Despărţirea de Vasile Goci

Ne-a îndurerat vestea plecării neaşteptate dintre noi, la doar 58 de ani, a celui care a fost instrumentistul şi dascălul Vasile Goci. Ca dascăl devotat profesiei, îmi spunea cât de mulţi elevi are la Şcoala de Arte „Liviu Borlan” din Baia Mare, unde a trudit o viaţă. L-am cunoscut prin 1978, când a absolvit Liceul de Artă, unde s-a evidenţiat ca un clarinetist de talent. Primul spectacol în care a evoluat a fost cu Ansamblul „Maramureşul” al Casei de cultură din Vişeu de Sus, de pe unde se trăgea. Când l-am văzut, m-am întrebat de unde a apărut băiatul acesta, care era în stare să-şi dea până şi sufletul pentru o melodie.

A avut succes alături de ansamblurile folclorice din Borşa, Dragomireşti, Şomcuta Mare, Cavnic, Târgu Lăpuş, Şişeşti. A devenit membru al orchestrei Ansamblului Naţional Transilvania. Vasile Goci a desfăşurat o muncă neobosită în mai multe locuri. Ca referent al Căminului cultural din comuna Şişeşti, a înjghebat un ansamblu folcloric format din tineri şi elevi, precum şi taraful botezat „Doina lui Lucaciu”, cu care a obţinut Premiul II pe ţară la întrecerea tarafurilor tradiţionale.

Ca iubitor al tradiţiilor locale, Vasile Goci a depus strădanii pentru revitalizarea unor obiceiuri de mare frumuseţe şi complexitate, precum „Udătoriul”, de la Şurdeşti sau „Vergelul” de la Dăneşti, localitatea lui de reşedinţă.

În discuţiile noastre, îmi împărtăşea bucuria produsă de evoluţiile sale alături de Sofia Vicoveanca, Dumitru Fărcaş, Florica Bradu, Elena Roizen, Nicolae Sabău, Angela Buciu. Erau palpitante amintirile sale de la multele turnee artistice la care a participat peste graniţele ţării: Ucraina, Ungaria, Iugoslavia, Belgia, Franţa, Elveţia, Turcia, Slovacia, Polonia, pe unde sunetele clarinetului său vrăjit i-au adus aplauze.

Pe la diferite festivaluri, l-am apreciat pe Vasile Goci ca şef de orchestră, căci nota după auz, pe partituri, horile interpretate de concurenţi, pentru a nu da greş cu acompaniamentul (o dovadă în plus că era un profesionist deplin).

Despre profesorul şi instrumentistul de excepţie Vasile Goci se va vorbi la trecut, dar în istoria muzicii maramureşene numele său îşi revendică un loc de cinste.

Autor Pamfil BILŢIU

Sursa Graiul Maramureşului

Invitaţie pentru 30 noiembrie centrul satului CHIUZBAIA - 1 Decembrie 2016

DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LOCALITĂŢILOR DIN JUDEŢUL MARAMUREŞ SAU FALSIFICAREA FLAGRANTĂ A TOPONIMIEI MARAMUREŞENE

                                                 de Pamfil BILŢIU

Dorin Ştef, autorul lucrării, cercetător bine orientat, pasionat şi priceput, a realizat o lucrare utilă în partea care-i aparţine. A adunat date de mare utilitate pentru toţi, legate de zonele folclorice ale actualului judeţ, pe care le tratează sintetic. Legat de localităţi descoperim o serie de date importante referitoare la zonare, localităţi componente, etnii conlocuitoare, numele comun al locuitorilor, atestări documentare, localităţi cu nume identice sau asemănătoare, personalităţi, monumente istorice, arii protejate, subdialectul vorbit, poreclele locuitorilor, etc. Este importantă reproducerea tradiţiilor legate de toponime în multe cazuri esenţiale în lămurirea originii şi semnificaţiei acestora. Din păcate lipsesc unele foarte importante legate de geneza localităţilor Boiereni, Ungureni, Oarţa de Sus, Cufoaia, despre care nu a avut informaţii.

Autorul dă şi o clasificare a toponimelor, cea propusă de Iorgu Iordan, care este depăşită, nemaifiind astăzi în uz. Fotografiile mai puţin semnificative, care nefiind bine procesate, puteau lipsi. Pentru o astfel de realizare autorul merită felicitări.

Partea referitoare la etimologiile toponimelor dăunează mult lucrării datorită numărului prea mare de enormităţi şi fantezii. Este limpede că o astfel de întreprindere stabilirea etimologiilor la un mare număr de termeni trebuie să fie o operă colectivă pentru a se evita erorile. Este limpede că Vasile Frăţilă nu trebuia să se hazardeze în a efectua lucrarea fără un colectiv de lingvişti locali care să colaboreze şi cu istorici, etnografi şi alţi specialişti, dacă avem în vedere că cele mai multe greşeli şi enormităţi, unele de-a dreptul revoltătoare, se datorează necunoaşterii istoriei localităţilor, a tradiţiilor legate de întemeierea lor, a onomasticii satelor, a realităţilor industriale, economice, etnografice şi mai ales geografice, la care se adaugă specificul localităţilor, care au generat toponimia. O altă greşeală comisă de autor a fost stabilirea toponimelor fără a ţine cont de atestările documentare şi de realitatea istorică, în care scop nu s-a documentat. Dacă localitatea Lăpuş este atestată în 1070, iar ungurii au ajuns aici de abia în 1398, întrebarea care se pune este dacă românii din Lăpuş au aşteptat 328 de ani ca să vină ungurii şi să le dea numele localităţii? Dacă Iorgu Iordan, Kádár József au greşit, datoria lingviştilor moderni este să îndrepte greşelile documentându-se. Necunoscând realitatea istorică nu a putut opta pentru varianta corectă, cea a lui Resmeriţă, latinescul lapis-lapidis (piatră). Dacă apare în documente cu Terra Lapus este clar că nu este de origine maghiară, lápos însemnând mlăştinos. Evident că este greşită şi etimologia lopus însemnând brusture. Noi nu am văzut nicio mlaştină sau loc unde afi putut exista o asemenea mlaştină. Autorul mai face greşeala, absurdă de-a dreptul, a denumi toponimul de la hidronim. Întrebarea este cine a denumit hidronimul? Este normal că e nevoie de multă logică în ceea ce scriem. Aşezarea au denumit-o locuitorii când s-au stabilit în spaţiul acesta. Tot ei au denumit şi hidronimul cu aceeaşi denumire, fie ulterior, poate concomitent.

Ceea ce surprinde în această carte este un număr destul de mare de toponime explicate corect şi nu ştim cum cealaltă parte, bogată şi ea, cu termeni mai complicaţi, e drept, o explică comiţând atâtea enormităţi şi fantezii. Am dedus lecturând cartea că autorul nu s-a folosit de dicţionare, nu cunoaşte straturile lingvistice din care provin anumiţi termeni, nu cunoaşte şi nu distinge categoriile de toponime, făcând grave confuzii între ele, şi de aici enormităţile comise. Astfel substantivul Arieş îl explică de la un adjectiv din maghiară aranyos (aurit), neştiind că provine din latinescul aria plus sufixul eş, având sensul de întindere, suprafaţă.

Cele mai multe greşeli şi erori de neiertat provin din necunoşterea straturilor lingvistice de unde se trag toponimele. Astfel toponimul Curtuiuş încearcă să îl explice din traducerea maghiară a termenului Körtvéllyes, de la körte (pară) plus hely (loc), o enormitate ridicolă din care nu reiese explicaţia reală. Vai, cum maghiarizăm limba noastră românească, fără niciun temei! În realitate toponimul redă specificul satului, cel de sat adunat pe o suprafaţă scurtă şi cu siguranţă toponimul derivă din latinescul curtus (scurt), prin asimilarea lui s plus suf. iuş. Cu aceeaşi explicaţie incorectă, prin care maghiarizăm limba română, o dă şi toponimului Firiza, care face din el nume de familie, apoi termen maghiar füresz (ferestreu de mână). În realitate toponimul provine de la latinescul firum prin transformarea lui u în i, căderea consoanei m plus suf. za, cu înţelesul de firul apei, posibil şi din latinescul firum plus iza cu sensul de apă. Din aceiaşi necunoştere a straturilor lingvistice explică eronat toponimul Finteuş de la antroponimul Finta, cu diminutivul Finteuş, familie de boieri vechi. Ne tot mirăm de unde le scorneşte. Noi cei care am cercetat satele judeţului Maramureş nu am întâlnit acest nume nicăieri. În realitate toponimul este un substantiv care provine din lat. finiteus, cu sensul de vecinătate, care exprimă o realitate geografică, el fiind retras de la şosea, la un kilometru, prin asimilarea lui i şi prefacerea lui s în ş, transformări care se produc curent în toponimie. Aceeaşi explicaţie supărătoare prin care maghiarizează toponimia este termenul Rona, de la magh. rona cu înţelesul de şes, câmpie. Autorul trebuia să îşi dea seama şi după rezonanţa cuvântului că termenul este slav, localitatea este locuită de ucrainieni, iar etimologia provine din slavonescul rudănă, prin transformarea lui u în o, asimilarea particulei da şi transformarea lui a final în ă, cu înţelesul de desţelenire, care indică un teren defrişat.

Confuzii foarte grave comite autorul, care necunoscând sensul unor termeni, inventează antroponime, care nu există nu numai în zonă, ci în toată România. Astfel explică toponimul Oarţa, de la antroponim, în realitate DLR defineşte acest cuvânt cu etimologie necunoscută, semnificând râs. Normal că autorul nu cunoaşte legenda întemeierii satului Oarţa de Sus. Pădurea Codrului a fost în vremea îndepărtată foarte bogată în râşi. Orţenii fiind aproape de pădure s-au văzut nevoiţi să vâneze cu curse animalul, care ataca gospodăriile. Din această cauză locuitorilor li s-a spus orţeni, iar satului Oarţa. Trebuie să subliniem că satele Oarţa de Jos şi Orţiţa s-au format prin roire de la Oarţa de Sus. O altă eroare revoltătoare provine tot din necunoaşterea categoriilor de toponime. Deseşti este explicat de la antroponimul Dese, Desja sau Dej, Dejeu şi culmea explicat din magh. Deszö, lat. desiderium care ar însemna doniţă. În realitate şi un copil de şcoală primară ştie că fiind sat adunat, termenul indică specificul locului şi provine din lat. densus (des), prin asimilarea lui n, prefacerea lui u în e, căderea consoanei finale, plus suf. eşti. Toponimul Ilba îl explică tot fantezist şi ceea ce este mai grav dintr-un antroponim maghiar neatestat iloba. Aceeaşi maghiarizare intensă a toponimiei şi necunoaşterea categoriilor toponimelor. Noroc că pune sub semnul probabilităţii această enormitate. În realitate este un adjectiv care provine din lat. alba, prin prefacerea lui a în i şi care ţine de specificul satului unde terenul numit „adeag” este de culoare deschisă, albă. Fantezist, în virtutea aceleiaşi maghiarizări a limbii, explică şi toponimul Recea, care ar proveni din récse (şanţ). Mai susţine că ar fi vorba despre un determinant al unui substantiv Recea, care a devenit subînţeles. În realitate toponimul provine dintr-un adjectiv care redă specificul satului, lat. recens (loc răcoros), prin asimilarea consoanei n, căderea lui s, plus vocala a, având şi sensul de proaspăt, nou. Toponimul Inău este explicat printr-o altă eroare, de la un antroponim Ene, nume inexistent în Ţara Lăpuşului şi, mai ales, în sat. În realitate toponimul este un substantiv care redă un specific al locului, planta textilă inul era cultivat, odinioară, intens în sat, de la lat. linum. Autorul trebuia să ştie că cele mai multe toponime sunt formate prin derivare. Toponimul Handal dintr-un substantiv regional handal. În realitate autorul nu avea cum să cunoască că la minele din Maramureş au fost colonizaţi germani şi italieni care au lăsat urme în toponimie, dar trebuia să observe că este format din germanul Hand (mână) plus sufixul al, cu sensul de loc unde se lucrează cu mâna. Până în 1922, când s-au introdus primele perforatoare Flottmann şi găurile se băteau manual.

Erori grosolane se datorează nefolosirii surselor documentare şi a istoriei satelor, astfel Libotin îl explică de la liubot, termen slav, deşi niciun istoric nu vorbeşte despre pătrunderea influenţei slave în limba română, în Lăpuş, ba mai mult acest toponim nu apare nicăieri în niciun document. Şi iată că atunci când trebuia să explice un toponim din maghiară, format din două substantive, prin aglutinare, recurge la enormităţi. În realitate, termenul provine din substantivul compus maghiar libaton format din liba (gâscă) plus magh. tó (lac), adică lacul gâştelor. Istoricii satului chiar menţionează că pe vechea lui vatră, de unde s-a strămutat, exista un lac cu gâşte. Cu acest termen apare de mai multe ori în documente. La fel procedează şi cu toponimul Săpânţa, pe care îl explică tot printr-o bazaconie, din lat. sapinus, care ar proveni din radicalul sappus. De unde provine numele Săpânţa nu reiese din explicaţia dată şi asta datorită faptului că satul a fost înfiinţat de eroul eponim Szaplonţai, de unde se poate explica perfect prin asimilarea lui z, prefacerea lui a în ă, asimilarea lui l, prefacerea lui a în î şi căderea vocalei i finale. Deoarece unii dascăli bătrâni ne-au sugerat că ar putea proveni de la verbul a săpa, lat. sappa, prin prefacerea lui a în î, plus sufixul înţa, care indică teren defrişat.

Alte erori sunt comise datorită scornirii unor antroponime imaginare. Toponimul Rohia îl explică de la numele topic Rohie, care ar proveni de la slavonescul rovină, care nu ştiu cum s-ar putea explica pe baza legilor fonetice. În realitate toponimul care nu poate fi explicat din limba slavă, este un antroponim, dar cel real este Rohian, prin căderea consoanei fnale n, nume existent în zonă. Aceeaşi fantezie o găsim şi în explicarea satului Negreia, explicat de la antroponimul fantezist Negrei. Lingvistul are fantezie bogată. În realitate toponimul provine de la un adjectiv care redă specificul locului, de la pădurea neagră, din lat. nigra, prin prefacerea vocalei i în e, vocala a în e, plus suf. ia. Eronat explică şi toponimul Odeşti, de la antroponimul Vodă şi nume de grup „odeşti”, care ar trebui să fie odeşteni, cum sunt denumiţi colectiv. În realitate, termenul provine de la slavonescul şi rusescul voda (apă) plus sufixul eşti, cu înţelesul de loc cu apă, prin căderea consoanei iniţiale v şi trecerea lui a la e, explicaţie care nu poate fi contestată.

Necunoaşterea straturilor lingvistice de unde provin toponimele şi a categoriilor acestora îl conduc pe autor către numeroase greşeli. Astfel toponimul  Lăschia este explicat ca provenind din numele de familie Lascu, din magh. Latskó, pe care nici nu-l explică pe baza transformărilor fonetice şi asta pentru că nici nu se poate, acest antroponim neavând nicio legătură cu numele localităţii. Normal că traducerile din maghiară derutează. În realitate termenul provine de la slavonescul Lêska prin transformarea lui e în ă, plus sufixul ia, cu sensul de alun. Toponimul Româneşti este explicat de la numele de grup „româneşti”, de la antroponimul „Românu”. În realitate acest antroponim nu există în sat şi zonă, iar varianta propusă de Drăganu este de la antroponimul Roman plus sufixul eşti. Deşi citează pentru această variantă, nu optează pentru forma ei corectă. În explicarea toponimului Stremţi recurge la fantezii, arătând că ar proveni de la galiţianul stryi, afluent al Nistrului, apoi din termenii bulgari struma, strumiţa sau sârbul strumica, care ar proveni de la un radical neatestat s(e)reu. Fantezii pure. În realitate termenul defineşte specificul locului, de sat strâmtorat pe o vale, de unde şi lat. strinctus (strâmt). Toponimul Urmeniş este explicat din magh. örménes, provenit din forma örmeny, care înseamnă armean. O alta mare confuzie. Tradiţia orală spune că primii locuitori care s-au aşezat aici au găsit urme de fiară şi s-au mutat mai la vale şi şi-au denumit satul de la urmă plus sufixul iş şi prefacerea lui ă în e. Mai plauzibilă este şi varianta din magh. ör (paznic, îngrijitor), plus magh. ménes (herghelie). Explicaţia care o dă toponimului Cavnic, de la substantivul arhaic Cavnic (săpaş), provenit de la cav, cavă (groapă, cavernă) este mai aproape de realitate, dar nu există în limba română substantivul Cavnic, cu sensul de săpaş În realitate el provine de la verbul latinesc cavao, cavare (a săpa pe dedesupt), plus sufixul nic, prin asimilarea diftongului oa. Mănăştur este explicat când de la magh. monostor, când de la slavonescul monastiryi. În realitate toponimul provine de la lat. monasterium.  Unele toponime compuse  autorul reuşeşte să le explice pe jumatate corect. Astfel Sprie, de la Baia Sprie, o derivă de la asprie, variantă propusă şi de Nicolae Felecan, care este greşită deoarece nici nu apare în documente. În realitate termenul provine de la adjectivul superior, prin sincoparea vocalelor u şi e, ajungându-se la forma sprior, apoi prin prefacerea vocalei o în e şi căderea consoanei finale r, s-a ajuns la forma de Sprie.

Necunoaşterea realităţilor etnografice şi istorice legate de unele toponime îl conduc la alte greşeli. Toponimul Boiereni este explicat corect, de la substantivul boier, numai că ţinând cont de tradiţia întemeierii satului şi istoria acestuia nu înseamnă nici nobil, nici bogat, dacă avem în vedere că grupul care a migrat de pe valea Someşului, aşezându-se pe o vale, s-au autoîmproprietărit cu terenul care nu avea proprietari, din care cauză au fost denumiţi boieri, dar boier în limba veche înseamnă ţăran gospodar cu proprietate. Evident că autorul nu cunoaşte studiul întins al lui Ion Popescu-Sireteanu „Înţelesul de boier în limba veche”. Referitor la toponimul Ungureni, dacă ar fi pus la contribuţie lucrarea lui Kádár ar fi ştiut că grupul care a migrat şi s-a aşezat pe vatra Dămăcuşeniului au făcut schimb de vetre cu dămăcuşenarii, iar prin schimbarea vetrei au fost porecliţi unguri, iar satul a fost botezat Ungureni, bine explicat de autor, numai că înţelesul cuvântului nu este de maghiar, ci în limba veche cel care părăseşte o vatră şi se aşează pe o alta, prin migrare, se numeşte ungur sau ungurean.

Cele mai cumplite enormităţi le comite când explică toponimele. Maramureş, de la forma neatestată moriscia (mlaştină sau baltă), comparându-l cu celto-germanul mariscus, germanul actual Marisch, provenit din morisco formă neatestată. Apoi toponimele Rozavlea de la Grozavu şi Săsar din radicalul neatestat sar ser (apă curgătoare), apoi Hovrila de la Gavrilă. Dacă autorul susţine asemenea grozăvenii, s-o dăm naibii de toponimie şi să nu o facem după ureche, cum s-au exprimat şi alţi cititori ai lucrării. Despre Maramureş s-au emis o grămadă de variante, care de care mai fanteziste, cele mai multe pornind de la hidronime, neţinându-se cont că Mureşul nici nu curge prin spaţiul zonei. Maramureşul nu se poate explica decât de la antroponimul Mureşean şi trebuie să subliniem că maramureşenilor li se mai zice moroşeni, plus antroponimul Mara, care prin asimilarea sufixului ean, rezultă limpede termenul Maramureş.

Am mai arătat că autorul nu cunoaşte istoria satelor, care dacă ar fi ştiut-o nu ar fi comis atâtea grozavenii revoltătoare în explicare toponimelor, chiar ridicole uneori. Satul Săsar nu a provenit din termeni fantezişti neatestaţi, fiind întemeiat de eroul eponim Săsăran, de la care se trage denumirea localităţii şi de unde s-a denumit concomitent sau posterior hidronimul  Săsar, de la Săsăran, prin căderea particulei an. Trebuie să subliniem că mai toţi locuitorii satului Săsar poartă şi astăzi numele de familie Săsăran. Hovrila este de la un antroponim cu origine necunoscută. Dacă în documente toponimul Rozavlea apare cu forma Rozalia de mai multe ori, este limpede că a provenit de la acest antroponim printr-o etimologie populară, în acord şi cu legenda întemeierii. Când a fost autorul în Maramureş a aflat terenuri cu mlaştini şi bălţi, iar când a trecut prin cele două Rone le-a văzut cu teren neted sau deluroase? Dar se întrece cu fanteziile.

Aşa cum s-au pronunţat unii intelectuali din Baia Mare, care au fost prezenţi şi la lansarea cărţii, unde i-au fost imputate prea multele enormităţi, este limpede că astfel de lucrări sunt păcătoase şi păguboase, deoarece vor fi citate pe viitor, cu toate greşelile arătate mai sus. Se discută tot mai des că prin această lucrare autorul a devenit un falsificator notoriu al toponimiei maramureşene. Cu toţii susţin că este nevoie de o altă ediţie revăzută, în care lingvişti cu responsabilitate să elimine rapid aceste bazaconii. Săraca toponimie şi limba noastră cât sunt ele de frumoase şi cum sunt ele de falsificate chiar de către lingvişti cu pretenţii.

Preluare http://www.ecreator.ro/eseistica/3787-dictionarul-etimologic-al-localitatilor-din-judetul-maramures-sau-falsificarea-flagranta-a-toponimiei-maramuresene.html

Marele etnolog Pamfil Bilţiu îşi lansează mâine, 29 ianuarie, două cărţi

Vineri, 29 ianuarie 2016, de la ora 13,oo, la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, în Sala de conferinţe va avea loc prezentarea cărţilor „Studii de etnologie românească”, volumul IV, apărută la Editura Eurotip, director Pamfil Godja şi „Gheorghe Dăncuş” (monografie), apărută la Editura Enesis, director Aurel Jentea,  ambele avându-l ca autor pe unul dintre cei mai mari etnologi români contemporani  – dl. profesor Pamfil Bilţiu ( foto 1 ).

Actualizare eveniment Biblioteca Judeţeană "Petre Dulfu" Baia Mare

Evenimentul din data de Vineri, 29 ianuarie va avea loc in Sala de conferinte la ora 13,00 dupa cum se vede mai jos:

Vineri, 29 ianuarie

ora 13,oo Sala de Conferinţe

Va avea loc lansarea cărţilor „Studii de etnologie românească – vol. IV” şi „Gheorghe Dăncuş”, ambele purtând semnătura etnologului Pamfil Bilţiu.

Prima carte va fi prezentată de prof. dr. Valeriu Oros, iar a doua de către Viorel Rus, director al Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş.

Ştefan Selek

bibliotecar

Biblioteca Judeteana "Petre Dulfu" Baia Mare

Email: pr.bibliotecamm@gmail.com

EXCLUSIVITATE. TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE CRĂCIUN - "COLINDA – O CARTE DE SPIRIT"

 Crăciunul, iată, o magnifică sărbătoare, de o încărcătură spirituală cu totul aparte. Ea este cea care a asigurat drumul perfecţionării prin viu grai a celei mai frumoase, mai înălţătoare şi mai complexe manifestări artistice a sufletului uman: COLINDA.

Colinda înseamnă bucurie, înseamnă înnobilare spirituală eternă, pentru că am murmurat-o cu toţii, din fragedă copilărie, până în amurgul vieţii noastre. Colinda înseamnă nu numai bucurie şi trăire adâncă, ci înseamnă şi renaştere spirituală, căci la fiecare Crăciun, prin ea toţi îmbrăcăm noi straie ale sufletului. Colinda însamnă aspiraţiile noastre spre mai bine, în acest moment de cumpănă dintre ani, în care timpul ne mută pe toţi, moment în care parcă uităm cu toţii ce a fost greu, în anul care s-a scurs, şi păşim mai încrezători către noul an.

Colinda este cântecul nostru care ne vesteşte că timpul va trage peste anii noştri o perdea şi ne va şopti „aţi mai îmbătrânit puţin”. Colinda este cântecul care aprinde făclia speranţei de mai bine în noi şi prin ea credem că în noul an vom avea parte de bine, vom fi mai prosperi, mai bogaţi şi mai buni.

Şi dacă pornim de la aceste consideraţii, atunci ne putem explica mai bine de ce, din rândul adresanţilor colindei, nu lipseşte nicio categorie socială, căci avem colinde la copil, la flăcău, la fată, la nevastă, la bătrâni, la femei văduve etc. Numai aşa ne putem  explica de ce din rândul adresanţilor nu lipseşte nicio profesie, nici un rang, căci avem colinde la pescar, la vânător, la preot, la birău, la om bogat, la om sărac, la om bolnav, la om singur etc.

Colinda este o mare carte de spirit, care cu cât o citeşti mai adânc, cu atât te impresionează mai mult. „Mioriţa” ne mută în matricea noastră stilistică de spirit, ne mută la apogeul creaţiei şi la izvoarele de căpătâi ale etnogenezei poporului român. Prin „Mioriţa” am zămislit un prototip inimitabil de gândire şi forţă creatoare.

Câte înţelesuri şi concepţii de gândire nu a semănat în colinde acest popor, înzestrat cu atâta imaginaţie şi har creator? Este suficient să luăm, spre pildă, colindele rit de ploaie, cele care descriu aratul şi semănatul, ca să dovedim cu ele că, de când suntem, noi am practicat agricultura şi în zonele sărace de munte şi nu am fost un popor numai de păstori, cum vrut-au unii să ne caracterizeze.

Ce frumoasă poezie narează colindele şi ce mare istorie de spirit stă scrisă în ele! Ce frumos se face prin ea elogiul gospodarului harnic, care „Brazdă neagră răsturnă, / Grâu roşu revărsă”. Prin ea se face elogiul meşterului genial, făuritorul de minuni, căci avem colindă la Meşterul Manole, care ne exprimă supremaţia creaţiei şi culmile frumuseţii pe care omul cu har le poate atinge în cadrul ei. Colinda dezvoltă, adesea, o poezie de cea mai mere frumuseţe, ajunsă la noi după un lung drum al desăvârşirii artistice, pe cale orală. Ea ne impresionează până în străfundul sufletului, prin versurile ei şlefuite ca şi cristalul. „Îngerii când îl văzură, / Mare rugă-n cer făcură. / De ruguţa lor cè mare, / Pomii-n rai se legănarè, / Când cu vârvurile-n sus, / S-a născut Domnu Isus, / Când cu vârvurile-n jos, / S-a născut Domnu Hristos.”

Ce frumoase şi impresionante sunt colindele la fată, în care ea este aşezată în leagăn de mătase, purtat în coarne de boul sur, şi care coase cu mâna-i meşteră straie pentru drăguţul ei. În colindă descifrăm vrăji şi farmece, consacrate căsătoriei şi elementele ei emblematice: inelul, cununa, deoarece căsătoriile trebuiau să se împlinească în câşlegile ce vor veni, ca prin ele să se asigure perpetuarea neamului şi spiţei umane: „Iè-n fântână s-o plecat, / Junii la iè s-o ţâpat, / Inelu’ i-i l-o luat”. Nu lipsesc nici urările direct la căsătorie: „Adă, june, inelù, / Cununa-te-ai cu dânsù”.

Colinda ne oglindeşte o lume fabuloasă, în care domină curajul, cutezanţa, bărbăţia. În căutarea leului nu porneşte un voinic oarecare, ci „viteazul vitejilor”. Leul este găsit undeva, pe un alt tărâm, inaccesibil omului „mirean” (de pe pământ). De acolo este adus legat, însemn al bărbăţiei supreme.

 Dar colinda este şi o mare carte de spirit a creştinismului, prin care specia capătă valenţe, un plus de varietate şi frumuseţe. Prin ea, noi căpătăm acel plus de înnobilare, de care avem atâta nevoie, atunci când ascultăm cu atâta emoţie: „Cum s-a născut Hristos în frig, / În ieslea cea săracă, / Iar boii peste el suflau, / Căldură ca să-i facă”.

Colindul din această grupă ne redă atâtea file din marea carte a spiritualităţii tradiţionale, legate de acest miracol al omenirii, naşterea din fecioară, despre vinderea Mântuitorului, despre răstignirea lui pe cruce de brad, pe care „Cu suliţa l-a străpuns, / Mult sânge şi apă o curs. / Sânge scump, nevinovat, / Păcatu-i pă jos vărsat”. Colindul ne istoriseşte despre călătoria magilor, călăuziţi de steaua călătoare, care „A mers, după cum s-a spus, / Până tocma la Isus”.

Colinda ne îndeamnă la meditaţie şi ne face să fim mai buni, deoarece „La sfârşitul lumninii, / Trâmbiţa-şi-or înjerii, / În patru cornuri de lume, / La tăt omu cu-a lui nume. / Şi or trâmbiţa cu frice, / Domnii şi-mpăraţi or plânje / D-apoi noi, ce-om putè zâce? / Ne-om răscumpăra cu sânje, / Nu cu aor, nici cu-arjint, / Ci cu suflet drept şi sfânt”.

Prin melodii ajunse la noi, după un prea lung drum al perfecţiunii şi prin texte cizelate până la înalte culmi, pe acelaşi drum, ne înfiorăm când ascultăm colindul uciderii pruncilor, despre vânzarea lui Iuda, ori cea în care Isus este căutat de Maica Domnului, sau cea despre Puntea raiului, făcută doar „Pă cât firu capului” şi pe care „Nimeni nu o poate trece, / Numai tri fete fecioare, / Ce le-o fost credinţa mare”.

Cât de mult ne-a legănat copilăria colindul, este greu de redat în cuvinte suficient de expresive. Nimeni nu poate reda cu câtă nerăbdare aşteptam venirea serii acestei neasemuite sărbători, dintre toate cea mai frumoasă şi mai încărcată de trăire spirituală. Nimeni nu poate reda cu câtă bucurie învăţam colindul şi rosteam cele mai frumoase cuvinte pe care le-a articulat vreodată limba română „O, ce veste minunată!”. Nimeni nu poate reda cu cât neastâmpăr insistam  la mamele noastre să ne pregătească traistele albe, legate cu fuior de cânepă, botele cu zurgalăi, pe care le împodobeam cu flori şi cu verdeaţă, să fim mai bogaţi şi mai prosperi şi ca florile de frumoşi. Cine poate reda nerăbdarea şi bucuria cu care o porneam, până anu se culca nici găinile, să ajungem să colindăm tot satul, aşa cum o cereau legile nescrise ale tradiţiei? Cine poate reda în cuvinte cu câtă emoţie ajungeam pe la casele gospodarilor, unde turtindu-ne nasurile îngheţate de fereastră, pentru a privi în casă, să vedem cum se pregăteşte gazda să ne primească? Cine poate reda în cuvinte cum ceream acordul gazdei, după datină, cu „Veseli-ti-i, gazdă? Slobod îi a colinda?” şi cu câtă bucurie rosteam, cel mai adesea, „O, ce veste minunată!”, veritabilă odă închinată sărbătorii, prin care vesteam cel mai mare miracol al omenirii: naşterea din fecioară? Cine poate reda în cuvinte expresive cu câtă încărcătură poetică felicitam gazda către final şi ce mesaj umanistic exprimă poezia rezervată felicitării, specifică sărbătorii, când, la fine de an fiind, prin tot ce se oficiază, se pune sub semnul binelui anul ce va veni. „Şi colinda nu-i mai multă, / Să trăià cine ascultă. / Şi colinda-i atâtà, / Cine-ascultă să trăià.” Şi astfel de formule şi de motive le colindam mai bine, mai expresiv şi mai tare, ca să ne audă gazda şi să se împlinească pe cale magică, aşa cum a lăsat tradiţia: „Noi colinda o gătăm, / Sus, la ceruri o-nălţăm, / Jos, la gazde o-nchinăm, / O-nchinăm cu sănătate, / Pă la gazde, pă la toate”. Da, pe la toate, pentru că nicio gazdă nu este permis să rămână necolindată.

A vorbi despre colindă este ceva temerar şi asta pentru că, niciodată, orice cuvinte am căuta, nu îi putem reda strălucirea. Cine ar putea reda în cuvinte cu câtă încărcătură umoristică făceam aluzie la darurile rituale, la finele colindului: „Daţi-ne-on covrig, / Că murim de frig, / Daţi-ne o nucă, / Să ne vedem de ducă, / Că noi suntem mititei, / Ne mănâncă cânii răi / Şi ne-aşteptă şi tătucu / Şi ne-ngheaţă şi năsucu’ / Şi-om mai rebegi de frig, / Pentru-o nucă şi-on covrig”, sau „Puică neagră stă-nt-o labă, / Mie tri colaci îmi trabă, / Cât rotiţa plugului, / Ici, în straiţa pruncului”, sau „Dă-mi on pic de slăninucă, / Că mi-i frig la o mânucă / Şi-on colac mândru rotat, / La noi în straiţă băgat / Şi-on cârnaţ pă cât on lanţ, / Învârtit pângă grumaz, / Noi să-l trajem pă su’ nas”.

Eram atâta de bucuroşi când îi uram preotului satului, cum numai poporul o ştie face: „Varsă, Doamne, dar şi bine / Dar şi bine de la tine, / Peste casă, peste masă, / Peste oamenii din casă, / Peste noi de la fereastă”.

Colinda ne recheamă şi ne reuneşte pe toţi într-o trăire, într-o bucurie a sărbătorii, într-o visare făcând să coboare în sufletele noastre pacea, liniştea şi smerenia. „O, ce veste minunată!” răsună din nou în sufletele noastre. Răsună întru bucuria de mai bine şi întru bucuria de a trăi frumos în sărbătoare.

                                  de  PAMFIL BILŢIU

FOLCLOR ŞI ISTORIE

                                                  de Pamfil BILŢIU

 Evenimentele istorice, unele calamităţi naturale, întâmplări tragice, epidemii, soldate cu pierderea de vieţi omeneşti, au stârnit imaginaţia poporului, care a brodat în jurul lor plăsmuiri anonime, având drept scop rememorarea lor pe cale orală.

Cântecele istorice rememorează, prin vers şi melodie, evenimente zbuciumate, rezultând producţii de mare încărcătură emoţională. Cântecele de cătănie şi război ne reconstituie, cu aplomb stilistic, imagini şi episoade legate de marile bătălii şi care sunt adesea un reflex al suferinţelor pe care le cauzează. Baladele abundă în episoade din trecutul de luptă a unor eroi mult îndrăgiţi de popor, care erau haiducii, unii ridicaţi la rangul de simbol al luptei pentru dreptate şi libertate socială. Un exemplu ilustrativ pe această linie îl reprezintă Pintea Viteazul, care, fiind un exponent al păturilor de jos, este imortalizat de popor într-un repertoriu infinit de tradiţii aparţinând unei game variate de genuri şi specii folclorice.

Un repertoriu amplu de legende şi povestiri sunt brodate în jurul unor personalităţi istorice, precum Ştefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza, Avram Iancu, Dragoş Vodă etc. Alături de scriitorii culţi, creatorii anonimi le-au imortalizat faptele, transformându-i în eroi, în legende şi povestiri ticluite cu măiestrie.

Datorită prolificităţii cântecului de cătănie şi război, precum şi a unor balade, constatăm, cercetându-le, refugiul unor motive în colindă. Aşa a luat naştere un gen de colind, bine reprezentat în toate zonele aparţinând judeţului Maramureş, care, odinioară, a circulat intens, datorită puterii lui de impresionare, şi care este colindul de război, performat mai ales în familiile care aveau combatanţi duşi pe front şi antrenaţi în focul bătăliilor. Maramureşul voievodal este unicul areal în care circulă colindul despre faptele vitejeşti ale haiducului Pintea Grigore. Este interesant de subliniat numărul mare de variante de baladă brodate în jurul faptelor vitejeşti ale lui Gruia lui Novac, erou foarte îndrăgit de popor, dar care prin origine nu aparţine acestui spaţiu geografic. Explicaţia trebuie căutată în caracterul lui de erou-simbol şi totodată tipic al luptei pentru dreptate şi libertate socială.

În creaţia orală, Primul Război Mondial, cu ororile şi suferinţele pe care le-a produs în atâtea familii de la ţară, este reprezentat în diverse imagini şi episoade caracteristice. Cercetătorul este surprins de prezenţa în unele plăsmuiri anonime a unor date veridice legate de împrejurările, redate cu exactitate, ale izbucnirii războiului, declanşat de atentatul asupra prinţului Franz Ferdinand, prinţul moştenitor al Austro-Ungariei, la Sarajevo, în Serbia, în iunie 1914, răpus prin împuşcare în maşina în care se afla alături de soţie. Evenimentul care a aprins flacăra războiului este zugrăvit ca o tragedie abătută împotriva omenirii. „Măieran, cu frunza rară, / Pântru-acé-o fo’ jele-n ţară, / Pântru Munţî cei Carpaţi, / C-o-mpuşcat pă Ferdănand. / L-o-mpuşcat înt-on motor, / De s-o-mplut lumea de dor. / L-o-mpuşcat lângă muiere, / De s-o-mplut lumea de jele” ( Strâmtura, Bilţiu, Bilţiu, 2006: 120). Imagini legate de momentul izbucnirii războiului care a generat concentrări masive pe front s-au conservat şi în variantele de colindă. „Joi, până-n Sfânta Mărie, / S-o-nceput războiu-ntâie. / Strânsu-s-o soldaţ’ o mie” ( Bilţiu, Pop, 1996: 306).

Anumite plăsmuiri anonime, care se individualizează ca adevărate documente etnologice şi istorice, ne reînvie crâmpeie din cel mai dramatic episod al celui de-al doilea flagel mondial – concentrarea fetelor la muncă forţată în Germania, pentru a suplini mâna de lucru, mai ales în industria producătoare de armament şi muniţie, ruinată prin concentrările masive ale bărbaţilor pe front.

Un astfel de episod ne este reînviat de un cântec de război înregistrat de noi în Ţara Lăpuşului, la Groşii Ţibleşului. Tristul episod ne este narat gradat, aşa cum s-a desfăşurat el, cu întreaga încărcătură de tragism. „Noaptea, pă la doisprăzăce, / O suflat un vânt, cam răce, / Tăte fetele să plece. / Când durmeu mai binişor, / Pă pătuţu maicii lor, / Jendarii cu străjile, / Tăte ne-o dus fetele. / Frunză verde şi-o vioară, / Pă tăte le-o strâns la şcoală. / Numa tri ceasuri trecè / Şi de zuă să zărè, / Tăte fetele plânjè / Şi jendarii aşè zâcè: / – Fete, nu vă supăraţi, / Că-n Ileanda, jos, vă daţi / Şi vă-ncarcă pă vagoane, / Până-n graniţa Jermanii” (Bilţiu, 1990: 398-399).

Tragedia despărţirii de ţară, incertitudinea vieţii în spaţiul ţării unde au fost duse potenţează dramatismul cântecului. „Acolo, dac-o sosât, / Tăte fetile-o horit, / Frunză verde, grâu frumos, / Rămâi, Ardeal, sânătos / Şi tu, sânătoasă, ţară, / De-om trăi să vinim iară, / Că noi p-aici om muri / Şi p-aici ne-om pustii, / Că p-aici ne-or îngropa, / Pă munţ’, la Jermania” (Groşii Ţibleşului, Bilţiu, 1990: 399).

Evenimentele cuprinse în cântec s-au petrecut aidoma, aşa cum ne-a mărturisit performera însăşi, Ioana Bozga, care pe atunci avea 65 de ani. „Aşé o fost ca şi-n hore. Pă fete le-o strâns cu străjile, noaptea, la şcoală. Vai, cum plânjeu tăte fetile şi maicile lor. Le-o dus cu carul până-n Ileanda şi de acolo le-o suit în tren.” Cele anticipate în cântec aveau să se adeverească pentru unele dintre ele, aşa cum ne-a relatat aceeaşi performeră. „Apoi, multe n-o mai înturnat, p-acolo şi-o lăsat ciolanele, pân Jermania, că cine şti la ce munci grele o fost supuse. Altele o vinit bătrânite şi batjocorite. Nici nu-i bine a grăi ce s-o ales de tinereţa lor. Doamne, feri de război, ce poate face el cu vieţile oamenilor!”

Primarul satului, principalul vinovat de acest episod tragic, care, în loc să le salveze, s-a pus bine cu acei care le-au dus pe fete, că a gândit că îl vor face mare, n-a scăpat însă de furia sătenilor. „L-o urmărit on grup până o pus mâna pă el. I-o pus on ţol în cap şi ii o făcut cerc în juru lui. Tăţi i-o dat pă rând pumni, care de putere, pă unde-o apucat, că el n-o văzut că cine de unde-o dat. Şi-o căpătat plata”, a mai adăugat performera.

Anumite plăsmuiri anonime din această grupă ne slujesc drept argumente că de acest tragic episod nu au scăpat nici fetele din unele sate din Ţara Voievozilor. O variantă înregistrată de noi la Săcel ne rememorează acest trist episod. Reacţia poporului faţă de astfel de Codreni a fost pe măsura tragismului cauzat. „Măi, neamţule, limbă ră, / Nu concentra fetele, / Nu-i mirui ţările. / N-ai miruit cu feciori, / C-o fo’ ca şi neşte flori. / N-ai miruit cu răgute, / C-o fo’ ca brazî din munte. / La noi nu te bizui, / Că, cu noi nu-i nimeri, / Că fetele-s mititele, / Nu-i nimeri nici cu ele” (Bilţiu, Bilţiu, 2006: 115). Versurile sunt ilustrative pentru modul în care subliniază inutilitatea acestui episod prea puţin important în susţinerea maşinii de război hitleriste.

Anumite evenimente tragice, soldate cu dispariţia unor personalităţi istorice devenite eroi naţionali, n-au rămas neimortalizate în creaţia populară. Odinioară, în zona Codru circula intens şi era mult îndrăgit Cântecul lui Vlaicu. Miezul variantelor îl constituie tragedia prăbuşirii eroului cu avionul, plătind cu viaţa marea îndrăzneală de a trece în zbor Carpaţii.

Variantele se încadrează în tipul de care aminteşte Ovidiu Papadima, apropiat de bocet, în care ne este subliniată ideea unirii ca un simbol al zborului său peste munţi. „Când era să trec Carpaţii, / Să dau mâna cu toţi fraţii, / Aeroplanul făurit, / Păstă munţ’ s-a prăbuşit” (Bilţiu, Bilţiu, 2002: 242). Finalul variantelor este sugestiv pe linia doliului care s-a aşternut în toate familiile şi peste întreaga ţară, rezultat al reacţiei poporului faţă de această mare pierdere. „Plânge mama, plânge tată, / Plânge ţara, aproape toată” (Bilţiu, Bilţiu, 2002: 242).

Aşa cum arată Ovidiu Papadima, Cântecul lui Vlaicu s-a păstrat în variantele cele mai numeroase în judeţul Prahova, fapt explicabil prin apropierea de munţii în care s-a întâmplat prăbuşirea temerarului zburător (Papadima, 1967: 72). Variantele prahovene exprimă tragedia dispariţiei eroului în munţi. „Unde-ai fost ursât să mori? / În vârf, sus, la brăzişori.” Intervine şi tragedia celui dispărut departe de vatră, care nu are parte de riturile funerare. „Măicuţă, cin’ te-a scăldat? / Ploile când a plouat” (Papadima, 1967: 72).

Trebuie să subliniem că nici un eveniment dramatic care a pus la grea încercare viaţa locuitorilor din localităţile unde s-au petrecut astfel de evenimente nu a fost trecut cu vederea de către creatorul anonim. Inundaţiile catastrofale din 1970, cu ravagiile şi suferinţele pe care le-au produs, au lăsat urme în creaţia populară. Cercetările noastre ne-au facilitat descoperirea unui cântec al sinistraţilor, impresionant prin dramatismul nezăgăzuit al unor variante. Surprinde modul în care creatorul anonim zugrăveşte atmosfera tragică, urmăreşte dezastrul produs de aceste calamităţi şi incomensurabilele suferinţe de care au avut parte familiile sinistrate. Tablourile sunt pline de mişcare şi redate într-o realitate nudă. Tragismul este exaltat. „Sus pă pomi şi sus pă case, / Mame cu copii în braţă. / Strâgă copila, din pom, / – Scapă-mă, tată, că mor / Şi-o vinit milităraşii, / Să salveze copilaşii, / Copilaşi de câte-o lună / Şi multă lume bătrână. / Şi-au salvat, cât au putut, / Alţii nu s-au mai ştiut.” Tragismul este îngroşat prin accentul pus pe motivul dispariţiei de vieţi omeneşti înghiţite de ape. „Copiii să-mbrăţişa, / Alţii cu milă plânjea. / Nu e mama, nu-i nici tata, / N-a putut salva armata, / Nici bunica, nici bunicu’, / Doamne, i-o-nghiţât pământu’.” Fostul conducător Nicolae Ceauşescu, vrând să dea un exemplu personal, s-a deplasat la locul lovit de calamităţi. „Şi-o vinit conducătoru’, / Pă sus, cu elicopteru’, / Ca să salveze poporu’ / Şi-a salvat cât a salvat, / Pe alţii nu i-o aflat” (Oarţa de Jos).

Finalul este o veritabilă rugăciune, în care încărcătura emoţională atinge punctul culminant. Este invocată divinitatea, căreia i se adresează rugăciunea pentru a nu se mai repeta astfel de catastrofe cu urmări deosebit de tragice. „Nu bate, Doamne, lumè, / Cu ploaie şi vreme grè, / C-o fost casă dărâmate / Şi măicuţă-ndoliate. / Casăle să fac din piatră, / Dar oamenii niciodată” (Bilţiu, Bilţiu, 2002: 241).

Putem conchide că astfel de plăsmuiri sunt veritabile file de istorie care ni s-au transmis pe cale orală.

Preluare http://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2014/11/14/folclor-si-istorie/

Amintiri despre poetul Tiberiu Utan

Îmi aduc aminte de o tabletă a lui Tudor Arghezi memorabilă, în care sublinia un adevăr trist, că noi românii suntem meşteri iscusiţi în a ne nega personalităţile, în a le înjosi, în a aşterne peste ele colbul uitării. Şi iată că, la Văleni, vatră de străveche civilizaţie românească, care a dat ţării oameni de seamă, de Rusalii, s-a petrecut un eveniment lăudabil. Prin grija Fundaţiei culturale "Tiberiu Utan" s-a comemorat acest fiu al satului.

A fost un nimerit prilej să aruncăm gândurile peste timp şi să rememorăm anii în care l-am cunoscut pe cel care a fost o personalitate polivalentă: poet, traducător, conducător de instituţii literare, publicist şi om de cultură. L-am cunoscut după 1970, în redacţia revistei Cravata roşie, fiindu-mi prezentat de un coleg de-al lui întru pasiuni, Ovidiu Zota. Ne-am apropiat repede. Deoarece poetul era legat prin toate fibrele de Maramureş şi, pe lângă toate, iubea şi folclorul enorm de mult. Scrisese şi despre folclor. Îmi amintesc cum i-am savurat articolul: "Permanenţa folclorului", apărut în România literară sau "Despre conştiinţa artistică", articol apărut în Luceafărul. Se impresiona profund când discutam despre cercetările mele etnologice efectuate în vatra satului său natal, pe care o considera de un conservatorism aparte. Vibra atunci când îi recitam din lirica adunată din sat sau când îi depănam firul unei poveşti şi despre care îmi repeta întruna că merită publicate cât mai grabnic. Aşa s-a născut propunerea de a deveni potenţial colaborator al Editurii Ion Creangă, pe care o conducea atunci.

N-a trecut multă vreme şi i-am oferit spre publicare un volum de poveşti. Am fost satisfăcut când mi-a relatat cu nerv cât de mult i-a plăcut şi ce perle valorose au creat moşii şi strămoşii din ţara Voievozilor. Mi-a spus că va trebui să aştept destul de mult şi că e greu să răzbaţi în Bucureşti, la edituri centrale, că sunt multe trageri de sfori şi intervenţii de sus, iar bietul autor nu răzbeşte cu una cu două. Planificată iniţial, cartea, totuşi, nu a mai apărut, contrar voinţei directorului editurii.

Cu Tiberiu Utan ne-am întâlnit de multe ori şi întâlnirile au fost pline de bucurie. La casa doamnei Magdalena Costache-Păun, care strângea spuma intelectualităţii bucureştene la ceaiul de seară, venea şi Tiberiu Utan. Am stat unul lângă celălalt, deseori. Şi îl apreciau participanţii şi când se preta la calambururi literare şi când recita din creaţia proprie, care reprezenta un avantaj: era scurtă şi cuprinzătoare. Poetul Pan Vizirescu susţinea că Tiberiu ştie să se esenţializeze în ceea ce scrie. Uneori elogia Maramureşul, alteori povestea picant cele trăite în călătoriile din străinătate, dar atrăgea atenţia că cele mai frumoase cărări sunt ale ţării, iar cele de vis sunt ale Maramureşului, pe care îl considera un leagăn al creaţiei. Iar povestea acestei ţări este depănată în versuri populare, în poveşti şi legende, dar istoria ţării o scriu şi meşterii populari în lemn, aşa cum numai ei o ştiu face. Pentru exemplificare s-a oprit la poarta maramureşeană, pe care o considera o capodoperă în care omul din popor a înscris semne şi simboluri, care ne îndreaptă către lumi foarte îndepărtate. În ea descoperea argumente ale continuităţii.

Şi multe ar mai fi de depănat, prin care să conturăm personalitatea scriitorului şi omului, aşa cum a fost.

                                                                         Pamfil BILŢIU

Se întâmplă la biblioteca judeţeană ...

LUNI, 23 SEPTEMBRIE 2013

ora 11.00, Sala de Conferinţe

Dezbatere privind educaţia incluzivă , organizată de Centrul de Politici Publice , Cluj Napoca şi Asociaţia Umanitară „Împreună pentru ei”, Baia Mare

MARŢI, 24 SEPTEMBRIE 2013

ora 13.00, Sala de Conferinţe

Lansarea cărţii: „Acei oameni în alb – dicţionar de medici”, de dr.Felix Marian;

JOI, 26 SEPTEMBRIE 2013

ora 14.00, Sala de Conferinţe

Lansarea cărţii: „Pintea Viteazul în folclorul maramureşean”, de Pamfil Bilţiu;

VINERI, 27 SEPTEMBRIE 2013

ora 12.00, Sala de Conferinţe

Lansarea cărţii: „Piticul fugit de acasă”, de Delia Radu;

ora 16.00, Salonul Artelor

Anuala de artă fotografică – vernisaj ;

SÂMBĂTĂ, 28 SEPTEMBRIE 2013

ora 11.00, Sala de Conferinţe

Lansarea cărţii: „Reflexii amare”, de Mihail Robu;

Lansarea CD-ului: „Eu mi-s fată de pe Mara”, în interpretarea Voichiţei Şerba (foto).

Ştefan Selek

bibliotecar

Biblioteca Judeteana "Petre Dulfu" Baia Mare

Email: pr.bibliotecamm@gmail.com

A apărut numărul 9 (57) pe luna septembrie 2013 al revistei Vatra Veche

Din sumar:

Antologie Vatra veche. Poeme de Nicolae Băciuţ/1

Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, de Stelian Gomboş/3

Vatra veche dialog cu Ion Brad, de Ilie Rad/5

Poeme de Mircea Moţ/6

Eminescu în fotografii, de Răzvan Ducan/7

Poeme de Gheorghe Zincescu şi Lucia Dărămuş/8

Panait Istrati, publicistica, de Gabriel Dragnea/9

Mariana Cristescu, dincolo de vârste, de Nicolae Băciuţ/10

Discursul reliogios în opera lui N. Steinhardt, de Claudia Vaşloban/11

Poem de Adrian Munteanu/12

Constanţa Buzea sau nefericirea ca autodefinire, de Cucu Andrei/13

Conjugarea verdelui. Se face tăcere în spirit, de Valentin Marica/14

Despre „Fenomenologia narativă a spiritului românesc” (Mihail Diaconescu), de

Monica Duţan/15

Despre gânduri şi cuvinte, de Daniel Tache/16

Amurgul iubirii, de Aurel Codoban/17

Poveşti de dragoste. Octavian Goga-Aurelia Rusu, de Pamfil şi Maria Bilţiu/18

Poeme de Veronica Bălaj/19

Poeme de Sorin Basangeac/20

Cronica literară. Scrisorile lui Ionel Popa (Liviu Rebreanu), de Rodica Lăzărescu/21

Destinul unei cărţi neaşteptate. Dăltuiri (Radu Stanca), de Ana Sîrghie/23

Mariana Cristescu, Timpul iubirilor, de Lazăr Lădariu/24

N. Steinhardt, cu timp şi fără de timp, de Veronica Pavel Lerner/25

Mersul pe apă (Melania Cuc), de Nicolae Băciuţ/26

Muchia malului (Menuţ Maximinian), de Melania Cuc/26

Un strigăt de durere şi alarmă (Ion Marin Almăjan), de Ana D. Cruceanu/27

Şcoala de la Victoria (Kyre), de A.I. Brumaru/28

Univers spiritual buzoian (Viorel Frîncu), de Corneliu Vasile/29

Un Picaro duios-amar (Puşi Dinulescu), de George Anca/30

Când telefoanele sună în gol (Adrian Botez), de Constantin Stancu/31

Solilocvii (Ligia Dalila Ghinea), de Valentin Marica/32

Caligrafii eternizate „la minut” pe-mpulberatul eurotraseu (Nina Ceranu), de Ion

Pachia-Tatomirescu/33

Octavian Doclin sau magia lirismului total, de Geo Galetaru/34

Ultima dragoste (Bianca Marcovici), de Ion Cristofor/35

Valorile măştii (Ioan Borşa), de Menuţ Maximinian/36

Vitrina piramidală a cărţilor (Emilian Marcu), de Lina Codreanu/37

Frumuseţea versului argumentat (Lörinczi Francisc-Mihai şi Lorinczi Maria-Daniela),

de Constantin Stancu/39

In memoriam Constantin Catrina, de Nicolae Bucur/40

Portocale fierbinţi, în zăpadă (Camelia Iuliana Radu), de Lucian Gruia/40

Încă un ceas de flori (Antologie), de Nicolae Băciuţ/42

Creanga de cuvinte (Cornelia Jinga Hetrea), de Răzvan Ducan/43

Poeme de Cornelia Jinga Hetrea/43

Revoluţia borfaşilor, de Cristian Meleşteu/44

Poeme de Suzana Fântânariu Baia/46

Documentele continuităţii. Auzit-aţi de-un Mihai?, de Mariana Cristescu/47

Convorbiri duhovnicești cu Î.P.S. Ioan Selejan, Arhiepiscopul Munților, de Luminiţa

Cornea/49

Nu ispiti pe Dumnezeu, de Nicolae Gheorghe Şincan/50

Lexicon ortodox (Marian Palade), de Luminiţa Cornea/51

Starea prozei. Zinil şi Fara, de Marian Drumur/52

Poem de Dumitru Ichim/53

Poeme de Geo Galetaru/54

Starea prozei. Cum mai trece timpul, de Ion C. Gociu/55

Poeme de Sergiu Scoferciu/56

Poeme de Stejerel Ionescu/57

Oameni pe care i-am cunoscut. Iosif Sava, de Veronica Pavel Lerner/58

Călătorie cu Zeppelinul spre America, de Elena Bran. Ediţie îngrijită de M.N.

Rusu/59

Biblioteca Babel. August Strindberg, Nopţi de somnambul în vremuri de veghe,

Dorina Brânduşa Landén/60

Biblioteca Babel. Antonio Miranda, traducere de Flavia Cosma/62

Biblioteca Babel. Patricia Tenorio, traducere de Flavia Cosma/63

Biblioteca Babel. Claude Sernet, traducere de Corina și George Holobâcă/63

Jurnal. Vietnam, de Alexander Bibac/65

Poeme de Petre Solonaru/66

Starea prozei. Ciudata, de Mira Gruiţă/67

Ancheta „Vatra veche”. Casa memorială „Perpessicius”, de Luminiţa Cornea/68

Attila F. Balázs, traduceri de Şerban şi Ildikó Foarţă/69

Biblioteca “Târgu-Mureş” (Chişinău) dă viaţă cărţii, de Claudia Şatravca/70

Curier/73

Scrisori deschise, de Simina Lazăr/75

Excelsior. Olivia Dumitriu/76

Excelsior. Alexandra Mocrei/77

Reportaj. Concediu (Horia Corăbeanu), de Iulian Dămăcuş/78

Literatură şi film. Yasmina Khadra între noapte şi zi, de Alexandru Jurcan/78

Epopeea amplasării bustului lui Grigore Vieru la Târgu-Mureş, de Nicolae Băciuţ/78

Galerii mureşene. Liviu Ştef la Instituţia Prefectului Mureş. Fabian Margit, la Galeria

„Deisis”. Dolha Eva, la Galeria „Unirea”, de Nicolae Băciuţ/79

Dialoguri neconvenţionale. C.T. Ciubotaru, de Marin Iancu/80

Ochean întors. Porumbul şi supa de roşii, de Darie Ducan/83

Poeme de Mihai Batog-Bujeniţă/84

Epigrame de Vasile Larco/85

Colţul lui Ştef/85

Portret Anca Buzatu. Ştiinţă şi pasiune, de Gabriela Mocănaşu; Priveşte şi vezi, de

Marcel Tolcea/86

Lumea reală a şevaletului – un nou eveniment marca „Gabriel Stan », de Sorin

Basangeac/87

Starea prozei. Dopul, de Boris Marian/88

Ilustraţia numărului: ANCA BUZATU

                                                                                 GDL

Fotografia zilei

Pamfil Bilţiu, Pamfil Godja, Nicoară Mihali, Ioan Marchiş, Grigore Man

„MOTROAŞTELE” ÎN CADRUL JOCURILOR CU MĂŞTI

Pamfil Bilţiu

Anul Nou, în colectivităţile tradiţionale, în noaptea de trecere, este primit cu oarecare nelinişte. Aşa ne putem explica deghizările de tot felul. Caracterul de petrecere al sărbătorii implică îmbrăţişarea ludicului. Între deghizările de tot felul, de la această sărbătoare, semnalăm prezenţa, în satele din Codru, deghizări axate pe măşti aparţinând ciclului profesional, care poartă denumirea de „moşuţi”, iar, la Oarţa de Jos, „motroaşte”. Etimologia termenului provine de la substantivul motoaşcă, boccea mică, legăturică mică făcută dintr-o basma, cu capetele înnodate, în care se ţin sau se transportă obiecte mărunte. Din ucr. motocka.

În fiecare casă, bărbaţi şi femei se maschează, folosind haine rele sau mai bune, schimbându-şi înfăţişarea pentru a nu fi recunoscuţi. Unii săteni se maschează individual, fără a lua legătura cu alţii din sat, şi umblă singuri din casă în casă sau pe la cunoscuţi. Deghizările precum şi recuzita, pe care o poartă mascaţii, urmăresc parodierea de meserii şi profesii care se practică în mediul rural: doctori, prefecţi, dezinfectori, poliţişti, cizmari, olari, fierari, negustori, ciobani, femei gravide.

Măştile sunt adecvate acestor parodieri. Doctorul este îmbrăcat în halat alb şi are o cutie cu tot felul de medicamente şi seringă. Faţa îi este acoperită de o mască-obrăzar, din pânză, cu găuri pentru ochi, nas şi gură. În casele în care intră consultă pe oamenii casei şi face injecţii. Prefectul are haine rufoase, poartă mască obrăzar din pânză, stofă, hârtie şi ţine sub braţ un registru, în care notează animalele existente în gospodăriile în care intră. Dezinfectorul poartă halat murdar, pe cap are căciulă iar în mână poartă o pompă, pentru dezinfecţie, cu care stropeşte prin dulapuri, pe sub pat sau în cămară. Poliţistul este îmbrăcat în uniformă iar după ce intră, face percheziţie în fiecare casă. Cizmarul are haine obişnuite. În faţă poartă şorţ, iar în mână duce o lădiţă cu sculele necesare reparării încălţămitei. În casele unde intră caută pantofii sau ghetele şi nu pleacă până nu le bate câteva cuie de lemn sau le coase vreo ruptură. Olarul este îmbrăcat sărăcăcios. Poartă mască-obrăzar, ce reprezintă, de obicei, faţa unui om cu sprâcene groase şi fruntea încruntată, masca fiind cumpărată, de cele mai multe ori, din comerţ. La fel este deghizat şi fierarul, cu deosebirea, că poartă un ciocan mare sau un baros, ca care produce zgomote asurzitoare în casele colindate. Negustorii duc, sub braţ, diferite obiecte, cu care îi îmbie pe gospodari, dar pleacă din fiecare casă fără să vândă nimic, pentru că nicăieri nu se înţeleg asupra preţului. Ciobanii sunt îmbrăcaţi în cojoace lungi, poartă mască cu blană, iar în mână poartă botă cu „zurgană”, împodobită cu verdeaţă şi „prime” (struţuri de hârtie creponată) şi crenguţe de brad. Ei cântă din fluier şi fac zgomote cu botele. Femeile gravide intră în casă, se prefac că le este rău şi nu pleacă până când nu sunt servite cu băutură.

Interesant, în cadrul acestui obicei, este constituirea unui alai de nuntă dezvoltat. În acest sens se înţeleg, dinainte, toţi cei ce alcătuiesc grupul de mascaţi. În acest alai intră mirele, mireasa, nănaşii, popa, cantorul, fătul, muzicanţii, doi până la şase vilfei (chemători), peţitori şi nuntaşi. Sătenii, care fac parte din alai, se maschează cu hainele cele mai frumoase, iar fetele de măritat au ocazia să-şi etaleze chiar zestrea. Nuntaşii îşi pun pe ei prosoape ţesute în casă, albituri dantelate şi chiar covoraşe de lână, viu colorate. Popa are haine lungi, mitră pe cap, barbă de câlţi, iar în loc de candelă poartă o cutie de tinichea cu cruce, în care arde un bec de lanternă sau o bucată de cauciuc. Pe drum şi în ogrăzile gospodarilor nuntaşii joacă după cum le cântă muzicanţii, iar popa îi cunună pe miri, în fiecare casă, unde intră.

Înainte de a intra în casa gospodarului, cineva din ceată întreabă, parodiind limba maghiară, „szabat intra motroaşca?” Motroaştele sunt servite în fiecare casă cu băutură şi prăjituri. La ora zero fix, noaptea, motroaştele sunt obligate să se demascheze pe loc, în casa unde se găsesc, în acel moment. Personajele sunt aşezate la masă, unde rămân şi petrec, până dimineaţa, în casa gospodarului respectiv.

Sub aspectul semnificaţiei, performerii ne-au informat că alaiul de mascaţi cu nunta ar fi o reacţie la interzicerea unor căsătorii, de odinioară, dar mascaţii aveau posibilitatea de a cunoaşte starea materială a fiecărui gospodar. Performerii ne-au întărit convingerea că funcţia obiceiului este şi una de divertisment, prin care se produce bună dispoziţie la casa gazdei. Aşa cum s-a exprimat un performer „îi o înveselire în noaptea de Anul Nou”. Trebuie să subliniem că, în vremuri îndepărtate, obiceiul a îndeplinit o funcţie magică, având menirea de a performa căsătoriile, în plan magic, pentru ca ele să se producă în câşlegi. Această funcţie a dispărut, obiceiul luând forme ce aparţin ludicului.

Redescoperirea Maramureşului

A apărut "de sub teasc", la Editura Eurotip, un album de mare frumuseţe, complex şi bine alcătuit, botezat simbolic "Redescoperind Maramureşul", purtând semnătura unui reporter de vocaţie, iscusit fotograf, îndrăgostit de comorile şi cărările Maramureşului - Alec Portase.

În laconicul cuvânt, ce precede albumul, suntem avertizaţi că Maramureşul, cu avuţia lui inestimabilă, cuprinsă în porţi, case, acareturi ale gospodăriilor, cu însemne şi înscrisuri vechi, este şi posesorul unei naturi încântătoare, cu peisaje de o frumuseţe de mare poezie şi visare, care trebuie mereu redescoperit, el fiind o oază de bogăţii spirituale şi naturale. Este convingerea de la care pleacă autorul în alcătuirea albumului. Reporterul străbate Maramureşul, la pas, pentru a cunoaşte toate frumuseţile ascunse pe vârfuri de munţi, cu o floră spectaculoasă, cu stâlpi geologici de mare frumuseţe, cu lacuri pline de pitoresc şi farmec. Reporterul este un drumeţ temerar şi pătimaş, care nu ezită să coboare şi să exploreze peşteri sau galerii de mină, grote, în căutarea comorilor şi frumuseţilor ascunse în adâncuri. Să amintim că autorul acestui album este membru al Clubului "Montana", cu care a efectuat explorări şi în adâncuri. Frumuseţile şi valorile etno-culturale şi etno-artistice constituie miezul albumului, autorul punând accent pe prezenţa omului din popor, surprins în preocupările sale cotidiene sau oficiind tradiţii şi obiceiuri legate de ocupaţiile sale milenare: agricultura, păstoritul, lucrul la pădure, convingându-ne de importanţa lor în economia sedentară ţărănească, dar şi strâns legate de viaţa spirituală, aşa cum ne-o dovedesc imaginile înfăţişând "mulsul măsurii" la stână sau cele legate de prelucrarea fibrelor textile, având o dimensiune materială şi alta de spirit. Ne conving pe această linie şi imaginile ilustrând portul popular tradiţional, cu atâta încărcătură de eleganţă şi trudă artistică. Ne încântă imaginile care ilustrează monumente de arhitectură şi artă populară, precum bisericile de lemn de la Ieud, Rogoz sau Şurdeşti. Ne surprinde Troiţa din Berbeşti, cu lucrătura ei artistică genială, rămasă peste veacuri să ne vorbească despre talentul investit în sculptură al strămoşilor. Se mai adaugă şi alte însemne de vechime şi civilizaţie, precum crucile celtice de la Ariniş sau sarcofagele de tip roman, de la mormintele de la Şurdeşti, apoi casele vechi, veritabile documente etnografice.

                                                                           prof. Pamfil BILŢIU

Lespedea de piatră a lui Pintea

    Legenda spune că haiducul Pintea Viteazul ar fi fost împuşcat la Poarta de Est a Cetăţii Baia Mare în apropiere de Turnul Breslei Măcelarilor.

   De câte ori trec peste lespedea-prag a Bisericii de lemn Ieud-Şes, mi se deapănă în memorie file de legendă, având ca miez construirea acestei catedrale în lemn, unică în felul ei, dar şi crâmpeie din faptele celui mai vestit şi mai faimos haiduc - Pintea Grigore Viteazul, pe care, pentru faptele sale, poporul l-a imortalizat într-un infinit repertoriu de tradiţii. Legenda spune că, înainte de anul 1700, un grup de ieudeni s-a deplasat în Munţii Gutâi să caute lemne de brad, groase şi înalte, ca să fie bune pentru construirea unei noi biserici mari. Biserica din Deal devenise neîncăpătoare, că satul se mărise. Au dat de brazi mari, drepţi, ca lumânările, şi înalţi. Erau tare bucuroşi. Deodată, iese în poiană un om frumos, înalt şi îmbrăcat cu haine boiereşti, împodobite cu găitane. Avea flintă pe umăr şi pistol la brâu.

- Uite-l pe Pintea, zise unul.

Şi haiducul i-a răspuns:

- Da, Pintea sunt. Da’ voi ce cotaţi p-aici, pân codrii pustâi?

- Lemne de lucru. Ne trebe brazi mari să ne facem o beserică. Şti-ne biata cu ce-om face-o, că suntem săraci. Şi am face-o mare, să încăpem tăţi, să ne putem ruga la Dumnezău.

Pintea nu mai stătu mult pe gânduri şi le şi aruncă câteva pungi cu galbeni. Şi le zise:

- Ţineţi banii, bani bugăţi, da’, de-i strâcaţi pă alte cele, va fi vai de voi.

- Să ne trăieşti, Pinteo, şi Dumnezău să-ţi ajute!, strigară toţi sătenii în cor.

Apoi, Pintea îi întreabă:

- Da’ unde vi-s caii şi carul, că nu văd nimic aici?

- Am venit pe jos şi pe jos ne-om duce, drum lung, da’ n-avem ce face.

Pintea se opri lângă o lespede mare şi dreaptă de piatră, apoi le zise:

- Urcaţi toţi pe lespede, că vă duc acasă.

S-au urcat. Şi lespedea s-a urcat în văzduh şi cu ea au zburat până la Ieud, unde i-a lăsat jos.

- Mare minune, măi! Şi mari sunt puterile lui Pintea. Piatra asta o punem bine şi când a fi gata beserica, o punem de prag, în cinstea lui Pintea, că mare bine ne-a făcut.

Şi, acolo, au pus-o. Şi, acolo, este şi astăzi. E tocită de paşii credincioşilor şi turiştilor, care i-au trecut pragul. Povestea ei s-a cam uitat, dar câte-on bătrân o mai ştie încă, şi asta pentru nemurirea lui Pintea.

                                                                       prof. Pamfil BILŢIU, etnolog

Urare din partea etnologului Pamfil BILŢIU

Varsă, Doamne, dar şi bine,

Dar şi bine, de la tine,

Peste masă, peste casă,

Peste toţi câţi sunt în casă.

Să roiască binele,

Ca vara, albinele.

Tot de bine s-aveţi parte

Şi de rău să fiţi departe.

Şi cu struţ de busuioc,

S-aveţi cu toţi noroc

Şi cu struţ de măgheran,

La anul şi la mulţi ani!

Familia Maria şi Pamfil Bilţiu

...se întâmplă în bibliotecă

MIERCURI, 28 NOIEMBRIE 2012

ora 13.00, Sala de Conferinţe,

Lansarea a două cărţi ale autorului Pamfil Bilţiu: „Folclor de pe Valea Cosăului”, vol. I, II şi „Studii de etnologie românească”, vol. III;

JOI, 29 NOIEMBRIE 2012

ora 14.00, Sala de Conferinţe,

Lansarea cărţii: „Şcoala în Maramureş - Istorii şi portrete”, vol.I, de Nicoară Mihali

Vor vorbi despre carte: conf. univ.dr. Valeriu Oros, dr. Ioan Marchiş, dr. Teodor Ardelean.

ora 16.00, Sala de Conferinţe

Lansare documentar biobibliografic: Andrei Dragoş - 65 de ani.

Corina Şandor - Martin

specialist relatii publice

Biblioteca Judeteana "Petre Dulfu" Baia Mare

Mobil:  0722-385323

Email: pr.bibliotecamm@gmail.com

Instantanee Maramureşene

FOLCLOR DESPRE FIREA OŞANULUI

Nici acela nu-i fecior,

Care n-are la picior

Tri cuţâte ş-on piştol

Şi-oiagă de monopol,

Tri cuţâte şi-o custură

Şi-oiagă de băutură.

(Bura Marie, 15

Cămârzana, 1969)

Cu primaru-s pretin bun

Şi cu parii d-ingă drum,

Cu primaru-s pretin mare

Şi cu pietrile din vale.

(Bura Marie, 15

Cămârzana, 1969)

Io pă care l-oi tăie,

Numa lapte dulce-a be

Şi pă care l-oi păli,

Lutuţu l-a învăli,

Pă lumea asta n-a fi,

În ceielaltă a porni.

(Dobaş Gheorghe, 16

Cămârzana, 1969)

O sută de cămârzani

Mi-o ieşit, în drum, cu pari.

C-o rujină de cuţât,

Pă tăţi i-am făcut nimic.

(Dobaş Gheorghe, 16

Cămârzana, 1969)

 Ţurăi şi ţură, ţura,

Nu mă tem de nimenea,

Că io nu mă tem de nime,

Când cuţâtu îi la mine.

Am cuţât şi n-am topor,

De ciuntatu zâlelor.

(Bura Marie, 15

Cămârzana, 1969)

Vai de mine şi de mine,

Că cuţâtu nu-i la mine

Şi duşmanii or vini

Şi n-am cu ce îi beli.

(Bura Marie, 15

Cămârzana, 1969)

Aşe mi-o spus mămuca,

Că drăguţa m-a lăsa,

Cu altu s-a mărita.

Da io când s-a cununa,

Zâlele i le-oi ciunta,

Ca să vadă şi mă-sa

Ce plăteşte dragostea.

(Bura Marie, 15

Cămârzana, 1969)

Când a fi nunta mândrii,

Io m-oi culca şi-oi durni,

Pă pragu besericii.

Cine-a vini să mă scoale,

Nu mai vede altu soare

Şi de-a vini mirele,

Atâtea-i-s zâlele

Şi de-a vini mireasa,

Atâta i-i viaţa.

(Dobaş Gheorghe, 16

Cămârzana, 1969)

Din colecţia profesorului  Pamfil Bilţiu.