(De la politicienii trecutului la politrucii prezentului)
2.Carol I, regele emblematic al românilor
Spuneam
în episodul trecut (dedicat domnitorului Alexandru Ioan Cuza) că încă de la
începutul anului 1863 s-a reactivat ideea „aducerii unui domn străin”, asta
deoarece – ne înștiințează Petre P. Panaitescu - s-a văzut în timpul lui Cuza
câtă nevoie era de „prestigiul unei vechi familii domnitoare streine, care să
nu fi fost niciodată amestecată în luptele politice de la noi” (lucru văzut și
de divanurile ad-hoc din 1857, „când cerură dinastie streină”) și că „În acest
scop, I.C. Brătianu și Ion Ghica au plecat în țările occidentale cu misiunea de
a sonda terenul pentru un eventual candidat” (Ioan Scurtu).
La
propunerea lui Ion Ghica, președintele Consiliului de Miniștri numit de Locotenența Domnească formată din
trei complotiști, Parlamentul aclamă ca domn al României pe principele Filip de
Flandra, fratele regelui Leopold II al Belgiei, apoi – mai înainte de
consultarea alesului – se depune jurământ de credință față de „noul domnitor”,
după care (mai exact, abia după care!) se constituie o delegație „care să
meargă în Belgia pentru a-i oferi tronul României” (I. Scurtu). Tot Scurtu ne
face cunoscute motivele acestei alegeri pripite din partea complotiștilor și a
noilor cârmuitori dâmbovițeni: „Belgia avea cea mai avansată Constituție
din Europa și o monarhie recunoscută pentru respectul său față de regimul
constituțional”.
De ce
pripită, iar prin aceasta de-a dreptul amuzantă? Deoarece Filip de Flandra
făcea parte din familia de Orléans, pretendentă la tronul Franței, un tron ocupat
de împăratul Napoleon al III-lea! Anticipând împotrivirea monarhului francez,
ne spune în continuare istoricul român, „ministrul de externe al Belgiei a
făcut cunoscut că comitele de Flandra nu acceptă calitatea de principe al
României”...
După acest
eșec răsunător, Ion C. Brătianu nu se dă bătut, ci în continuare face tatonări
în Paris, orașul unde se desfășura taman atunci Conferința Puterilor Garante,
află și transmite la București că Anglia de asemenea admite posibilitatea unui
principe străin în fruntea României și că preferatul ei este un membru al
familiei Hohenzollern, iar guvernanții dâmbovițeni îl însărcinează să se
deplaseze de îndată la Düsseldorf pentru a purta discuții atât cu principele
Anton de Hohenzollern, guvernatorul Rhenaniei, cât și cu Carol, cel de-al
doilea fiu al său, în vârstă de 27 de
ani, locotenent în regimentul al II-lea de dragoni al gărzii prusiene,
absolvent al Școlii de artilerie și geniu din Berlin (în anul 1863 audiase
cursuri de literatura franceză la Universitatea din Bonn) și, în 1864,
participant ca voluntar la războiul victorios al Prusiei împotriva Danemarcei.
Dar,
precizează I. Scurtu, deși în prima fază a discuțiilor răspunsul prințului
Carol seamănă mai mult cu un refuz decât cu o acceptare (pe de o parte, cu
toate că nu-i lipsea curajul, „nu se
simțea destoinic pentru o astfel de misiune” și, ca atare, „nu putea să dea
acum un răspuns hotărât”, pe de altă parte, „nu cunoștea încă deloc intențiile
regelui Prusiei, șeful familiei, și fără învoirea lui nu putea să facă un pas
atât de important”), totuși, Brătianu l-a luat în sens pozitiv, transmițând la
București în ziua de 20 martie/1 aprilie 1866: „Carol de Hohenzollern primește
Coroana fără condițiuni. S-a pus imediat în relațiune cu Napoleon III”.
Iar
aici, Locotenența Domnească a publicat
la iuțeală o Proclamație către popor, „recomandând alegerea prin plebiscit a
principelui Carol-Ludovic de Hohenzollern, sub numele de Carol I”. Plebiscitul
s-a desfășurat între 2/14 aprilie - 8/20 aprilie 1866, țăranii nedorind „să
aleagă pe un Hopânțol, un neamț pe care nu-l cunoaște nimenea”, astfel că –
notează Radu Rosetti în Amintiri din
prima tinerețe (București, 1927) – „rezultatul oficial (689.969 pentru,
124.837 abțineri și 224 contra) nu reflectă situația reală, întrucât voturile
împotrivă se ridică la mai multe zeci de mii”.
Nici n-avea cum să reflecte situația reală a
sentimentelor nutrite de țărănime, talpa țării, față de Cuza Vodă și noul
principe, atâta vreme cât – ne spune P.P. Panaitescu – în Statutul din 1864, ba
chiar și în moderna Constituție din 1866, „alegătorii erau despărțiți în
diferite clase sau colegii (la început patru, apoi trei) după avere, alegând
fiecare grupă separat un număr de deputați și senatori”. Votul fiind censitar, prima grupă o formau marii
proprietari și marii demnitari ai statului, a doua orășenii și a treia țăranii,
așa încât aici (colegiul al treilea), neștiutorii de carte „votau” prin
delegație – fiecare sută își „alegea” un delegat/reprezentant!
De
reținut că această Constituție (alcătuită după propunerile făcute în vremea lui
Cuza și după constituțiile străine, îndeosebi după cea belgiană) este
fundamental democratică (consfințește libertatea individuală, egalitatea
tuturor cetățenilor în fața legilor, dreptul întregului popor de a lua parte la
conducerea țării) și că – modificată în 1879 (după Războiul de Independență),
1884 (stabilirea regatului ca formă de guvernământ) și 1916 (intrarea României
în război alături de antantiști) – a rămas în vigoare până în 1923, anul în
care este votată Constituția României întregite.
De
cealaltă parte, ne face cunoscut Panaitescu, fiind anul conflictului deschis
dintre austrieci și nemți, conflict tranșat prin războiul prusaco-austriac,
Austria „nu vedea cu ochi buni un principe din familia Hohenzollernilor pe
scaunul vecinei sale, România”. Din acest motiv, călătorind în Austria „sub
nume schimbat și purtând ochelari negri, ca să nu fie recunoscut” (în trenul de
clasa a II-a era însoțit de un singur secretar), Carol este întâmpinat la
Buziaș de Ion Brătianu, care la rândul lui călătorea incognito, se îmbarcă cu
toții pe o navă fluvială, astfel că de-abia la Turnu Severin, unde „principele
fu întâmpinat cu entuziasm de populație și garnizoană”, comandantul austriac
și-a dat seama „pe cine dusese pe corabia lui”.
Nu-i
lipsit de importanță să amintesc că, luându-și rămas bun de la Wilhelm I,
regele Prusiei și primul împărat al Germaniei, și acesta arătându-se nemulțumit
de faptul că un Hohenzollern va deveni vasalul sultanului, prințul Carol l-a
asigurat că „are de gând să se scuture cât de curând de suzeranitatea turcească
și în chipul cel mai demn” (P.P. Panaitescu). Ceea ce se va întâmpla 11 ani mai
târziu, adică atunci izbucnește războiul ruso-turc, iar comandamentul suprem al
rușilor solicită intervenția imediată a trupelor românești (marele duce
Nicolae, fratele țarului Alexandru II și comandantul suprem al forțelor rusești
din Balcani, adresează domnitorului român pe 19 iulie 1877 următoarea
telegramă: „Turcii, îngrămădind cele mai mari mase la Plevna, ne nimicesc. Rog
faceți fuziune, demonstrație și, dacă-i posibil, trecerea Dunării...”), armata
română (circa 50.000 soldați și 180 de tunuri) trece Dunărea în frunte cu
prințul Carol, acesta – potrivit principiului că domnitorul român nu poate fi
pus sub comanda unui general rus, însă zece generali ruși pot fi puși sub
ordinele sale – devine comandantul suprem al forțelor româno-ruse din fața
Plevnei (Titu Maiorescu notează: „Mare onoare și mare răspundere!”), românii se
acoperă de glorie în grelele lupte purtate nu numai pentru cucerirea redutelor
Grivița, puternicul nucleu de fortificații și tranșee din Plevna, ci și la
Rahova, Smârdan și Vidin, fapt care pecetluiește cu sângele vărsat pe câmpurile
de luptă „independența absolută a României”, independență deja votată de
Parlament pe data de 9/21 mai 1877 și proclamată de principe a doua zi. Astfel
10 Mai, cu dubla ei semnificație (înscăunarea dinastiei și proclamarea
independenței) devine până la bolșevizare ziua națională a românilor.
N.B.:
Sfârșitul războiului româno-ruso–turc
din 1877-1878 a arătat lumii întregi adevărata față a așa-zișilor aliați:
armatele rusești în retragere se comportau ca niște trupe de ocupație, iar
tratatul de pace cu turcii din 19 februarie/3 martie 1878 a fost încheiat la
San Stefano doar de ruși, delegația României nefiind admisă de aceștia. Și iată
răspunsul plin de demnitate al principelui Carol la amenințarea guvernanților
ruși că „România va fi dezarmată”: „Armata română va putea fi nimicită, dar
niciodată dezarmată!”. Nici cu prilejul Congresului de la Berlin, întrunit pe
data de 1/13 iunie pentru revizuirea tratatului de la San Stefano, Ion C.
Brătianu și Mihail Kogălniceanu, cei doi oficiali ai României, nu au fost
ascultați, cu toate că de data asta măcar au fost auziți. Noul tratat
recunoștea independența de stat a
României și unirea Dobrogei cu patria mamă, dar acesteia i se impune „să
retrocedeze M.S. împăratul Rusiei” (I. Scurtu) trei județe din sudul
Basarabiei: Cahul, Bolgrad și Ismail.
Firește,
expresia „epocă de pace și liniște internă” nu trebuie luată în sens absolut,
ci într-unul relativ și metaforic. Da, căci ea n-a fost scutită nici de
manifestații antidinastice și republicane, în condițiile în care telegramele
sosite din Istanbul (14 martie 1871) anunțau că trupele turcești „vor năvăli în
România cum vor izbucni tulburări”, dovadă grăitoare pentru oamenii de stat
români că marile imperii vecine (otoman, țarist și habsburgic) nu erau dispuse
să tolereze un regim republican pe aceste meleaguri, nici de „șahul” la rege
„des utilizat în lupta opoziției pentru obținerea guvernului” (I. Scurtu), nici
de atacurile necruțătoare ale lui Gheorghe Panu, liderul liberarilor radicali,
care – în paginile ziarului „Lupta” – se răfuia cu regele pentru păgubitoarea
Convenție comercială cu Austro-Ungaria (1875), din pricina căreia, precizeză
Giureștii, „balanța comercială cu României (...) s-a soldat între 1876-1886 cu
deficite constante, care s-au ridicat la aproape 700 milioane lei”, nici de
marea răscoală a țărănilor din 1907, în care au fost uciși de către guvernul
liberal (cu Ion C. Brătianu la Interne și generalul Alexandru Averescu la
Război) mai multe mii de răsculați (numărul n-a putut fi precizat!), nici de campania
militară pornită de români în anul 1913 împotriva bulgarilor neloiali cu sârbii
și grecii, foștii lor aliați, și la cererea acestora (bulgarii cer pace mai
înainte de-a da piept cu armata română ce înaintează spre Sofia și, prin pacea
de la București, cedează României partea de sud a Dobrogei – Cadrilaterul
format din județele Durostor și Caliacra), nici de fricțiunile provocate de
secretosul tratat încheiat la Viena cu Austro-Ungaria (18/30 octombrie 1883) de
către principele Carol (cele două părți se angajau să-și vină în ajutor în cazul unui atac neprovocat – subl.
mea, G.P.), tratat ținut sub cheie de
rege și care, după declanșarea primului război mondial în 1914, nu reușește să
convingă grosul membrilor Consiliului de Coroană (excepție face doar impetuosul
P.P. Carp) de necesitatea respectării angajamentelor față de Puterile Centrale, așa că România își declară
neutralitatea pentru următorii doi ani.
Neputând
să treacă peste voia sfetnicilor săi, în pofida uriașei autorități de care
dispunea, bătrânul monarh conchide cu amărăciune: „Constat că reprezentanții
țării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca rege constituțional
mă supun d-voastră. Mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși micșorat și mă
tem că ați luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”.
Însă
valorosul rege Carol I n-a mai trăit să vadă România întregită, iar prin
aceasta falimentul sumbrelor sale previziuni: moare la castelul Peleș în
septembrie 1914 și pe 2 octombrie este înmormântat la mănăstirea Curtea de
Argeș, ctitoria lui Neagoe Basarab, refăcută în lunga lui domnie. Doi ani mai
târziu (18 februarie 1916) moare și soția lui Elisabeta, care întrebuința
pseudonimul literar Carmen Sylva.
Cum
spuneam mai sus, în anul 1884 s-a stabilit regatul ca formă de guvernământ,
Parlamentul modificând Constituția în consecință, asta după ce încă din 14
martie 1881, principele Carol fusese proclamat rege, pentru ca pe 10 Mai în
același an, atât el cât și regina, să fie încoronați cu coroane de fier
„turnate dintr-un tun turcesc cucerit în timpul războiului” (Panaitescu).
Atribuțiile regelui rămâneau cele stabilite pentru domnitor în anul 1866:
„Persoana regelui este neviolabilă. Miniștrii lui sunt răspunzători. Niciun act al regelui nu poate avea tărie
dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine
răspunzător de acel act”.
Fiind
România „primul stat constituțional liberal din sud-estul Europei” și un
exemplu „demn de urmat de popoarele aflate în această arie geografică” (I.
Scurtu) prin politica independentă și intensul proces de modernizare, nu-i de
mirare că Ștefan Stambolov, regentul bulgar, i-a propus lui Carol I în 1885
tronul Bulgariei, „sub forma unei «uniuni personale»”. Sigur, Carol nu putea să
accepte așa ceva, atunci când știa prea bine că Rusia și Austro-Ungaria se vor
opune din răsputeri „ca un Hohenzollern să domnească atât în România, cât și în
Bulgaria” (Nicolae Iorga, Locul românilor
în istoria universală).
Expresia acestei politici de echilibru între marile
puteri, precum și aceea a necontenitelor străduințe întru menținerea relațiilor
amicale cu toate statele, rezultă din faptul că în 1909 Carol I a primit
bastonul de feldmareșal al armatei germane, iar în 1912 pe cel de mareșal al
armatei ruse!
Dacă atribuțiile
rămân aceleași după modificările constituționale din 1884, nu la fel stau
lucrurile cu drepturile alegătorilor: numărul colegiilor electorale se reduce
la trei, totodată se extinde dreptul de vot prin scăderea censului, respectiv
prin scutirea de cens a tuturor alegătorilor din colegiul II care absolviseră
clasele primare.
Tot în
1884, mai exact pe 4 iunie 1884, din inițiativă parlamentară se propune
proiectul legii pentru înființarea domeniilor
Coroanei, prin care – împreună cu lista
civilă (în creștere de la 2 milioane franci aur pentru anul 1866, la 3,5
milioane în 1881 și apoi la 5 milioane în 1894) – „Clasa conducătoare și-a
făcut un titlu de onoare din a «lega» cât mai strâns familia domnitoare de
«solul» românesc și a-i crea o situație materială cât mai bună” (I. Scurtu).
Astfel
că, prin cele 12 moșii care alcătuiau domeniile Coroanei, cu o suprafață totală
de 132.110 hectare, „monarhul devenea unul dintre cei mai mari moșieri din
România”. Nu doar atât, căci, treptat, Carol I s-a implicat în activități
bancare și industriale: rafinării, fabrici de postav, de bere, de conserve, de
ciment, societăți de asigurare etc.
Doar
câteva cuvinte despre caracterul rigid al regelui Carol I, în opinia lui I.G.
Duca întreaga lui ființă fiind îmbibată de „formele militarismului german”:
întindea miniștrilor săi un singur deget, iar „privilegiaților” cel mult două
degete! Mândru de traiul modest pe care-l ducea și de puncualitatea-i
teutonică, regele nu ezita să le arate vizitatorilor veniți din toată țara
că-și cârpește singur ghetele, oferind românilor de Crăciun invariabilul
ceasornic.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
23-24 feb. 2019
