Horile din dreapta Tisei

                                       de Gheorghe Pârja

Mă uit la imaginile recente cu inaugurarea podului peste Tisa, la Sighetu Marmației și rememorez vremea imediat după ce s-au deschis drumurile noastre spre lume. Primul gând a fost să trec râul Tisa, în Maramureșul mușcat. Cu prietenii Spiridon Pralea, Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea am pregătit căruța de drum. Atunci, în 1990, podul de peste Tisa nu era deschis, așa că am trecut pe la Halmeu pentru a ajunge în Slatina, localitatea din dreptul Sighetului. Când m-am întâlnit cu primii maramureșeni din dreapta Tisei, am avut emoția unei mari descoperiri. O, cât am dorit să știu ce oameni locuiesc peste apă! Cum sunt casele, drumurile și mai ales cu ce se ocupă oamenii? Cum le este graiul, cum petrec sărbătorile, ce învață pruncii la școală? Dacă sunt apropiați de biserică, auzind că statul sovietic avea pe frunte ateismul.

Curiozitatea mea era amplificată de faptul că o perioadă, în timpul liceului, am locuit la unchiul Ion, de la Cămară, tocmai pe malul stâng al apei. De la el am aflat, apoi am văzut cu ochii mei, cum comunicau maramureșenii de pe cele două maluri ale Tisei. Când era de bine, fluturau un steag alb, când era de rău, unul negru. Apoi, pe alte căi, aflau ce însemna culoarea steagurilor. Am și acum în fața ochilor pichetele de strajă. Și cele românești, dar mai ales cele sovietice, pe care le zăream printre sălciile de pe mal. Eu aveam și o rană nevindecată. Unchiul Ion și vecina Pălăguță îmi povesteau că prima nevastă a tatălui meu a fost de peste Tisa, din Slatina. Pe atunci, înainte de războiul mondial, trecerea peste podul de lemn era permisă. Elevi din dreapta Tisei învățau la licee din Sighetul Marmației. Așa și nunta tatălui meu a fost trecută peste pod. Soția Maria și cei trei copii au murit, unul după altul, în vremea războiului. Apoi, tata și-a refăcut viața. Vă dați seama ce neliniști purtam în suflet!

Când am ajuns în Slatina, mi-am găsit neamurile. Regizorul de la TVR, Horia Vasiloni, care ne însoțea, a făcut un film despre întâlnirea mea cu neamurile de pe tată, în casa familiei Opriș. Filmul s-a pierdut. Soția lui Jotu, Nița, îmi spune vere! Jotu a devenit omul legendar al multor fapte care au corectat puțin istoria. Inclusiv drumul la Alba Iulia, cu căruțele, din Slatina până în Cetatea Unirii, în 1990, a fost inițiat de Vasile Ona Jotu. Au fost câțiva ani de mare emulație a descoperirii. Era un semn că s-a schimbat lumea. Am aflat acolo o comunitate de maramureșeni care putea impresiona pe orice etnograf și folclorist care cunoșteau Maramureșul din stânga Tisei, de la Pietrosul Rodnei, la Gutâi. În casa mătușii Viorica, dirijoarea corului Bisericii din Slatina, am crezut că mă aflu într-o casă din Săpânța. Și vorba, și portul erau ca la mine acasă.

Am înțeles că românii maramureșeni din dreapta Tisei întruchipează dârzenia de a nu renunța la conștiința de neam. Cu toate asupririle care au trecut peste ei, au avut rezerva uluitoare de a nu-și lăsa rădăcinile în uitare. Se știe că Maramureșul din dreapta Tisei, în epoca modernă, nu a aparținut statului național român. În 1919 acest teritoriu a fost cedat cehilor, apoi a venit URSS, iar acum este în componența Ucrainei. Fiecare cu ideologia lui. Dar se vede că fibra autohtonă nu a cedat. Cu dârzenie mută și-a păstrat datele esențiale. Cei din dreapta Tisei au știut că au o parte din suflet peste apă. Acest miracol al întregului ne-a ținut lucizi în istorie. Și în acest timp, intelectuali din satele de peste apă caută mărturii ale locuirii. Cum este Muzeul Românilor din dreapta Tisei, făurit de Ileana și Ion Botoș, în Biserica Albă, cu profil istorie, etnografie și artă populară. Adică Tradiție, Credință, Identitate, Continuitate.

Printre primii intelectuali pe care i-am întâlnit aici se numără profesorul Vasile Marina, o minte luminată, bun cunoscător al istoriei locului. I-am cunoscut așezarea natală, Strâmtura (Gluboki Potik) și părinții, dar și locul trudei intelectuale, la Universitatea din Ujgorod. Un bărbat al culturii, istoriei și prieteniei. Maramureșul de peste apă, sau cum îi zic eu, Maramureșul mușcat, vorbă auzită de la interpretul Ion Petreuș, a dat nume de prestigiu pentru cultura română. Cum este savantul Mihai Pop, născut în Glod, dar cu rădăcini în Apșa de Jos. Am avut șansa să aud horile din Maramureșul din dreapta Tisei. Am fost fascinat de asemănarea lor cu cele de la noi. Mai corect spus, sunt aceleași hori. Un argument de necontestat pentru rădăcinile acestor locuitori. Că horile sunt oglinda curată a sufletului.

După știința mea, în 1906, apare prima colecție de folclor maramureșean a lui Al. Țiplea, originar din Biserica Albă. Apoi o altă culegere, cea a lui Tit Bud, care are ca arie întreg Maramureșul. În ocupația sovietică, folcloriștii români nu au putut să cerceteze această zonă. Spre cinstea lor, specialiști din Chișinău au venit în satele românești din dreapta Tisei. Așa, în anul 1991 a apărut la Chișinău un volum cu titlul „Folclor din Maramureș”. Nu trebuie să mai spun care este importanța folclorului pentru argumentarea duratei unei comunități. Cine mai cercetează în ziua de astăzi folclorul din Maramureș? Și cel vechi, dar și cel nou. În lumea în care suntem este mare nevoie de acest argument. Eu rămân la fascinația horilor din Maramureșul din dreapta Tisei, care sunt certitudini ale duratei. Că horilor din astă lume/ Știu că nu le-am pus eu nume.

Dar nu uit limba română, ocrotită în familie, până la deschiderea lumii. Peste minoritatea română din Ucraina, după o perioadă de relaxare a școlilor cu predare în limba română, din nou bate vântul desromânizării prin educație. În aceste zile, românii din regiunea Cernăuți, Transcarpatia și Odesa au trimis o scrisoare președintelui României și Ministerului de Externe pentru a salva școlile cu predare în limba română. Zadarnic îmi plac mie horile din dreapta Tisei, dacă nu voi înțelege cuvintele. Strig și eu din acest colț de pagină: lăsați românii să-și vorbească limba moșilor și strămoșilor! Că noi, românii, suntem alături de necazul care a dat peste poporul ucrainean! Iar eu cu ucrainenii din România sunt foarte bun prieten. Că hori-u-aș și-aș șuiera/ dacă văd cum îi lumea!