DOCTORUL FĂRĂ DE ARGINȚI

Povestire dramatică despre Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu nu a fost numai poetul îngerilor, al Bibliei și al marilor neliniști sufletești. A fost și medicul care, înainte de a întreba omul cât poate plăti, îl întreba unde îl doare.

Pentru mulți dintre cei care îi treceau pragul, doctorul devenise „fără de arginți”, asemenea sfinților doctori fără plată. Într-o epocă în care boala putea însemna sărăcie, el vedea mai întâi omul.

Născut la Pârscov, în 1884, Voiculescu a îmbinat medicina cu literatura, iar poezia sa a rămas profund legată de credința creștină. Volumul „Poeme cu îngeri”, publicat în 1927, este una dintre expresiile majore ale acestei orientări spirituale.

Dar timpul avea să se schimbe.

                                               *

Într-o seară de iarnă, Bucureștiul părea închis într-o tăcere grea.

Voiculescu stătea la masa lui de lucru. Pe masă se aflau Biblia, câteva foi și un creion. Nu mai era tânăr. Mâinile medicului, care odinioară alinaseră atâtea dureri, tremurau ușor. Mâinile poetului, însă, încă mai căutau cuvinte.

— Doamne, dacă omul își pierde libertatea, îi mai rămâne rugăciunea?

Se opri. Apoi scrise. Pentru el, poezia nu era ornament. Era rugăciune.

De aceea, participarea sa la întâlnirile Rugului Aprins, organizate în jurul Mănăstirii Antim, avea să devină importantă în ultimii ani ai vieții sale. Acolo se întâlneau intelectuali și oameni ai Bisericii preocupați de spiritualitate și de rugăciunea inimii.

Dar într-un stat care pretindea că materialismul trebuie să înlocuiască religia, asemenea întâlniri puteau deveni, în ochii aparatului represiv, motiv de urmărire.

                                                        *

În noaptea de 4 august 1958, ușa s-a deschis brutal.

— Vasile Voiculescu?

Poetul ridică privirea.

— Da.

— Sunteți arestat.

Pentru o clipă, camera amuți. MPe masă rămăseseră Biblia și manuscrisul. Soția lui nu mai era acolo să-l apere. Murise cu ani înainte, iar moartea ei îl apropiase și mai mult de singurătate și de rugăciune. Voiculescu privi manuscrisul. Nu luă nimic. Unul dintre anchetatori se uită peste masă.

— Ce sunt toate acestea?

— Cărți.

— Religioase?

— Unele.

— Și oamenii cu care vă întâlneați?

Poetul tăcu.

— Ce organizație era?

Voiculescu ridică ochii.

— Eu am întâlnit oameni. Am vorbit despre Dumnezeu, despre literatură, despre suflet.

Anchetatorul zâmbi rece.

— Pentru noi este suficient.

                                               *

La Tribunalul Militar București, în toamna anului 1958, se desfășura procesul cunoscut drept procesul Rugului Aprins.

Documentele Memorialului Sighet consemnează că Voiculescu a fost condamnat la 8 noiembrie 1958, pentru „uneltire contra ordinii statului”, la cinci ani de închisoare. A fost închis la Jilava și Aiud. În 1962 a fost eliberat, iar în 1968 procesul a fost rejudecat și a urmat reabilitarea sa.

Pentru povestirea noastră, sala de judecată devine locul unei confruntări simbolice.

Judecătorul:

— Sunteți acuzat că ați participat la activități dușmănoase.

Voiculescu:

— Am scris poezii.

— Poezii religioase?

— Da.

— Și credeți în Dumnezeu?

Poetul ridică fruntea.

— Am crezut înainte de a exista dumneavoastră și voi crede și după ce nu veți mai exista.

În sală se făcu liniște.

— Nu vă este teamă?

— Mi-e teamă de suferință. Dar nu de adevăr.

Apoi sentința fu citită.

Cinci ani. Pentru un om ajuns la vârsta de șaptezeci și patru de ani, cu trupul fragil și sufletul obosit, închisoarea nu mai era doar o pedeapsă. Era o coborâre în infernul fizic al unei lumi fără lumină.

                                                        *

Jilava. Umezeală. Foame. Pereți reci. Oameni bolnavi. Voiculescu stătea într-un colț. Un deținut îl recunoscu.

— Sunteți poetul Vasile Voiculescu?

— Sunt.

— Doctorul?

— Am fost.

— Mai puteți scrie?

Poetul zâmbi.

— Dacă nu am hârtie, voi scrie în memorie.

— Și dacă vă iau și memoria?

— Atunci voi scrie în inimă.

În noaptea aceea, un deținut îi ceru să spună o poezie. Voiculescu începu să vorbească despre îngeri. Nu mai avea carte. Nu mai avea bibliotecă. Nu mai avea libertate. Dar îngerii lui nu puteau fi arestați.

                                                        *

În literatura lui Voiculescu, îngerul nu este numai o figură decorativă. El este semnul unei lumi transcendente, o punte între om și Dumnezeu. Critica literară a remarcat tocmai această dominantă religioasă a volumului „Poeme cu îngeri” și a liricii sale.

Printre poeziile religioase importante se află „În grădina Ghetsemani”, „Magii”, „Pe cruce”, „Îngerul nădejdii” și alte texte în care apar teme biblice precum Nașterea, patimile și moartea Mântuitorului.  Dar în închisoare aceste teme capătă o altă temperatură sufletească. Ghetsimani nu mai era doar locul biblic al rugăciunii lui Hristos. Era și celula. Crucea nu mai era numai Golgota. Era și patul de fier al deținutului. Iar îngerul nu mai era doar o prezență poetică. Era Nădejdea.

                                                        *

La Aiud, într-o dimineață cenușie, Voiculescu era slăbit. Un tânăr deținut se apropie.

— Domnule doctor, mă doare.

Voiculescu îl privi.

— Unde?

— Peste tot.

Doctorul îi puse mâna pe frunte. Era același gest pe care îl făcuse de mii de ori în libertate. Nu mai avea medicamente. Nu avea stetoscop. Nu avea cabinet. Avea doar mâna.

— O să treacă, îi spuse.

— De unde știți?

Voiculescu zâmbi.

— Nu știu. Dar un doctor trebuie să lase omului și puțină speranță.

Tânărul îl privi.

— Dumneavoastră mai aveți speranță?

Voiculescu întoarse ochii spre fereastra îngustă.

— Eu am credință.

                                               *

În acea noapte, poetul își închipui că celula se luminează. Nu se deschisese ușa. Nimeni nu venise. Lumina era numai în imaginația lui. Și atunci văzu un înger.

— Ai venit?

Îngerul nu răspunse.

— De ce m-au închis?

Tăcere.

— Pentru că am vorbit despre Dumnezeu?

Tăcere.

— Pentru că am scris?

Tăcere.

— Pentru că nu am putut să-mi ucid credința?

Îngerul se apropie. Atunci poetul înțelese că nu toate întrebările au nevoie de răspuns. Unele au nevoie de răbdare.

                                               *

În libertate, Voiculescu scrisese despre Hristos și despre suferință. În detenție, suferința devenise realitatea trupului. Aceasta este una dintre marile tensiuni dramatice ale destinului său: omul care meditase literar la suferință ajunge să o cunoască nemijlocit.

În 1962, după aproape patru ani de detenție, a fost eliberat. Dar libertatea venise târziu și cu un preț greu. Voiculescu a murit la București, la 26 aprilie 1963. Rejudecarea procesului din 1968 a dus la reabilitarea sa.

                                               *

În camera lui, după eliberare, poetul era bolnav. Pe masă se afla o lumânare. Lângă ea, o carte. Voiculescu închise ochii. Își aminti de cabinetul medical. De oamenii săraci. De mâna lui întinsă peste fruntea unui bolnav. De sălile de închisoare. De judecata care îl trimisese după gratii. De Aiud. De frig. De rugăciune. Și mai ales de poezie. În ultima clipă nu mai era nici condamnat, nici deținut, nici medic. Era numai omul. Un om în fața eternității.Iar în sufletul lui răsună, ca o rugăciune, sensul întregii sale opere: Doamne, nu lăsa întunericul să fie ultimul cuvânt al omului. Lumina se stinse încet. Dar poezia rămase.

                                                                  Al.Florin Țene

Bibliografie orientativă

1.     Vasile Voiculescu, Poeme cu îngeri, 1927.

2.     Vasile Voiculescu, Pârgă, 1921.

3.     Vasile Voiculescu, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, ediție postumă, 1964.

4.     Vasile Voiculescu, Povestiri, ediții postume.

5.     Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, „Vasile Voiculescu”.

6.     Ion Buzași, studii despre poezia religioasă românească și Vasile Voiculescu.

7.     Studii și documente privind Rugul Aprins și represiunea comunistă.