Adrian Onciu: INECHITATEA ACORDULUI UE-MERCOSUR

 

Recenta aprobare a acordului comercial dintre Uniunea Europeană și țările Mercosur (Brazilia, Argentina, Uruguay, Paraguay) a declanșat un adevărat scandal în interiorul coaliției puciștilor. Divergențele dintre PSD și USR reprezintă simptomul unei fracturi profunde între două Românii: cea a micilor fermieri cu capital autohton, care se simt sacrificați, și cea a industriei integrate în lanțurile globale, unde capitalul străin dictează agenda.

În timp ce președintele Nicușor Dan și USR salută deschiderea piețelor pentru industria auto dominată de francezi, fermierul român privește cu groază spre orizont. Oamenii pământului văd cum munca lor de-o viață riscă să fie strivită sub greutatea importurilor ieftine din America de Sud.

Conflictul a izbucnit violent după ce PSD a acuzat partenerii de guvernare de o ”trădare a intereselor fermierilor”. De altfel, Ministerul Agriculturii (condus de social-democratul Florin Barbu) a refuzat avizarea acordului de liber-schimb. Poziționarea PSD reflectă o realitate crudă. Agricultura românească este ca o barcă de pescuit aruncată în calea unui petrolier. Fermierul din Bărăgan sau din Moldova, care se luptă deja cu seceta și costurile ridicate, nu poate concura de la egal la egal cu marile exploatări agricole sud-americane, unde standardele de mediu sunt adesea inexistente (în beneficiul unei producții colosale).

A pune în balanță pierderile certe ale agriculturii cu potențialele câștiguri ale industriei este un exercițiu de cinism, mai ales când industria românească (precum Dacia-Renault sau Continental) este dominată de capitalul străin, ale cărui profituri pleacă rapid spre Paris și Berlin.

Inechitatea acordului rezidă în structura sa fundamentală. Vorbim despre un troc între mașini germane și carne de vită braziliană, în care țările agricole periferice ale UE devin victime colaterale. ”Nu putem accepta să fim moneda de schimb pentru ca Volkswagen sau BMW să vândă mai multe mașini în Brazilia. Noi hrănim țara, nu acționarii străini”, a subliniat liderul unei asociații de fermieri în timpul protestelor recente. Teama este justificată de faptul că România nu are forța industrială a Germaniei pentru a compensa pierderile din agricultură. Suntem, în esență, puși să jucăm într-o ligă a giganților industriali, deși încă avem picioarele pline de glod de la munca ogorului.

De cealaltă parte a baricadei, tabăra pro-acord, reprezentată de USR și președintele Nicușor Dan, insistă asupra imaginii de ansamblu. Argumentul lor se bazează pe eliminarea taxelor vamale de până la 35 la sută pentru exporturile industriale, ceea ce teoretic ar putea impulsiona economia (dacă Dacia vinde substanțial mai mult decât VW). ”Agricultura noastră este protejată prin mecanisme de salvgardare, iar oportunitatea de a exporta tehnologie și piese auto în Mercosur este vitală pentru modernizarea României”, pretinde Nicușor Dan.

Totuși, pentru fermierul care vede cum prețul cărnii sau al zahărului scade sub costul de producție din cauza importurilor, promisiunile macroeconomice ale președintelui sună a gol. Este ca și cum i-ai spune unui om căruia tocmai îi arde casa că focul este benefic pentru că încălzește tot cartierul.

Analiza câștigătorilor și pierzătorilor la nivel european confirmă temerile românilor. Germania, Spania și Olanda vor culege crema profiturilor industriale, în timp ce Franța, Irlanda, Polonia și România vor suporta șocul agricol. Este o redistribuire a bogăției de la periferia agrară spre centrul industrial, o mișcare ce adâncește faliile din interiorul UE. Fermierii români nu cer protecționism orb, ci condiții echitabile. Ei se tem, pe bună dreptate, că potențialele compensații promise de Ursula von de Leyen sunt doar niște diguri de nisip în fața unui tsunami comercial.

În concluzie, disputa politică de la București ascunde o dramă umană și economică reală. Fermierii români au dreptate să se teamă. Pierderile lor nu pot fi puse în balanță cu câștigurile abstracte ale multinaționalelor.

Sacrificarea micului producător autohton pe altarul marilor fluxuri comerciale globale riscă să transforme satele românești în deșerturi economice. Dacă beneficiile industriei nu se vor scurge vizibil și rapid spre restul societății, acordul UE-Mercosur va rămâne în istoria recentă a României ca momentul în care statul a ales să protejeze profitul corporațiilor străine în detrimentul pâinii de pe masa propriilor cetățeni.

Autor: Adrian Onciu

Adrian Onciu: ”EXTRACȚIA” LUI MADURO

 S-a creat un precedent extrem de periculos. Prin intemediul trupelor Delta Force, cu sprijin militar puternic de pe mare și din aer, Casa Albă a demonstrat că poate răpi lesne un șef de stat din propria țară, din propria locuință, sub diverse pretexte. Cel mai vizibil motiv rămâne, în cazul Venezuelei, exploatarea imenselor resurse de petrol.

În ciuda declarațiilor lui Trump de după ”operațiunea specială”, răpirea lui Maduro nu a condus la fluturarea steagului alb. Opoziția sprijinită de SUA nu controlează instituțiile de forță, iar Casa Albă cu atât mai puțin. De aici și amenințările lui Trump cu ”noi lovituri”, dacă va fi necesar.

La Caracas, tranziția a fost surprinzător de rapidă și lipsită de ambiguitate. Delcy Rodriguez, figură proeminentă a regimului chavist, a preluat funcția de președinte. Și a spulberat imediat narațiunea optimistă a președintelui Donald Trump. În ciuda afirmațiilor de la Casa Albă, care sugerau că noul regim ar fi dispus să colaboreze cu Statele Unite, Rodriguez s-a poziționat ferm pe o linie de confruntare. Într-o intervenție dură la televiziunea venezueleană, ea a declarat: ”Nu negociem suveranitatea noastră cu răpitorii imperialiști. Cerem eliberarea imediată și necondiționată a președintelui legitim, Nicolas Maduro. Orice discuție cu Washingtonul începe și se termină cu acest imperativ”.

Poziția noului șef de stat a fost cimentată rapid de susținerea necondiționată a miniștrilor Apărării și de Interne, care au reafirmat loialitatea armatei și a poliției față de președintele Delcy Rodriguez și idealurile revoluției bolivariene.

Atmosfera în capitala venezueleană este una stranie. Străzile din Caracas sunt pustii. Nu există manifestații de bucurie pentru ”operațiunea specială” americană, dar nici proteste față de intervenția brutală a lui Trump. Instituțiile statului rămân ferm sub control guvernamental, ceea ce semnalează că structura chavistă nu s-a prăbușit odată cu răpirea liderului suprem.

Amenințările lui Trump cu ”noi lovituri, dacă va fi nevoie” s-ar putea să nu rezolve mare lucru. Realitatea din teren arată că ocuparea unei țări de 30 de milioane de locuitori, apărată de o armată regulată și de miliții înarmate, este o provocare logistică și militară imensă – departe de a fi o simplă formalitate.

Pe plan internațional, reacțiile aliaților tradiționali ai Venezuelei (Rusia, China, Cuba și Iran) au fost unanime în condamnarea acțiunii SUA. Ministrul Lavrov a catalogat operațiunea drept ”o violare flagrantă a dreptului internațional și un act de piraterie statală”, în timp ce Beijingul a denunțat ”o agresiune armată menită să controleze resursele de petrol ale unei națiuni suverane”. Retorica dură a aliaților nu a fost dublată de acțiuni concrete care să schimbe soarta lui Maduro. Blocada maritimă și aeriană impusă de SUA face imposibil orice sprijin militar sau umanitar. Singurele ferestre de oportunitate rămân granițele terestre cu Columbia și Brazilia, însă și acestea sunt soluții incerte în perspectivă.

Dezamăgirea este palpabilă în rândul susținătorilor conceptului BRICS. Există o frustrare crescândă legată de incapacitatea Rusiei și a Chinei de a-și proteja un aliat strategic în emisfera vestică, în contrast evident cu modul în care NATO/SUA sprijină Ucraina în emisfera estică. Episodul ”Răpirea lui Maduro” a demonstrat limitele puterii de proiecție a rivalilor Americii, care, pentru a evita un război global devastator, au fost nevoiți să asiste pasiv la o operațiune militară americană într-o zonă de interes vital.

Reuniunea Consiliului de Securitate al ONU, programată pentru mâine, se anunță a fi un exercițiu de retorică fără rezultate concrete, dat fiind dreptul de veto al SUA. Secretarul General al ONU a surprins însă esența problemei. El a avertizat că ”s-a creat un precedent periculos”. Faptul că forțele speciale de comando pot ”extrage” șefi de stat și pot schimba regimuri neprietenoase la ordinul direct al președintelui SUA deschide cutia Pandorei în relațiile internaționale și anulează decenii de norme diplomatice.

Interesant este și comportamentul lui Nicolas Maduro. Imaginile cu el la aeroportul din New York, aparent relaxat (le-a urat ironic ”La mulți ani” oficialilor americani) alimentează teorii ale conspirației. Ușurința cu care Delta Force a penetrat apărarea venezueleană (fără victime și daune majore) sugerează posibilitatea unui aranjament secret între Maduro și Trump pentru o ”extracție” negociată, menită să evite o baie de sânge și complicații majore cu marile puteri China și Rusia.

Evenimentele sunt în plină desfășurare. Rămâne să urmărim dacă noul președinte Delcy Rodriguez va rezista presiunii enorme a celei mai puternice armate a lumii.

Autor: Adrian Onciu

Linia corectă: Orban versus Meloni

Paralela dintre Viktor Orban și Giorgia Meloni în ceea ce privește războiul din Ucraina și relația cu Rusia dezvăluie două modele distincte de conservatorism european contemporan – unul disident și altul conformist.

Premierul Ungariei a adoptat o atitudine consistentă de opoziție față de escaladarea conflictului. El a pledat mereu pentru negocieri și evitarea confruntării directe cu Rusia. În schimb, Meloni, deși inițial rezervată, s-a aliniat rapid la spiritul războinic al NATO și UE. Liderul Italiei a trimis arme Kievului, a susținut puternic sancțiunile împotriva Moscovei și a avut întotdeauna o retorică agresivă față de Kremlin.

Dependența energetică a Ungariei față de gazul și petrolul din Rusia reprezintă, desigur, un factor real care contribuie la poziționarea lui Orban. Dar nu e singurul. Liderul de la Budapesta construiește o identitate politică bazată pe suveranism național, scepticism față de globalism și refuzul de a sacrifica interesele interne pentru idealuri geopolitice impuse de Bruxelles sau Washington. El nu vede sprijinul necondiționat pentru Ucraina ca un act de virtute morală, ci ca o politică care poate duce la un război extins, cu consecințe foarte grave pentru Europa. Mai mult, Orban consideră că UE ar trebui să medieze pacea, nu să alimenteze războiul.

Atât Meloni, cât și Orban, au fost invitați la summit-ul organizat zilele trecute în Egipt. Deși Trump și-a manifestat anterior simpatia pentru ambii lideri conservatori, la întrunirea de la Sharm el-Sheikh a ținut să facă o mențiune specială pentru premierul Ungariei (spre disperarea belicoșilor Macron, Merz și Starmer, aflați în apropiere): ”Unde este Viktor? Îl iubim pe Viktor. Ești fantastic. Știu că mulți nu sunt de acord cu mine, dar eu sunt singurul care contează.” Mai mult, Trump a promis sprijinul total al Casei Albe pentru Orban/Fidesz, în perspectiva alegerilor parlamentare din Ungaria, în aprilie 2026.

Rămâne de văzut dacă poziția lui Trump față de Orban ține de o simpatie adevărată sau mai degrabă de pragmatism, în contextul poziționării Bruxelles-ului în raport cu războiul din Ucraina.

Pe de altă parte, Giorgia Meloni, deși se autodefinește drept conservatoare și naționalistă, a ales să joace rolul ”opoziției controlate”. Ea critică în mod special politica progresistă a Bruxelles-ului, dar execută fără întârziere directivele NATO. Susține ”valorile occidentale” și ”ordinea internațională bazată pe reguli”, dar nu pune nicio clipă sub semnul întrebării logica unui război fără termen limită. Comportamentul o face acceptabilă în ochii elitei de la Davos. E ”dură” în discurs, dar docilă când vine vorba să treacă la acțiune. De aceea Ursula von der Leyen, împreună cu războinicii Macron, Merz și Starmer, au tolerat-o și chiar au promovat-o ca ”alternativă responsabilă” la lideri ca Orban sau Le Pen.

Se ridică, astfel, întrebarea de 100 de puncte: ce înseamnă, astăzi, a fi conservator? În măsura în care conservatorismul înseamnă păstrarea păcii, stabilității sociale și a suveranității naționale, atunci poziția lui Orban pare mai coerentă. Dacă, însă, conservatorismul s-a transformat într-un simplu aliniament la blocul occidental (indiferent de costuri!) atunci Meloni reprezintă noul standard.

Evitarea unui război catastrofal cu Rusia nu reprezintă doar o opțiune pragmatică, ci o obligație morală. Sprijinirea Ucrainei ”în orice condiții” poate suna eroic, dar ascunde adesea interesele complexe ale industriei de armament și pe cele geopolitice ale globaliștilor (și, de ce nu, inclusiv ale unor ”suveraniști” care vor să profite de eventualul colaps al Rusiei).

Un lider cu adevărat responsabil nu alege între ”principiu” și ”realism”, ci caută echilibrul între sprijinul legitim pentru un stat agresat și prevenirea unei conflagrații globale.

În acest sens, Orban, oricât ar fi de controversat în ochii multora, ridică întrebări pe care Meloni și alți conservatori de același calibru le ocolesc cu mare grijă.

Adrian Onciu 

Adrian Onciu: Supereroi în togă

Cu o unanimitate demnă de plenarele Comitetului Central al PCR, 86 de judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ) au decis să atace la CCR reforma pensiilor magistraților. Acești titani ai justiției, care se cred semizei coborâți printre muritori, își apară cu dinții pensiile de 5.000 de euro și dreptul ”legitim” de a ieși din sistem la frumoasa vârstă de 47 de anișori.

Reforma, care îndrăznește să le taie pensiile speciale la 70 la sută din ultimul salariu și să le ridice vârsta de pensionare la 65 de ani, e considerată o blasfemie. ”Independența justiției!” strigă magistrații de la ÎCCJ, ca și cum independența ar însemna dreptul de a trăi ca niște nababi pe banii contribuabililor. Acești cavaleri ai dreptății, care abia dacă mai pot să-și țină pleoapele deschise după 40 de ani de ”muncă de două-trei ori mai intensă decât omologii din UE” (așa cum pretinde președintele Nicușor Dan), se ridică acum, ca un singur om, să salveze justiția de reforma nedreaptă și umilitoare a guvernului Bolojan.

E ca și cum Gigi Becali ar cere protecție socială împotriva creșterii impozitului pe clădiri, după ce ani de zile a muncit de două-trei ori mai mult decât omologii miliardari din estul Europei.

Actualii judecători ai ÎCCJ nu doar că au fost feriți de impactul real al legii – prin niște clauze tranzitorii mai groase decât Codul Penal – dar mai fac și teatru civic, jurând că ”apără viitorul justiției”. Băi, mă lași?

Tupeul magistraților nu cunoaște limite. În ultimii ani, și-au acordat din pix sporuri și beneficii, ca niște bucătari care-și toarnă singuri suplimentul de frișcă pe tort, apoi au dat statul în judecată ca să le primească retroactiv. Rezultatul? Statul a scos din buzunare 400 de milioane de euro după 20.000 de procese. Iar numărătoarea continuă, ca o telenovelă proastă. Mai nou, ÎCCJ, împreună cu CSM, au paralizat instanțele, suspendând majoritatea dosarelor doar ca să-și apere privilegiile. Pentru că, desigur, ce mai contează justiția pentru simplii cetățeni, când ești ocupat să-ți aperi pensia de lux?

Acești ”gardieni ai dreptății” (responsabili, în bună măsură, pentru lovitura de stat din 6 decembrie) se comportă ca un cartel care își protejează sistemul de castă. Ei cer drepturi pe care omologii lor din UE le-ar considera science-fiction.

Pe de altă parte, premierul Ilie Bolojan arată ca un tip care încearcă să repare o conductă spartă cu un ciocan de cauciuc. Legea e atât de plină de găuri constituționale, încât Consiliul Legislativ a redactat un aviz de 40 de pagini care sună cam așa, în rezumat: ”Băi, băieți, ați greșit tot. De la A la Z. E neconstituțional, discriminant, contradictoriu și arată ca scris de un stagiar intrat în barou după zece examene picate.”

”Proiectul instituie un tratament diferențiat… ignoră complet jurisprudența CCR… va conduce la coexistența a trei regimuri de pensionare”, se arată în avizul negativ al Consiliului Legislativ, care concluzionează că prevederile legii ”sunt afectate de un viciu flagrant de neconstituționalitate”. Adică, în termeni simpli: nu are nicio șansă la CCR. Nici măcar dacă judecătorii de acolo ar fi drogați cu optimizare guvernamentală.

Și totuși, Guvernul merge înainte. Pentru că, așa cum a spus premierul Bolojan, dacă legea pică, ”e greu de presupus că guvernul mai are legitimitatea să vină cu alte măsuri”. Cu alte cuvinte, dacă CCR ne respinge, vom demisiona. Minunat! Deci România e condusă de un guvern care mizează totul pe o lege atât de prost făcută, încât nici măcar blatul nu o poate salva.

Kelemen Hunor a fost mult mai tranșant: ”Dacă pică la CCR și această variantă, corectă, extrem de echilibrată, atunci nu mai știu ce se mai poate face și revolta populară va fi extrem de justificată. (…) ar fi mai bine să mergem cu toții acasă”. Da, Kelemen. Revoltă populară și demisia guvernului. Pentru că populația înțelege: pe de o parte, avem judecători care se cred zei cu pensii de miliardari, iar pe de altă parte, un guvern incompetent, incapabil să gândească o lege în limitele Constituției.

”Pentru a distruge o națiune, corupe-le justiția”, spunea Voltaire. Doar că aici nu vorbim exclusiv despre corupție. E un sistem care se auto-justifică, auto-răsplătește și auto-constituie. Iar noi, simplii muritori, plătim nota.

Autor: Adrian Onciu

Să câștigăm războiul cu emoticoane

 SĂ CÂȘTIGĂM RĂZBOIUL CU EMOTICOANE / Nicușor Dan s-a conectat din nou. Camera a fost activată, lumina din spate pare perfectă, iar fundalul cu drapelul României transmite ”credibilitate”. Participă la videoconferința Coaliției de Voință. Adică la adunarea trimestrială a liderilor occidentali care cred că pot schimba cursul istoriei cu un comunicat de presă și un emoji cu steagul Ucrainei.

Keir Starmer, Friedrich Merz, Emmanuel Macron și Ursula von der Leyen se agită în jurul Coaliției de Voință ca niște pinguini la polul nord, convinși că, dacă dansează suficient de mult în cerc, vor topi gheața și vor deschide un nou drum spre Kiev. Ei așteaptă cu sufletul la gură un ”acord de pace” care să le permită să dea năvală cu trupe în Ucraina. Cu alte cuvinte, așteaptă un tratat semnat la Paris, capabil să transforme voluntarii Coaliției de Voință în forțe pașnice de ocupație.

Ceea ce Zelenski și aliații săi belicoși din UE cer ca ”garanții de securitate” (retragerea completă a Rusiei, renunțarea la Crimeea și plata unor despăgubiri) nu va fi niciodată acceptat de Kremlin. Și nu pentru că ar rușii fi prea duri, ci pentru că ar fi ca și cum i-ai cere unui tigru să-și spargă colții cu ciocanul și să devină vegetarian. Dar asta nu-i oprește pe europeni să continue simularea diplomației în format online. Pentru că, nu-i așa, când ai pierdut controlul asupra realității, cel puțin poți controla fundalul camerei web.

În timp ce europenii discută despre ”voință”, Rusia și-a semnat propriul acord de voință. Cel cu China. Și nu cu un tweet, ci cu Power of Siberia 2, conducta care va dubla exporturile rusești de gaz către Beijing, până la 100 miliarde de metri cubi pe an, la un preț mai bun decât cel pe care l-a plătit vreodată Europa. Politica externă a lui Trump față de Eurasia tinde să eșueze în mod incontestabil. Și nu doar politica lui Trump. Întreaga strategie occidentală de a izola Rusia s-a transformat într-un spectacol de umor negru: au împins Rusia în brațele Chinei, iar acum se miră că-i acolo.

Statele Unite, prin tarifele lor ”ipocrit de punitive” împotriva Indiei, au făcut exact ce voiau să evite: au unit China și India. Washingtonul, într-un efort eroic de auto-sabotare, a sprijinit atât de mult ascensiunea Indiei ca ”marea speranță anti-chineză”, încât Modi s-a dus direct la Beijing, ca să bată palma cu Xi: ”Scuze pentru răceala de până acum. Hai să fim buni colegi de club anti-occidental.”

Așadar, în timp ce belicoșii europeni se adună pe Zoom să vorbească despre ”voință”, Rusia, China și India au trecut la acțiune. BRICS și SCO se apropie tot mai mult, reforma guvernanței globale e în plină desfășurare, iar Europa a rămas pe butuci. Bătrânul continent se îndreaptă spre o marginalizare strategică. Fosta ”putere energetică” devine o provincie dependentă de LNG american și de promisiuni geopolitice goale. Pe de altă parte Rusia, eliberată de teama unei împărțiri a Eurasiei de către SUA, a trecut la următorul nivel: integrare profundă cu China și India, în cadrul BRICS și OCS.

„Cuvintele au fost date oamenilor pentru a-și acoperi gândurile”, spunea politicianul francez Talleyrand. Maxima ar trebui afișată pe prima pagină a fiecărui comunicat NATO. Pentru că ce altceva fac euroatlantiștii, dacă nu cumva acoperă golul strategic cu fraze goale și speranțe de tip ”poate că Putin se răzgândește dacă-i trimitem încă un email”?

Până una, alta, Rusia are gaz, China are bani, India are spațiu strategic, iar Europa are o coaliție de voință. Și o foarte bună conexiune la internet, dacă ar fi să-l întrebăm pe Nicușor Dan.

Adrian Onciu

Adrian Onciu: Mințiți și duși cu zăhărelul

Dacă profesorii au promis că încep școala în forță, cu o grevă generală, oare ce vor face milioanele de români care s-au trezit cu facturile la energie electrică dublate? Poate ar trebui să-i mulțumească din inimă lui Ilie Bolojan și în mod special Ursulei von der Leyen? Mai ales că Bolojan tocmai a bătut palma cu ambasadele ca să renunțe la ideea de a taxa firmele multinaționale cu 1 la sută din cifra de afaceri.

Sigur, liberalii și social-democrații de la Palatul Victoria s-au grăbit să le arunce niște mărunțiș (50 de lei) celor mai năpăstuiți dintre români, în chip de ”ajutor guvernamental pentru persoane defavorizate”. Ceilalți vor fi nevoiți fie să strângă și mai tare cureaua, fie să aprindă lumânări în toată casa.

După eliminarea plafonării începând cu 1 iulie, facturile la energie electrică s-au dublat, au ajuns și la 5-600 de lei. Vorbim despre milioane de cetățeni din clasa de mijloc, care în mod normal consumă între 100 și 255 kWh lunar. Ca și în cazul altor măsuri luate pe genunchi, ”la sugestia finanțatorilor externi”, marionetele de la Palatul Victoria spun răspicat că nu ne mai permitem luxul plafonării prețurilor. Gata, ajunge! Guvernanții se plâng acum că au cheltuit vreo 6 miliarde de euro pe moftul unor români care vor să aibă bec și la toaletă, nu doar în dormitor. Aceeași potlogari uită complet să amintească istoricul – cum de s-a ajuns aici? Cine-i vinovat?

În mod normal, dacă ar fi să-i întrebi pe alde Caramitru sau Mîndruță, îți vor explica rapid că opoziția poartă întreaga responsabilitate. Simion și Georgescu. Neolegionarii, auriștii și putiniștii.

Altfel, să ne întoarcem în ianuarie 2021, când stimații noștri guvernanți, la presiunile Comisiei Europene (și cu sprijin masiv din partea USR), au decis să liberalizeze prețul energiei electrice. Chiar dacă România nu era nici pe departe pregătită. În plus, traversam o pandemie ”apocaliptică”, iar războiul cu rușii bătea la ușă. Pe 1 noiembrie 2021, loviți în moalele capului de realitatea de la firul ierbii, liberalii ghidonați la vremea respectivă de celebrul combinator de vaccinuri Florin Cîțu (premier interimar după ce fusese demis printr-o moțiune de cenzură) au reintrodus plafonarea. Ulterior, până pe 1 iulie 2025, guvernele care s-au succedat au plătit diferența dintre prețul de la furnizori și prețul plafonat. Adică cele 6 miliarde de euro.

Întrebarea este cum a ajuns România să cumpere curent electric la cele mai mari tarife la nivelul Uniunii Europene. Principalele cauze sunt legate de presiunile enorme ale Comisiei Europene asupra Bucureștiului pentru accelerarea proiectului dezastruos numit ”Green Deal”. Închiderea centralelor pe cărbune, pur și simplu prostească în lipsa unor alternative viabile, a dus la o scădere semnificativă a capacității de producție internă ieftină. Drept urmare, a crescut dependența de surse mai scumpe, precum gazul natural sau importurile. De asemenea, certificatele de emisii (ETS) au majorat costurile pentru centralele pe combustibili fosili.

Războiul din Ucraina a pus capac. Belicoșii de la Bruxelles și din marile capitale europene au decis că cel mai deștept lucru ar fi să ne tăiem craca de sub fund prin renunțarea la gazele naturale din Rusia. Și să cumpărăm aceeași marfă, de câteva ori mai scump, din Statele Unite. Dar ambalată mult mai frumos.

Sigur că marionetele de la Palatul Victoria nu vor admite niciodată că ne-au pus masca de oxigen pe figură o perioadă (cât să uităm de unde provin prețurile mari), iar acum ne-o smulg cu brutalitate. Pentru că ne trebuie musai bani de avioane, tancuri și rachete. Știți doar, formula magică: Vin rușii!

În politică, prostia nu este un handicap, spunea un clasic. Cine știe, poate că potlogărița Ursula von der Leyen urmărește, printr-o strategie inedită, să ne facă pe toți să ne simțim atât de săraci, încât să nu mai avem energie nici măcar să ne plângem.

Iar când va veni și anunțatul moment legat de renunțarea plafonării la gaze, ne vor salva doar o sobă în casă și o pădure prin apropiere. Căci, vorba aia: după ploaie, vine tot ploaie.

Autor: Adrian Onciu

Adrian Onciu: Ieri vaccinuri, astăzi armament

Ursula von der Leyen a lansat un turneu-fulger prin statele frontaliere Ucrainei. Vorbim, în mod evident, despre o caravană foarte transparentă de vânzare de armament, nicidecum despre o misiune diplomatică. Sub pretextul devenit de-acum stupid de a ”consolida apărarea împotriva Rusiei”, coordonatele acestui turneu (Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, Slovacia, Ungaria, România) coincid izbitor cu coordonatele unui piețe imense, înfricoșate și receptive, pentru industria de apărare.

Intenția nedeclarată a Ursulei (dar vizibilă de pe Lună) este de a pune pe masa de negocieri programul său emblematic, ReArm, și cele 150 de miliarde de euro pe care și le-a pus singură la dispoziție, fără a consulta Parlamentul European. Așa, pur și simplu, pe motiv că ”Vin rușii!”.

Obiectivul real al turneului e subtil ca un ciocan în cap: să convingă liderii celor șapte țări să cheltuiască pe echipamente militare cât mai repede și mai mult din cei 150 de miliarde de euro. În timp ce von der Leyen își prezintă catalogul de arme, probabil cu reduceri pentru comenzi voluminoase, realitățile economice din țările pe care le vizitează pică ca o bombă cu efect întârziat. România este una dintre escale în acest turneu al războiului. La doar două zile după ce Ursula îi va pune lui Nicușor pe masă oferta de tancuri, rachete și avioane, o delegație a FMI va ateriza la București pentru a negocia reforme. Ele se traduc, în limbajul omului de rând, prin noi creșteri de taxe, concedieri în sectorul public și pensii microscopice.

Așadar, în vreme ce bugetul național este sugrumat pentru a plăti factura austerității, ni se cere să facem loc în același buget pentru factura securității, una de 150 de miliarde de euro la nivel european.

”Trebuie să ne întărim capacitatea de producție industrială în domeniul apărării”, afirmă Ursula von der Leyen. Un citat care, în contextul turneului amintit, sună mai degrabă ca ”Trebuie să lansați primele comenzi ferme”.

Dramaturgul german Bertolt Brecht avea mare dreptate: ”În timp ce mergea, războiul lăsa în urmă o pată de sânge și de aur”. Desigur, aurul celor 150 de miliarde, care se vor scurge din buzunarele contribuabilului european direct în conturile complexului militar-industrial.

Solidaritatea europeană este de neclintit, pretind liderii belicoși de la Bruxelles, Londra, Berlin și Paris. Doar că solidaritatea asta pare să funcționeze într-un sens: spre vest, către fabricile de armament.

Vorbim despre un turneu al oportunității, unde frica este monetizată și transformată în contracte. În loc să vedem o dezbatere europeană profundă despre viitorul Uniunii în contextul prelungirii războiului, asistăm la un maraton de vânzări, unde diplomația este doar ambalajul lucios pentru o tranzacție uriașă.

Liderii globaliști din Europa se pregătesc de un închipuit război, iar cetățenii se pregătesc de criză. Cu pensii reduse, taxe crescute și speranța că, dacă tot trebuie să plătească pentru bombe, poate măcar nu vor trebui să le folosească vreodată.

În concluzie, turneul Ursulei von der Leyen este mai mult decât o simplă vizită de lucru. Sub pretextul crizei, șefa Comisiei Europene accelerează centralizarea puterii și a bugetelor, ocolind controlul democratic și transformând securitatea într-un business transnațional. Iar factura, ca de obicei, o plătesc papagalii de la frontiera cu războiul, plătitorii de taxe și impozite.

 Autor: Adrian Onciu

 

Adrian Onciu: Magistrați de pluș: pensii grase, curaj subțire

 

În loc să apere statul de drept, magistrații au decis să intre în grevă pentru a-și păstra privilegiile. În vreme ce un profesor sau un medic se chinuie să se pensioneze cu 70 la sută din salariul de acum 10 ani, judecătorii și procurorii se retrag din sistem la doar 55 de ani, cu pensii babane. Ca să se bucure de tinerețe cu portofelele pline.

În Germania, un magistrat muncește până la 67 de ani pentru o pensie de 2.300 de euro bazată pe contribuții, nu pe privilegii. În Spania, abia la 70 de ani se trage cortina, cu un plafon de 2.560 de euro pentru orice pensie publică. Doar în România magistrații noștri se retrag la 55 de ani cu beneficii de mii de euro, calculate la 80 la sută din veniturile ultimului an (venituri care includ zeci de sporuri și alte ”atenții” legale). Legea nr. 7/2006 le garantează un trai de nabab, în timp ce milioane de români, mulți absolvenți de învățământ superior, se chinuie cu pensii de mizerie.

Să fie clar: nu vorbim despre niște oameni săraci. Vorbim despre una dintre cele mai bine plătite categorii profesionale din țară, care acum se revoltă împotriva ideii simple că ar trebui să mai vină la serviciu încă vreo zece ani. Ca tot omu’.

Când România a trecut prin lovitura de stat din 6 decembrie, oare unde au fost apărătorii dreptății? Cu excepția judecătorului ploieștean Alexandru Vasile, care a avut curajul de a suspenda decizia CCR de anulare a alegerilor, restul au stat foarte cuminți, cu mâinile-n sân. În loc să apere libertățile fundamentale, majoritatea s-au ascuns în spatele togelor, așteptând să treacă furtuna. ”Justiția e oarbă, dar nu și mută”, spunea Victor Hugo. În România, se pare că e și surdă, și paralizată când vine vorba de curaj și aplicarea corectă a legii.

Astăzi, aceiași magistrați, care n-au mișcat un deget în momente-cheie pentru democrația din România, au declanșat o grevă ”spontană” fără să stea prea mult pe gânduri. Evident, în ideea de a-și apăra pensiile speciale. Când libertăți fundamentale ale cetățenilor erau călcate în picoare, ei tăceau mâlc. Dar acum, când sunt în mare pericol propriul portofelul și vârsta de pensionare, judecătorii și procurorii sar ca arși.

Cel mai probabil, magistrații greviști vor primi lefurile intacte pe luna august, chiar dacă vor dormi cu capul pe birou timp de câteva zile. Grotesc.

Să nu ne amăgim. Sistemul judiciar românesc e o castă care trăiește într-o bulă de aroganță. Pensiile lor nu sunt doar o recompensă pentru munca depusă, ci un simbol al unei justiții care s-a obișnuit să ceară respect fără să-l ofere.

Când justiția nu-i dreaptă, ce rost mai are să fii magistrat?, se întreba Camus. Răspunsul românesc pare să fie ”Pentru pensie, desigur!”. Magistrații noștri au uitat că justiția nu este doar despre statutul social afișat cu mare fală, ci în special despre curajul de a sta drept în fața abuzurilor. În loc să fie piloni ai democrației, mulți s-au mulțumit să fie spectatori tăcuți după decizia CCR din 6 decembrie, în așteptarea primului cupon de pensie.

Justiția e mai puțin despre dreptate și mai mult despre drepturi financiare. Poate că a venit timpul ca magistrații să se împace cu ideea că trebuie se muncească până la 67 de ani. Și să fie cu adevărat apărători ai legii, nu protectori ai potlogarilor de la Cotroceni și Palatul Victoria responsabili cu anularea alegerilor.

Așadar, domnilor magistrați, dacă vreți să vă comparați cu Europa, comparați-vă nu după pensii, ci după curaj. După integritate. După prezență în momentele decisive. Până atunci, protestați cât vreți, însă fără să mai vorbiți despre ”dreptate”. Vorbiți despre salariu și pensionarea anticipată, la 55 de ani. Pentru că asta-i singura ”lege” pe care o respectați cu adevărat – cea a interesului personal.

Autor: Adrian Onciu

Ciocnirea imperiilor

CIOCNIREA IMPERIILOR / ”Imperiul britanic a fost construit cu sânge și foc. UE este construită cu bani și buletine de vot”, spunea scriitorul Timothy Garton Ash, citat de publicația The Guardian.

În timp ce flutură steagul ”democrației” și ”solidarității”, Uniunea Europeană își scrie, cu discreția de rigoare, propria epopee imperială. O epopee în care sabia este înlocuită cu transferuri bancare, iar legiunile cu funcționari de la Bruxelles. Recentul transfer a (încă) 4 miliarde de euro în contul Ucrainei nu este nici pe departe un gest umanitar, ci un act strategic de consolidare a influenței într-o regiune-cheie, pe fondul unui război mult mai amplu decât se vede la televizor. Este un război al proiecțiilor geopolitice, al ”ciocnirii imperiilor”: Occidentul liberal împotriva ”autoritarismului” rusesc. Asistăm la lupta dintre două forme de dominație, una cu viziune de lungă durată, cealaltă cu răbdare strategică.

Extinderea UE spre Ucraina și Moldova, țări aflate la granița cu Rusia, amintește de expansiunea Imperiului Roman, care, sub pretextul ”păcii romane” (Pax Romana), a înghițit teritorii întregi, promițând cetățenie și drumuri, dar impunând în schimb taxe și loialitate. Astăzi, UE promite integrare, fonduri europene și ”valori democratice” (apropo de lovitura de stat din România), dar cere în schimb reforme, loialitate geopolitică și sacrificarea intereselor naționale. Când președintele Macron vizitează Chișinăul și susține deschis partidul Maiei Sandu, asistăm la o formă modernă de protectorat. Un ”imperiu prin consimțământ”, cum i-ar plăcea lui Hegel.

Asemănător Imperiului Otoman, care a dominat sud-estul Europei prin controlul rutelor comerciale și prin integrarea elitei locale în birocrația imperială, UE folosește fondurile structurale și condiționalitatea politică pentru a modela statele din Balcani, Moldova și Ucraina după imaginea sa. Dar, ca și în cazul otomanilor, riscul nu vine doar din exterior, ci din interior: diversitatea economică, lipsa unei identități comune puternice și dependența excesivă de SUA (în securitate și strategie) amenință coeziunea. Imperiul Otoman s-a prăbușit sub greutatea revoltelor naționaliste; UE ar putea suferi același destin din cauza naționalismului anti-bruxellez, de la Berlin și Paris, până Varșovia, București și Budapesta.

Europa, dependentă de scutul de securitate american, rămâne un pitic geopolitic.

 Toate imperiile se prăbușesc nu pentru că sunt atacate, ci pentru că uită cine sunt, dacă ar fi să-l parafrazăm pe profesorul Edward Said. Când Roma a ars, nu focul a fost dușmanul, ci dezbinarea internă. Statele pe care Bruxelles-ul le visează ca viitori membri (Albania, Muntenegru, Serbia, Macedonia de Nord, Bosnia și Herțegovina, Ucraina, Moldova, Georgia, Kosovo și Turcia) sunt văzute ca ”teritorii de redresare”, dar și ca noi frontiere ale unui mega-imperiu european. Extinderea galopantă este, însă, o cursă cu obstacole: cât de mult poate fi întins un proiect politic fără a se rupe? Imperiul Roman a căzut nu doar din cauza barbarilor, ci pentru că a devenit prea mare pentru a fi guvernat eficient. UE, cu peste 4 milioane de kilometri pătrați (dacă înglobează Ucraina și Balcanii) riscă să devină o birocrație a haosului.

Concurența nu mai este demult între state, ci între blocuri: G7 (Occidentul liberal) vs. BRICS+ (Sudul Global). Războiul din Ucraina reprezintă doar primul act al unei ”ciocniri finale” nu neaparat de armate invincibile, ci de modele de civilizație. Cel mai probabil, ”imperiile” UE, SUA, Rusia și China nu se vor distruge între ele. Vor negocia. Vor ajunge la o formă de Guvern Mondial soft, care să gestioneze ordinea globală. Nu prin război, ci prin reglementări, alianțe și compromisuri. Și, cel mai probabil, prin dictatură.

Imperiile nu mor, ele se rebrănduiesc. Cine știe, poate că în 2050, ”Uniunea Planetară” cu sediul la Ierusalim va avea un buget mai mare decât PIB-ul actual al Ucrainei și un președinte AI (merg pe mâna lui Grok 15!) ales cu majoritate simplă de un Parlament mondial.

Henry Kissinger avea dreptate: Puterea nu constă doar în arme, ci în capacitatea de a modela viitorul. Oare viitorul aparține într-adevăr patrioților? Sau aparține imperiilor care vor colabora fructuos pentru a evita distrugerea reciprocă?

Adrian Onciu

Declarația zilei - Adrian ONCIU

 

„Țara e condusă în continuare de autorii loviturii de stat, ne îndreptăm vertiginos spre recesiune, dar ce să vezi? Vinovați sunt Georgescu și Simion, că n-au mers în toiul nopții la Broșteni, ca să nu-i vadă nimeni cum dau la lopată.

A, și să nu uităm: David Popovici le-a tras-o la suveraniști de le-a sunat apa-n cap. Atât s-a putut. Bravo lui!

Într-un univers paralel, alde CTP, Mîndruță și Caramitru sunt nemulțumiți că opoziția nu se ridică la nivelul puterii, care face case de 6.000 de euro (record mondial!) pentru sinistrații de la Broșteni.

Ca să fie clar: trompetele sistemului ne pregătesc în vederea următoarelor alegeri, când Putin, Georgescu și Simion vor fi principalii responsabili pentru dezastrul din România.”

Farsa vizitei regale la Cincu

 

Când Regele Felipe al VI-lea al Spaniei a aterizat la Centrul de Instruire ”Getica” din Cincu, românii au ridicat o sprânceană obosită.

”Vin rușii!”, strigătul etern al politicienilor care vând frică în loc de bunăstare, a răsunat iarăși. De data asta cu accente spaniole. Vizita de stat, trâmbițată de mass-media mainstream, a fost un spectacol geopolitic de zile mari: Regele Felipe, simbol al unei monarhii prăfuite, trimis să-l sperie pe Putin din mijlocul Brașovului, flancat de Nicușor, care abia descifrează harta termoficării, darămite pe cea a flancului estic al NATO.

Felipe, comandant onorific al forțelor spaniole, domnește peste o țară condusă de coaliția PSOE-Podemos. Un regim neomarxisto-globalist care, în teorie, ar trebui să-l trimită la plimbare pe rege cu tot cu coroană. ”Monarhia e o contradicție vie într-o lume care visează egalitate, dar iubește fastul”, ar fi zis Voltaire, dacă ar fi trăit să vadă această farsă.

Românii, sătui de alarmele apocaliptice despre invazia rusească, privesc cu un zâmbet amar parada regală de la Cincu. De ani de zile, ”Vin rușii!” a rămas o lozincă răsuflată, care îi înspăimântă doar pe cetățenii vaccinați cu șase doze. Vrem spitale decente, drumuri bune, poate o factură mai mică la întreținere, nu TAB-uri și discursuri belicoase.

În loc de normalitatea mult visată, îl vedem în schimb pe Felipe, regele Spaniei neomarxiste, pozând în cruciat NATO la Cincu, unde soldații regatului se antrenează să apere Europa de hoardele barbare. Probabil a mâncat fasole cu cârnați la popotă și s-a plimbat cu TAB-ul, cu Nicușor agățat de turelă în timp ce visează la o Românie fără gropi, dar cu multe buncăre. Frumos paradox: un monarh care simbolizează tradiția, dar susține frenetic o alianță globalistă, într-o țară forțată de ambasada Franței să cânte imnuri progresiste!

Poate vă întrebați de ce Cincu, și nu București. De ce nu Palatul Cotroceni, unde se presupune că au mai rămas ceva sarmale după ospățul pentru influensări? Sau măcar Parlamentul, unde cafeaua ar fi mai bună decât ceaiul cu bromură, de la popotă? Răspunsul e simplu. Diplomația modernă se face în tranșee, nu în saloane cu candelabre de cristal.

Ar fi rezonabil că toate vizitele de stat să fie mutate de Nicușor la Cincu, Kogălniceanu sau Deveselu, unde rachetele Patriot, TAB-urile și tancurile constituie decorul perfect pentru liderii europeni care vor să arate Kremlinului că suntem ”pe picior de război”. Bucureștiul, cu haosul din trafic și numeroasele șantierele de înlocuit țevi, pare neverosimil de pașnic pentru astfel de mesaje. Poate că și Maia Sandu, care urmează să-l primească de Nicușor la Chișinău, ar trebui invitată la Cincu pentru o cină romantică la popotă, cu fasole, cârnați și conserve de porc. O cină urmată de un antrenament NATO direct în tranșee, cu mingi de handbal aruncate tocmai peste graniță, drept răspuns la provocările și atacurile hibride rusești.

Ar fi momentul să-l vedem pe Nicușor că renunță la costumul său ponosit de primar și îmbracă uniforma de camuflaj ”à la Zelensky”. Cu cască de protecție inclusă (vezi foto ajustată – Opoziția), astfel încât să poată respinge orice minge venită cu viteză supersonică din direcția frontului. Imaginea e perfectă: un președinte războinic, un rege neomarxist și o Maia Sandu în fustă și bocanci, în pas de defilare la Cincu, în timp ce soldații NATO joacă table, beau bere și râd de cei mai iubiți lideri ai Europei militariste.

Ce mesaj trimite vizita regelui Felipe? Că NATO e mai unită ca niciodată, că Spania globalistă este cu noi și că Putin trebuie musai să tremure de frică. Să aplaudăm parada regală de la Cincu, unde Felipe și Nicușor au scris o nouă filă glorioasă din cartea de aventuri comice ”Rușilor, vă batem de vă snopim!”.

Poate că în sfârșit Putin se va speria și se va retrage din Ucraina cu coada-ntre picioare, umilit de demonstrația de forță româno-spaniolă, cu Majestatea Sa, Regele Felipe, drept cap de afiș.

Adrian Onciu

Adrian Onciu: Golănia ca politică de stat

O panică instituțională nemaivăzută s-a iscat imediat ce sentința judecătorului Alexandru Vasile a fost dată publicității. Generali, politicieni și cozi de topor din mass-media s-au activat ca la un semn, cu scopul de a distruge ”din fașă” încercarea unor români de a restaura democrația în urma loviturii de stat din 6 decembrie.

Un întreg mecanism a început să funcționeze la turație maximă: jurnalistul Tapalagă a găsit-o instant pe judecătoarea pensionată care a pus umărul la tentativa de puci; magistrații de la CSM s-au autosesizat și au trimis Inspecția Judiciară de urgență la Ploiești, pentru a-l constrânge pe Alexandru Vasile să semneze motivarea sentinței cu pistolul la tâmplă; politicieni de calibru, ca Alina Gorghiu, dar și menestreli ai puterii globaliste, ca CT Popescu, au solicitat excluderea din magistratură a judecătorului Vasile; foști șefi ai CCR și buni colaboratori ai Sistemului, de teapa lui Zegrean sau Toader, au înfierat decizia Curții de Apel; însuși Ministrul Justiției, pesedistul Radu Marinescu, s-a trezit să invalideze verbal soluția provizorie a Justiției, intrând cu bocancii plini de glod într-o zonă teoretic independentă de mediul politic; BEC a decis, de la sine putere, că ”nu intră în calcul” suspendarea alegerilor din 4 mai drept consecință a sentinței de la Ploiești; șeful CCR, Marian Enache, a depus imediat contestație la Curtea Supremă. Și așa mai departe.

Stupoarea, agitația și spaima se puteau citi lesne pe fețele puciștilor. Problema trebuia rezolvată cu viteza luminii, indiferent de respectarea sau nu a procedurilor ce însoțesc un astfel de proces de revizuire a unei sentințe.

Călcând în picioare legea, autorii loviturii de stat au reușit o performanță demnă de Justiția lui Kim Jong-un. În mai puțin de 24 de ore, sentința judecătorului Vasile a fost desființată și aruncată la coș. Motivația Curții Supreme nu a vizat fondul problemei (anume încălcarea gravă a legislației de către CCR), ci a mizat pe faptul că Justiția nu are pârghiile legale de a interveni peste deciziile Curții Constituționale. De altfel, toate abuzurile celor nouă așa-ziși judecători de la CCR au fost impecabil subliniate în motivarea de 20 de pagini a lui Alexandru Vasile.

Sistemul mafiot al guvernării Ciolacu-Bolojan a prins în aer grenada juridică lansată de magistratul ploieștean și a dezamorsat-o în timp record. Încălcând, iarăși, prevederile legale.

Ironia este că această grabă demențială contrastează dureros cu ritmul obișnuit al justiției. Dosare care trenează decenii întregi, corupți care scapă din lipsă de celeritate, drepturi încălcate din lipsă de timp – toate par a fi probleme minore când sistemul decide că ceva e cu adevărat urgent. Ca de pildă să aperi lovitura de stat a CCR din 6 decembrie.

Orice fisură în armura sistemului devine un pericol. Un judecător care îndrăznește să gândească în afara cutiei și o decizie care sfidează sacrosancta autoritate a CCR au fost ingredientele unui haos ce nu putea fi tolerat. Așa că securiștii din Justiție și din instituțiile de forță au apăsat pedala de accelerație, dând un exemplu clar: nu vă jucați cu noi, că vă rezolvăm înainte să apucați să clipiți.

Într-o țară în care justiția se mișcă adesea cu viteza unui melc reumatic, iată că Înalta Curte a decis să ne uimească pe toți, oferindu-ne un spectacol de eficiență numai bun de Cartea Recordurilor. În mai puțin de 24 de ore de la decizia curajosului judecător Alexandru Vasile, marionetele Curții Supreme au tranșat cazul cu o rapiditate care l-ar face și pe Speedy Gonzales să pălească de invidie.

În timp ce autoritățile se laudă cu ”stabilitatea” sistemului, fiecare abuz nou sapă și mai adânc la temelia democrației. Judecarea în timp record a sentinței de la Ploiești este ca un plasture pus pe o rană deschisă. Nu vindecă, dar ascunde puroiul pentru o vreme. Guvernanții, în acest dans al abuzurilor, ne transmit un mesaj clar: ”Cetățeni, dormiți liniștiți, CCR veghează, iar noi vom înăbuși rapid orice tentativă de a cere socoteală!”

Să aplaudăm performanța uluitoare, demnă de o dictatură bine unsă. Vom rămâne cu amintirea neagră a sprintului judiciar din 24-25 aprilie 2025. O poveste pe care o vom spune nepoților la gura sobei, dacă vom mai apuca: ”A fost odată o zi în care justiția românească s-a dovedit a fi mai rapidă decât Usain Bolt”.

Autor: Adrian Onciu

Portret de candidat

 

Favoritul presei mainstream și al regimului pucist pare a fi mai degrabă Nicușor Dan, decât candidatul PNL-PSD-UDMR. Cumva în contrast cu ultimele sondaje de opinie (deși Crin Antonescu pierde teren constant), dar în consens cu dorința populației de a se distanța de partidele tradiționale.
Simpatizanții lui Nicușor îi scot în evidență două dintre presupusele calități: este inteligent (în calitate de fost olimpic internațional la matematică) și cinstit (în ciuda controverselor legate de vânzarea unor părți sociale pentru a cumpăra un teren în Predeal, în 2017: ”Nu-mi aduc aminte ce am făcut cu banii”). Bineînțeles, cele două potențiale calități nu îl fac automat un foarte bun politician. Sau măcar un bun administrator de oraș. Cu atât mai puțin un talentat președinte de țară.
Fostul lider al USR a părăsit partidul după congresul din 2017, când a denunțat dorința colegilor de adoptare a ideologiei progresiste. Nicușor Dan a susținut la vremea respectică că USR ar trebui să lase loc inclusiv conservatorilor. Și să se axeze în mod special pe combaterea corupției. ”Nu mă mai regăsesc în majoritatea din USR. Este dreptul lor să meargă în direcția pe care o consideră, dar eu nu cred că e bună”, a punctat fondatorul partidului, în momentul depunerii demisiei.
Din 2020 conduce primăria Capitalei în calitate de independent, însă fără rezultate notabile. Lupta cu mafia imobiliară a rămas în coadă de pește, iar problema traficului sufocant s-a înrăutățit, în loc să-și găsească o rezolvare. De unde se vede că soluțiile la exerciții complexe de matematici superioare nu constituie nici pe departe un atu atunci când vorbim despre buna administrare a unui oraș de talia Bucureștiului.
Viziunile de politică externă ale lui Nicușor Dan sunt ancorate într-o orientare pro-UE și pro-NATO, cu o atitudine ostilă față de Rusia și o poziție inexistentă față de China. Cum ar veni, vax albina. Nimic nou, nimic relevant. Mai mult, primarul Capitalei nu s-a sinchisit să traseze măcar teoretic directivele unui proiect de țară. Fie el și ”România Educată 2”. Sau ”Stop mafia imobiliară” – în lipsă de idei mai bune.
Nicușor Dan s-a mărginit să afirme că dorește o Românie ”puternică, care să conteze în Europa și în lume”. Cu sloganul ăsta ar fi putut candida, poate cu mai mult succes, și celebrul Sile Cămătaru.
La modul cum se comportă, fostul lider al USR arată mai degrabă ca un tehnocrat lipsit de talent, fără minime capacități de relaționare și comunicare, decât ca un politician puternic, empatic, care inspiră forță și încredere. El nu are aptitudinea de a aduce la un numitor comun cele două falii distincte ale populației. Și nici de a crea acea emulație necesară scoaterii României din ”zona gri” a Europei și împingerii țării spre un strop de relevanță măcar în estul continentului.
La calitățile descrise mai sus se adaugă una care le întrece pe toate: îi lipsește simțul ridicolului. Probabil că Nicușor Dan nu realizează nici măcar acum ce inepție a spus zilele trecute, când l-a menționat pe Klaus Iohannis drept virtual consilier prezidențial, dintre toți șefii de stat ai României. Motivația rămâne de tot râsul: Iohannis ”are proaspete toate legăturile cu toți partenerii noștri”.
A fost fie o încercare stupidă de a atrage simpatia securiștilor din jurul ex-președintelui, fie o gafă de zile mari, în plină campanie electorală. A-ți lega numele de dezastrul ultimilor 10 ani cu Iohannis la Cotroceni (inclusiv de lovitura de stat din 6 decembrie) denotă un grad mare de inconștiență vecină cu prostia.
Dacă Nicușor Dan va continua seria de perle în următoarele 40 de zile, este foarte posibil ca mass-media și influensării globaliști să schimbe macazul pe ultima sută de metri. Și să vireze brusc spre Crin Antonescu, la fel cum au procedat cu Lasconi după prestația lamentabilă a generalului Ciucă.

Autor: Adrian Onciu

Adrian Onciu: Varianta de rezervă. Plus Trump

Regimul pucist al lui Iohannis pare decis să-l împiedice pe Călin Georgescu să candideze. Prin orice mijloace. Este singura modalitate prin care cei care au plănuit și pus în aplicare lovitura de stat ar putea scăpa basma curată. Nu există loc de compromisuri.

Precedentul ”Șoșoacă” ne spune că CCR va găsi cu ușurință suficiente pseudo-motive, atunci când va veni ordinul de eliminare din competiție a lui CG. S-au strâns deja la dosar zeci de ”probe beton”, dacă ar fi să-l întrebăm pe cunoscutul părerolog globalist CTP. Doar că puciștii au acum o mare problemă: se gândesc că riscă să fie luați pe sus, efectiv, de milioanele de români indignați după o nouă lovitură de grație dată democrației.

Circulă informații potrivit cărora regimul Iohannis lucrează intens la unul sau mai multe dosare penale deschise pe numele lui Georgescu. Iar acestea vor fi lansate în presă, cu mare tam-tam, chiar înainte ca BEC să valideze candidaturile. Dacă CCR a putut să o elimine pe Șoșoacă doar în baza unor declarații publice, fără ca liderul SOS să aibă vreo condamnare definitivă (sau măcar un dosar penal în lucru) vă imaginați că judecătorii Curții vor avea cea mai mică ezitare în cazul lui Georgescu? Mai ales după ce procurorii tocmiți de Iohannis îl vor găsi vinovat de cine știe ce acte de trădare. Sau de legături cu Zelea Codreanu.

Opoziția suveranistă are opțiuni limitate în fața golăniilor iohannisciene. AUR și-a reiterat susținerea față de CG, în ciuda declarațiilor lui Becali, iar Simion a afirmat că nu va candida. Protestele de stradă vor continua, în timp ce Georgescu a admis ieri, pentru prima dată, că ia în calcul și varianta blocării candidaturii sale de către CCR. Caz în care îi va îndemna pe români să voteze un alt suveranist (posibil Anca Alexandrescu), urmând ca CG să fie propus premier. Lucru deloc simplu de materializat, dat fiind că Alianța PUP + USR domină parlamentul.

Rămâne de văzut dacă administrația Trump va lansa un îndemn clar de revenire la normalitate în România după lovitura de stat – așa cum a anunțat Georgescu în emisiunea lui Tucă. Și dacă va sugera reluarea turului doi sau/și strângerea rândurilor în jurul lui CG.

Donald Trump a rezolvat ”din pix” problema corectitudinii politice și a ideologiei woke, la pachet cu așa-zisa luptă împotriva încălzirii globale. Abia de-aici încolo încep proiectele cu adevărat greu de dus la liman. Instaurarea păcii în Ucraina pare a fi cel mai important. Și mai dificil de implementat.

Afacerist pur-sânge, Trump nu dă doi bani pe terenurile din Ucraina luate de ruși. Și nici nu face mare caz de miliardele donate regimului Zelensky (știe că beneficiile conexe sunt însutite). Marea teamă a noului președinte al SUA se numește ”moneda BRICS”. Pe termen lung, faptul că aproape jumătate din populația lumii și circa 35% din PIB-ul global se îndepărtează cu pași repezi de tranzacțiile în dolari îi dă fiori reci lui Trump. Așa se explică urgența apropierii de Rusia, în pofida ultimelor declarații belicoase ale noului șef de la Casa Albă.

Donald Trump, 30 noiembrie 2024: ”Ideea că țările BRICS încearcă să se îndepărteze de dolar în timp ce noi stăm deoparte și privim este DEPĂȘITĂ. Avem nevoie de un angajament din partea acestor țări că nu vor crea o nouă monedă BRICS și nici nu vor susține o altă monedă care să înlocuiască puternicul dolar american; în caz contrar, se vor confrunta cu tarife de 100% și ar trebui să se aștepte să-și ia adio de la vânzările în minunata economie americană. Aceștia pot merge să găsească un alt ”fraier”! Nu există nicio șansă ca BRICS să înlocuiască dolarul american în comerțul internațional, iar orice țară care încearcă ar trebui să spună adio Americii.”

Președintele Putin știe că are acest atu important în negocierile cu Trump. Va fi o pârghie esențială în cadrul viitoarelor discuții. Iar Trump va fi dispus, probabil, să încline balanța de partea Rusiei pentru a salva dolarul pe ultima sută de metri. Dacă nu cumva partida e deja pierdută.

 

Autor: Adrian Onciu

Sursa: Gândeste.Org