Întâmplare cu Marco

                                                       de Gheorghe Pârja 

Un nepot își ruga bunicul să-i mai spună o dată povestea cu împăratul Măzărean, era un text sadovenian în manualul de limba română din școala generală, pe care nu l-am uitat până în ziua de astăzi. La care omul cu plete albe îi spune: D-apoi nu ți-am spus-o și aseară, și alaltăseară, și-n toate serile de când s-a făcut iarnă? Nepotul insistă: mai spune-ne, bunicule, povestea cu împăratul Măzărean! Uite, așa am ajuns să repet și eu o poveste, reală, de altfel, pe care v-am spus-o cu câțiva ani în urmă. Iată întâmplarea. Marco este un băiat care are cincisprezece ani; trăiește într-un mic, dar orgolios stat, de pe coasta de Est a Americii. The First State, este scris și pe plăcuțele de înmatriculare ale mașinilor din acel stat. Adică, primul stat care a semnat Declarația de Independență a Americii.
În urmă cu zece ani, Marco trecea Oceanul, pentru a cunoaște locurile de baștină ale părinților lui. Și încrengătura de neamuri din Maramureș. Atunci am dat și eu mâna cu el pentru prima dată. Ne-am înțeles bine, fiecare pe limba lui. Eu nu știam limba lui, el știa câte ceva dintr-a mea. Mi-am amintit ce mi-a spus Grigore Vieru, la Chișinău: „După temnița de piatră, cea mai grea este ocna unei limbi, în care ești aruncat și nu o cunoști.” Marco a găsit o formă ingenioasă de comunicare. Când nu știa cuvintele, recurgea la gesturi și la desen. Ca amintire, mi-a lăsat un set de desene cu dedicație. Sub ochii mei, Marco creiona la repezeală fizionomii închipuite de el, care nu prea semănau cu originalul, dar în colțul foii, jos, prenumele, ori alintul personajului din imediata apropiere.
În una din zilele petrecute în Maramureș, a trecut Gutâiul, pentru a se întâlni cu străbunica lui. Momentul rămâne într-o icoană. La Desești, grija lui a fost să alerge găinile Mamei Doca, prin grădină, cu o nuielușă de alun. Apoi, ne-am dus la biserică, trecând pe sub portița de lemn. Acolo, în fața sfântului lăcaș, mi-am adus aminte de când eu eram ca el, și mă purta părintele Eugen Dragoș prin fața icoanelor. Alte vremuri, alte straie. Aș fi vrut să-i spun atunci lui Marco, dar o fac acum, că aici, în Maramureș, oriunde răscolești sufletul omului, dai de vechime, iar în straturile ei este țesută o laudă și o grijă sporită pentru copii. Ei rămân porțile prin care ne petrecem spre o altă lume. E adevărat, funia de neamuri s-a cam subțiat. Dar pe porțile Maramureșului a rămas răstignită metafizica noastră, care mai trezește interes. Nu uit mirosul lumii din pruncie. Mai ales, cel al busuiocului, pe care mi-l punea mama sub pernă să mă ocrotească de relele lumii.
În timp ce mă cutreierau gândurile despre începuturile mele în viață, stârnite de prezența lui Marco, el număra icoanele. Străbunica i-a povestit, în felul ei, întâmplări din lumea pe care pruncul o vedea pentru prima dată. A rămas o fotografie tulburătoare, lângă fântâna de lemn din curte: Mama Doca, Marco și mama lui, Ioana. Care și ea, la vârsta lui Marco, a respirat aerul acestui sat. A fost prima și ultima dată când Marco s-a văzut cu străbunica lui. Până atunci, el și mama lui, Ioana, o mângâiau cu vederi americane, mai ales de Paști și de Crăciun. În urmă cu zece ani, în dimineața zilei de Sfântul Nicolae, la ora opt fără un sfert, străbunica lui Marco, adică Mama Doca, a trecut apa fără întoarcere. Undeva, în câmpiile fără orizont. Eram în preajma ei. Vestea a ajuns și în statul acela mic și orgolios din America. I s-a spus lui Marco că străbunica lui a plecat departe, de unde nu se mai întoarce. Marco a întrebat: unde a plecat Mama Doca? Mama lui, Ioana, i-a dat un răspuns blând, încrezător, cum se face în asemenea împrejurări triste. Mai ales când este vorba de un copil.
Așa a aflat că străbunica lui a ajuns în rai și i s-a explicat ce este raiul. Marco a rămas împăcat cu locul ei de veșnicie, fiindcă i s-a spus că raiul este un loc frumos, unde oamenii au grijă unii de alții. Vremea a mai trecut, ca vremea, și în biografia lui Marco a apărut un pește. L-a botezat Roger. Era ființa cu care el se împrietenise. Îi admira mișcările, îl hrănea după rețete recomandate. În acvariul de sticlă avea un prieten, care, deși nu vorbea, spunea multe. El aparținea unei lumi acvatice, pe care Marco o descoperea. Fascinația peștelui era mare. Numai că într-o zi, peștele Roger a sărit din vasul de sticlă. Și ca orice pește pe uscat, a murit. Părinții lui Marco se așteptau la reprize de plâns. Cum făceam eu când murea un pui de găină. Îi făceam, cu sora Maria, funeralii de curte. Ba îi puneam și un semn al crucii. Dar Marco a primit moartea peștelui cu resemnare.
Această atitudine în fața morții prietenului din acvariu a trezit semne de întrebare din partea mamei. Copilul ei nu este sensibil la întâmplările radicale ale sufletului? Și l-a întrebat pe Marco despre acest fel de a se purta. Răspunsul a fost scurt: Dacă Mama Doca a ajuns în rai, acolo este și peștele Roger, și ea va avea grijă de el. Am rescris povestea fiindcă astăzi se împlinesc cincisprezece ani de la venirea lui Marco pe lume. Este ziua lui de naștere. Așa, bunicul a repetat povestea cu peștele, precum bunicul din povestirea sadoveniană cu împăratul Măzărean.
La mulți ani, dragul nostru Marco!