescu. Problema va fi cât de ușor acceptăm ca detenția preventivă să devină, în percepția publică, un verdict înaintea verdictului. Într-un stat de drept, puterea nu se măsoară prin câți oameni poate închide. Se măsoară prin cât de riguros poate explica de ce le ia libertatea.

Statul însă nu mai poate da oamenilor pâine și atunci compensează cu circ. Cât mai mult circ…

Autor: Viorel Ioniță, cotidianulhd