Satul românesc reprezintă vatra făuririi identităţii noastre
naţionale, locul în care astăzi se mai păstrează şi se produc lucruri care ne
definesc ca naţiune. Aici, în zilele senine de vară, la răsărit de soare, cântă
ciocârlia, din trilurile căreia s-au înfiripat acele fantastice hori ale
satului românesc, aici s-a născut mitul „Mioriţei”, acel inestimabil produs pe
care Nichita Stănescu îl numea „imnul naţiei române”.
Aici zilele sînt interminabile şi treaba ţăranului
nesfârşită, nu se termină un lucru până nu începe altul, grijile şi
preocupările sînt aşa de multe şi de diverse, încât ele au format deprinderi,
comportamente şi trăiri care au devenit mod de viaţă. În sat, din fragedă
copilărie, până la bătrâneţe, preocupările zilnice de cultivare a plantelor şi
de creştere a animalelor sînt definitorii în formarea caracterului uman, de
afecţiune, dragoste şi respect faţă de tot ce este viu (plantă sau animal),
faţă de natura înconjurătoare. Ţăranul îngrijeşte plantele şi animalele precum
îşi îngrijeşte propriii copii, pentru el acestea au suflet şi-i sînt în
sufletul lui, creând stări afecţionale care-i fac pe oameni mai buni, mai
iubitori, mai umani comparativ cu cei care modelează o bucată de fier în care
oricât suflet ai pune rămâne totuşi o materie moartă. Frumuseţea naturii din
sat, frumuseţea comportamentală creează şi produce aceea inspiraţie divină care
a stimulat realizarea atâtor nestemate ale creaţiei populare, cântece, dansuri,
costume, obiecte de decor şi arhitectură populară, tradiţii şi obiceiuri de
peste an şi din viaţa omului.
Pe uliţele satului şi astăzi mai auzi un fluierat sau un
cântat care îngână o hore, o doină, o stare de moment a sufletului celui care-l
produce, comportament ce nu pare ieşit din comun, la sat este o normalitate, în
schimb la oraş trecătorii te-ar considera un personaj pitoresc cu un
comportament deviant, dar cum să te bucuri când sufletul tău este torturat din
toate părţile de factorii perturbanţi ai aglomeraţiilor urbane.
În sat, membrii comunităţii se cunosc şi se respectă
reciproc, se salută pe stradă, iar atunci când pe uliţele satului vine un
străin, este salutat cu respect, de parcă ar face parte din propria comunitate.
Relaţiile dintre oameni sînt aşa de strânse, încât toţi par a fi rudenii, par
că ar face parte dintr-o familie extinsă. La formarea şi consolidarea acestor
stări un rol deosebit l-au avut şi-l au şi în prezent Şcoala şi Biserica, cele
două instituţii care sînt indispensabile pentru satul românesc.
În dascăl şi în preot şi-au pus speranţa şi încrederea de-a
lungul timpului truditorii pământului, făuritorii pâinii noastre celei de toate
zilele. Ei, popa şi dascălul, au fost cei care i-au unit prin Taina Cununiei,
formând acea celulă de bază a societăţii, familia, le-au botezat pruncii în
biserică şi în Dumnezeu, le-au îndrumat copiii pentru a ajunge oameni şi i-au
reprezentat cu cinste, onoare şi demnitate în toate ocaziile când ţăranul a
avut nevoie.
Un sat fără biserică şi şcoală riscă să-şi pustiască
sufletele, se alterează moral şi spiritual, acestea ducând implicit la
deteriorarea stării materiale a comunităţii. Dacă în momentul actual relaţia
dintre Biserică şi enoriaşi se poate spune că s-a îmbunătăţit foarte mult, că
românii participă la manifestările religioase organizate de comunitate, că s-au
depăşit în mare parte contradicţiile dintre diferite culte religioase, nu
acelaşi lucru se poate spune despre învăţământul rural, de şcoala de la sat. În
mare parte, instituţiile şcolare din mediul rural au dispărut încet dar sigur,
prin comasare, în numele eficientizării procesului instructiv-educativ, al
reducerii cheltuielilor financiare, că în ultimii 20 de ani au fost atâtea
reforme şi experimente, unul mai nefast decât altul, încât s-a ajuns unde s-a
ajuns, cu elevi în ciclul gimnazial care nu ştiu să scrie şi să citească, cu
procente de promovabilitate la examenul de bacalaureat catastrofale, cu
comportamente deviante ale elevilor şi chiar ale unor cadre didactice cu
dezinteres total faţă de educaţie. Nu se poate face educaţie şi învăţământ
performant cu cadre didactice a căror activitate şcolară este legată numai de
ora de curs, care cunosc în sat doar uşa de intrare în şcoală şi maşinile cu
care fac naveta. Cadrul didactic trebuie să redevină sufletul satului românesc,
să fie implicat în viaţa spirituală şi chiar materială a localităţii.
Catastrofale sînt şi legile care guvernează activitatea în
agricultura românească, este suficient să te uiţi vara peste câmp şi constaţi
că o mare parte a hotarului este pustie, că ne batem joc cu bună ştiinţă de
acest dar oferit de bunul Dumnezeu satului românesc, că dezinteresul faţă de
această ramură importantă a economiei naţionale este maxim. Acestea sînt
cauzele care au dus la depopularea satului, la migrarea tinerilor spre oraş, la
exodul populaţiei tinere din România spre ţările vest-europene pentru a-şi
căuta o modalitate de existenţă mai bună. Ca să înţelegem ce implicaţii
catastrofale are această migraţie pentru depopularea României, spun
următoarele: că în Parohia Ortodoxă Română „Sfânta Cruce” din Torino au fost
botezaţi 500 de copii români în anul 2008.
Mă adresez celor care au putere decizională, spunându-le
să-şi schimbe total atitudinea faţă de satul românesc, până nu e prea târziu.
Oameni buni… Nu ucideţi satul românesc!
Andrei DRAGOŞ
