Domnul a dat, omul a stricat... (2)

 

   2.Despre stat și diverse forme de cârmuire

            Statul, afirm eu (cu ajustările și completările de rigoare) în articolul Statul român – un tâlhar la cheremul altor tâlhari, articol scris pe data de 31 iulie 2011, este „organismul complex, respectiv malaxorul necruțător care centralizează puterea, subordonează voințele individuale și de grup autorității sale conconcentrată în formulări de natură juridică (instituții, Constituția sau Legea fundamentală, legi organice, legi ordinare, ordonanțe, ordine și alte acte normative cu caracter național sau numai zonal/local – la romani existau edicte și rescripte), toate cu caracter obligatoriu, căci prin ele și prin instrumentele de forță  și de execuție ale regimului (armată, servicii secrete, polițiști, jandarmi), poreclite organe de apărare și ordine, se urmărește înfăptuirea siguranței potentaților și menținerea acestora la butoanele puterii prin pârghii ale inechității demonocratice (legi cu dedicație și din cele făcute de hoți pentru hoți, lozinci de felul „nimeni nu este deasupra legii” ș.a.m.d.), ce acționează fie pe direcția dezamorsării nemulțumirilor populare în faza de început (dezbinări, promisiuni exagerate, înfăptuiri debilizate), fie pe direcția înăbușirii lor, după ce au luat chipul grevelor, răscoalelor ori al insurecțiilor”.

            Calea care a generat acest exercițiu social al autorității, implicit a dus la apariția statului (de regulă slăbit în urma conflictelor interne și externe), este politica, o activitate atât de umană, „încât Aristotel definea omul prin zoon politikon”.

            Și imediat după această introducere, fac rezumatul „evoluției” statului din Antichitate și până în zilele noastre, mai exact până la făcătura „cârmuită” de Klaus Iohannis, despre care chiar el spunea cu ceva timp în urmă (posibil din dispreț și în mod cert fără pic de remușcare pentru rolul lui pur decorativ) că „statul român a eșuat în misiunea sa fundamentală de a-și proteja cetățenii”: „Dar dacă anticii erau convinşi că rolul statului este de-a răspândi binele, în condiţiile în care binele nu a dat dovadă de statornicie de-a lungul timpului, iată că şi funcţiile statului au suferit în decursul istoriei atari modificări de formă (esenţa i-a rămas cam aceeaşi – păstrarea puterii un timp cât mai îndelungat!), încât în plină Renaştere, Niccolo Machiavelli afirma că statul nu este moral, că el este instrumentul unor interese politice superioare şi că în virtutea acestor interese «scopul scuză mijloacele».

            Negreşit că dictonul machiavelic de mai sus – cine ştie, poate că inspirat în mult mai mică măsură de un patriotism dezinteresat decât de perfidia abil mascată a interesului personal – dictonul, prin urmare, a făcut o lungă şi fertilă carieră politică, dacă ar fi să ne gândim doar la politicienii români ai zilelor noastre, cu toţii plini ochi de democraţie şi de bune intenţii precum furtişagurile, traficul de influenţă şi trădările de partid (că în actuala conjunctură politico-militară a Europei şi cu dezastruoasa stare de lucruri din România, celelalte forme de trădare – naţională, economică sau militară, nu mai au nici un fel de căutare pe piaţa externă), dar cu toţii pregătiţi să argumenteze că gama diversificată a turpitudinilor la care se dedau este de fapt expresia celui mai fierbinte patriotism”...

            Cât privește formele de guvernământ, ne spune gânditorul Petre Țuțea în cartea Între Dumnezeu și neamul meu (Fundația Anastasia, Editura Arta Grafică, București, 1992), „(...) sunt  câteva sisteme constante în istorie: democrația – sistem constant și verificat de la greci până azi, aristocrația și tirania, adică disctatura permanentă”. Nu și elitismul, o formă dictatorială extremistă, deoarece este un paradox ca elita (emanație a corpului social) „să disprețuiască corpul din care izvorăște”.

            Din aceeași carte, dar și din alte surse, mai aflăm că ambele extreme (stângă și dreaptă) „violează ideea de echilibru social”, care constituie „forța constantă a democrației”, că ele (extremele) „confiscă personalitatea umană” (extrema dreaptă este comparată cu o gripă, deși nu confiscă „personalitatea legată de proprietate”, pe când cea stângă este aidoma unui cancer moral-spiritual prin egalitarismul sterilizant pe care-l impune), că „Socialismul «prinde» pe un fond rasial imbecil”, că există dictatori benefici (Francisco Franco, bunăoară) și nenumărați dictatori malefici (Lenin, Stalin, Nikita Hrușciov, Leonid Brejnev, Mao Zedong, Kim Ir-sen, Kim Jong-un, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu, Vladimir Putin etc.), că – în opinia lui Henri Bergson, citat de P. Țuțea – „Democrația e singurul sistem compatibil cu libertatea și demnitatea umană, dar are incurabilul viciu al lipsei criteriilor de selecțiune a valorilor” și că, potrivit afirmației din anul 1947 a marelui cinic Winston Churchill, „Democrația este cea mai rea formă de guvernare, cu excepția tuturor celorlalte forme care au fost încercate din când în când”.

            În decursul istoriei, comunitățile umane (ginți, obști sătești, triburi, uniuni de triburi), popoarele și națiunile moderne au încercat (desigur, experimentul continuă) diferite forme de cârmuire: de la gerontocrație (Sfatul bătrânilor sau Gerusia în Sparta), la Areopag (Consiliul superior al statului) și ecclesia ateniană (Adunarea poporului) din vremea lui Solon, Clistene și Pericle (epoca de aur, cu ecclesia devenită organul politic suprem); de la republica romană, la principat și apoi la imperiu; de la teocrația instaurată în Iudeea (puterea aparținea Sinedriului, condus de marele preot), până la atotputernicia spirituală și seculară a papilor medievali (anatemizări, comerț bănos cu indulgențe și relicve, finanțarea cruciadelor, autodafeuri, rolul rezervat Ordinului iezuiților, încurajarea războaielor religioase și a encomiendelor etc.); de la dezmembrarea statului indian Gupta, cucerirea Chinei de mongoli și divizarea în trei a Marelui Califat Arab (Califatul de Bagdad, Califatul de Cordoba, Califatul din Egipt), până la formarea statului feudal japonez (la început în frunte cu un mikado/împărat, pe urmă condus de shogun sau conducătorul suprem al armatei), a uriașului imperiu mongol întemeiat de Ginghis-Han (în secolul al XIII-lea, la nordul Mării Negre s-a înființat Hanatul Hoardei de Aur), a statului otoman dedat la jafuri și cuceriri (în a doua jumătate a sec. al XIV-lea, Murad I își ia titlul de sultan) și a unor mari monarhii militaro-feudale africane, în care – ne informează istoricii – „se împleteau forme ale organizării gentilice cu cele ale sclaviei și ale feudalismului timpuriu” (în sec. al IV-lea Imperiul Ghana, care – sub loviturile date de unele triburi de nomazi musulmani – se dezmembrează șapte veacuri mai târziu, în sec. al XIII-lea Imperiul Mali, care decade în veacul următor și „este cucerit de un stat vecin”); de la absolutismul monarhic occidental  (la francezi în vremea regelui Henric al IV-lea de Bourbon și a cardinalului Richelieu, la englezi în timpul domniei reginei Elisabeta I, când Anglia devine o mare putere maritimă și – cu colonia Virginia din America de Nord – începe să-și formeze imperiul colonial, la spanioli în timpul regelui Filip al II-lea, perioadă în care Spania stăpânea Portugalia, Țările de Jos, o bună parte din Italia și un imens imperiu în cele două Americi), până la conglomeratul supranațional de azi, numit Uniunea Europeană; de la plutocrația cămătarilor evrei din Evul Mediu, la ochlocrația postiacobină (revoltele populare din anul 1848, Comuna din Paris, insurecția bolșevică din 1917) și la sinistrul binom cleptocrație-satanocrație din zilele noastre (cu surogatele sale de cultură, libertate, adevăr și dreptate); de la coteriile oculto-francmasonice, ce trăgeau în trecut sforile politico-diplomatice și economico-financiare, la cele globaliste (ex. Grupul Bilderberg) de azi, care – peste capul guvernului național (indeosebi cârmuirile atât de slugarnice, precum cele ale României postdecembriste, încât sunt...fără cap) – nu doar că hotărăsc cum vor trăi în viitor miliardele de pământeni de rând, ci și câți dintre ei trebuie lichidați în chip demonocratic, prin conflicte militare, foamete, aer infestat, mâncare cancerigenă, avorturi, medicamente contrafăcute și virusuri produse în laboratoare, așa ca necușerul Coronavirus din urmă cu patru ani („înfiat” de globaliști, trusturile farmaceutice, medicii corupți și asasini, Organizația Mondială a Sănătății elitelor și înfiorătoarea politică a guvernelor globalisto-inumane), a cărui „carieră” este momentan în declin, dar, la comanda păpușarilor planetari, oricând poate să revină în forță.

            Toate aceste forme de cârmuire fiind deficitare (evident, cu excepția demofiliei practicată în tinerele comunități ale creștinismului antic, unde – așa cum arăt în cartea Confesiuni esențiale din anul 2007 – s-au înregistrat remarcabile realizări de felul „punerea în comun a bunurilor și judicioasa lor repartizare după nevoi, iubirea semenilor, îngrijirea bolnavilor, întrajutorarea etc.”, dar mai ales „statornicirea în interiorul comunității a deplinei egalități între membrii ei, indiferent de sex și poziția socială, în felul acesta, pentru prima dată în istorie femeia devenind efectiv egala bărbatului și sora lui moral-spirituală”), toate aceste forme fiind deficitare, deci, nu e de mirare că, din cele mai vechi timpuri și în diferite state antice (China, India, Grecia), marii gânditori  (bunăoară, filosoful chinez Mo Zi, adeptul iubirii universale în secolele V-IV î.e.n.) au elaborat sisteme utopice, în speranța că acestea vor constitui modele și trebuincioase exerciții politice pentru atotputernicii de-atunci și de mai târziu.

            De pildă, Platon recomandă în Republica și alte dialoguri ca statele să fie cârmuite de filosofi, adică de înțelepți, idee atât de mult îndrăgită de Plotin (ca, de altminteri, întreaga cugetare platoniciană, hrana filosofică a neoplatonicienilor), încât – fiind el un favorit al împăratului Gallienus și al împărătesei Salonina – făgăduia să se retragă în cetatea numită Platonopolis, ce existase cândva în Campania, „întrucât locuitorii ei urmau să trăiască după legile lui Plotin”. Și, ne informează mai departe Porphyrios (232-305) în cartea Viața lui Plotin (Editura Polirom, Iași, 1998), „Dorința filosofului lesne s-ar fi împlinit, dacă nu se puneau de-a curmezișul unii din preajma împăratului, mânați fie de pizmă, fie de răzbunare, fie de vreo altă răutate”.

            Pe urmă, în plin Ev Mediu apar Utopia și Cetatea Soarelui (prima scrisă de Thomas Morus, a doua de călugărul dominican Tommaso Campanella), la începutul secolului al XIX-lea se impune în atenția publicului european și american socialistul utopic francez Charles Fourier cu ideile sale falansteriste (la noi, în anul 1835, Teodor Diamant realizează pe moșia boierului Manolache Bălăceanu falansterul de la Scăieni, ce va fi desființat de autorități în următorul an), iar la sfârșitul sec. al XIX-lea (mai exact în anul 1895) și în prima jumătate a secolului al XX-lea (anul 1949), apar faimoasele distopii Mașina timpului, autor H.G. Wells, și O mie nouă sute optzeci și patru, carte scrisă de George Orwell.

             Influențat de cele două utopii medievale, pe care se subînțelege că le cunoștea foarte bine (îndeosebi scrierea compatriotului său Thomas Morus), marele anticipator și satiric Jonathan Swift (1667-1745) realizează în capodopera Călătoriile lui Gulliver (BPT, Editura Pentru Literatură, București,1967) o remarcabilă alegorie antiutopică, în care – ne înștiințează prefațatoarea Vera Călin – „în comparație cu abstractele și cerebralele construcții utopice ale lui Thomas Morus sau Campanella, experiențele lui Gulliver, deși înscrise într-o schemă alegorică, oferă concretețea și intensitatea unor experiențe reale”.

            E drept, toate astea se realizează cu un umor atât de devastator și cu un limbaj atât de „spurcat” (termenul îi aparține scriitorului William Thackeray, „putătorul de cuvânt” al pudibondei epoci victoriene), încât o lungă perioadă de timp, Swift a fost considerat de anumiți critici „un mizantrop aproape demențial” și cu atracții spre scatologic, așa cum susține Norman Brown în lucrarea Viziunea excrementală a lui Swift, chit că mai nou se vorbește de utopia sa pozitivă, iar A.L. Morton ne semnalează următoarea însușire prețioasă a stilului swiftian: „Critica socială apare pe alocuri sub forma descrierii unui stat, ale cărui realități Swift le dă drept pildă contemporanilor săi, iar în alte capitole, prin zugrăvirea unui stat ale cărui vicii și sminteli reprezintă un atac satiric la adresa instituțiilor engleze”.

            În final, iată câteva dintre viciile democrației, pe care le prezint în articolul Carențele de fond ale democrației, scris pe 20 sept. 2016 (lista rămâne deschisă): „1)Filosoful francez Henri Bergson spunea, printre altele, despre democrație „că nu posedă un criteriu viabil de selecție a valorilor”. Mă întreb cam ce i s-ar părea demn să fie spus despre originala noastră democrație postdecembristă și despre sfidătorul ei sistem de recrutare a ticăloșiei naționale, respectiv de promovare și căpătuire a lichelelor…

            2)În masivul tratat Destinul omenirii (Fundația Pentru Literatură și Artă Regele Carol II, București, 1939), gânditorul român P.P.Negulescu nu doar că identifică majoritatea parlamentară cu noua tiranie din Franța liberală (neputând la vremea respectivă să joace rolul de arbitru în disputele dintre partidele politice, președintele francez, «executor orb și pasiv al majorității», era un simplu «maestru de ceremonii»), ci evidențiază totodată jalnica rocadă de pe eșichierul politic al Hexagonului, unde locul abuzurilor de sus (din vremea monarhiilor absolute) a fost luat de abuzurile de jos (din perioada parlamentarismului).

            Oare ce-ar fi spus ilustrul nostru compatriot despre găștile/majoritățile parlamentarilor penali și trădători din vremea noastră, precum și despre penibila misiune a președintelui României nelibere de a promulga legi făcute de hoți pentru hoți?!...

            3)Dacă încă de atunci (din perioada interbelică) se căutau soluții cu tentă selectiv-calitativă pentru diminuarea agresivității votului eminamente cantitativ (de exemplu, voturile cetățenilor să aibă o greutate direct proporțională cu pregătirea lor intelectuală), iată ce susținea în anul 1793 faimosul «convențional» Barère de Vieuzac despre realegerea la nesfârșit a «mandatarilor» națiunii: «Realegerea indefinită pune pe oameni în locul instituțiilor. Ea creează lingușitori ai poporului, care devin, repede, stăpânii sau tiranii lui…»

            Cu următoarea completare în ceea ce privește alegătorii din România postdecembristă. Într-un sfert de veac, s-au constituit două mari categorii de trăitori pe aceste meleaguri: adevărații cetățeni, adică românii care au un anumit statut social și moral-spiritual (respectă legile, tradițiile și pe semenii lor; se achită cu conștiinciozitate de obligațiile față de stat și comunitate; posedă nivelul de cunoștințe generale pretins unui om modern) și simplii locuitori pe teritoriul României (nu produc nimic, ci doar consumă și pretind ajutoare sociale; știu doar de drepturi, nu și de obligații; sunt complet străini de conștiință, cunoștințe de ordin general, elemente de atitudine civică și conduită).

            Se subînțelege că, întrucât dețin discernământul necesar în ceea ce privește rolul scrutinului, drept de vot ar trebui să aibă doar românii din prima categorie. Dimpotrivă, incapabili de vreo decizie privind calitățile moral-intelectuale ale candidaților, ba mai mult, dornici să perpetueze actualul dezastru alimentat cu pomeni electorale deghizate și ajutoare sociale fățișe, simplii trăitori pe aceste meleaguri (în realitate masa de manevră a Partidului Social-Democrat, care asigură statornica popularitate a acestuia de 40%) trebuie excluși de la vot până când ei vor face dovada palpabilă că au dobândit calități de cetățeni autentici!

            N.B.: Atenție, în majoritatea cazurilor (nu doar  la noi, ci și pe alte plaiuri) popularitatea n-are nimic în comun cu onestitatea și capacitatea candidaților!

            4)Ipocrizia și oportunismul sunt alte două plăgi devenite virtuți în plan politic. Diplomații și politrucii își justifică fățărnicia cu spusa: «Omului i-a fost dat cuvântul ca să-și ascundă gândul». Iar prin oportunism, ne informează Negulescu, trebuie să înțelegem atitudinea acelor oameni, «care nu sunt lipsiți de calități, dar sunt lipsiți de convingeri». Sintagma «lipsiți de convingeri» nu trebuie să le dea speranțe de onorabilitate oportuniștilor, asta deoarece convingerile sunt o  parte însemnată a caracterului…

            În strânsă și inseparabilă legătură cu ipocrizia și oportunismul sunt alte însușiri ale politrucilor puși pe fapte reprobabile: necinstea, neomenia, minciuna, incultura,  lingușirea superiorilor (tot timpul) și a alegătorilor (doar în campaniile electorale), traseismul politic și, îndeosebi, egoismul tuturor acestor ipochimeni, care pun josnicele lor interese mai presus de interesele generale ale poporului.

            De unde justa și tranșanta concluzie a lui P.P.Negulescu: «Mai necesară și mai urgentă decât o reformă a instituțiilor ar fi o reformă a oamenilor»”!

 

            Sighetu Marmației,                                                                George  PETROVAI

              

 

 

 

Domnul a dat, omul a stricat... (1)

 

   1.Despre om și necurmata lui ticăloșire

            Întrucât este înzestrat cu logică, limbaj articulat, rațiune și dorința de-a ști, omul (în primul rând științificul, dar și cel de rând) are la dispoziție fie creaționismul, fie evoluționismul, cele două modalități prin care el își poate satisface în parte curiozitatea despre tainica apariție a vieții și a Universului (lumea văzutelor și nevăzutelor): prima se bazează în totalitate pe încrederea acordată unor subtile concepții filosofice (Dao, Unul și perechea Yin-Yang de principii creatoare la chinezi, Unul sau oul cosmic la indieni, vechii egipteni și fenicieni, numărul la Pitagora, Unul sau zeul unic la Xenophan, Ființa sferică sau fără început și sfârșit la Parmenide, Rațiunea ordonatoare la Anaxagora, Demiurgul sau zeul suprem la Platon, Inteligența cosmică la Aristotel, Unul neoplatonicienilor), respectiv pe credința deplină în Dumnezeul evreilor antici și al creștinilor (un Dumnezeu atotputernic, atotștiutor și atotiubitor), care – ne spune Genesa – creează întregul existent (materia nevie și cea vie), în cele șase „zile”/epoci, din preaplinul dragostei Sale și prin metalogica forță a Cuvântului capabil să materializeze energia infuzată cu Spirit; a doua (evoluționismul), continuă să rămână o penibilă speculație la aproape două sute de ani de la elaborarea ei, deoarece – în tot acest timp – n-a izbutit nici să descopere fosilele de tranziție dintre marile diviziuni ale regnului animal (pești, amfibieni, reptile, păsări, mamifere), însuși Charles Darwin recunoscând că „Dacă numeroase specii (...) au apărut într-adevăr dintr-odată, acest fapt i-ar fi fatal teoriei evoluției”, nici să explice în mod indubitabil apariția mamiferului rațional numit om (în savuroasa opinie a lui Jonathan Swift, omul nu este un animal prin excelență rațional, ci doar „capabil de rațiune”!), despre care un evoluționist spunea că „(...) diferă de toate celelalte animale prin numeroasele lui însușiri cum sunt limbajul, tradițiile, cultura și o perioadă enorm de lungă de creștere și de grijă părintească”, și – desigur – nici să obțină cele mai simple forme de viață din materia nevie, în pofida uriașelor eforturi depuse în cele mai moderne laboratoare ale lumii întru stabilirea  presupuselor condiții de lumină, căldură și presiune din „supa” oceanico-organică originară, astfel confirmându-se, fără putință de tăgadă, postulatul lui Louis Pasteur: „Viața nu provine decât dintr-o viață preexistentă”.

            De altminteri, cutremurătoarea taină a viului („Mari grupuri de organisme vii au apărut brusc și nu au suferit transformări apreciabile în cursul unei lungi perioade de timp”), dimpreună cu uluitoarea complexitate, armonie și perfecțiune a microuniversului (o celulă conține circa două sute de mii de miliarde de molecule, instrucțiunile înscrise în ADN-ul unei celule „ar umple o mie de volume de câte 600 de pagini fiecare”, toate cele o sută de mii de miliarde de celule ale organismului „funcționează ca un oraș fortificat”) și a macrouniversului infinit în timp și spațiu (miliarde de galaxii în necontenită mișcare, fiecare galaxie cuprinzând miliarde de stele și – aidoma boabelor de struguri într-un ciorchine – fiind aranjate impecabil în roiuri galactice spiralate), toate aceste minuni ale existentului, deci, i-au obligat pe oneștii evoluționiști de ieri și de azi să facă afirmații care, dacă nu sunt tranșant creaționiste, indiscutabil că înclină balanța convingerilor lor științifice în această direcție: „Ipoteza potrivit căreia viața s-ar fi dezvoltat din materia anorganică este în prezent un material de credință” (J.W.N. Sullivan, matematician); „Probabilitatea ca viața să fi apărut printr-un accident este comparabilă cu probabilitatea de a obține un dicționar complet printr-o explozie într-o tipografie” (Edwin Conklin, biolog); „Un om onest, înarmat cu toate cunoștințele în posesia cărora ne aflăm noi acum, nu ar putea să declare decât un singur lucru: pentru moment, originea vieții apare ca un miracol” (Francis Crick, biolog); „Ceea ce dezvăluie fosilele, ar putea fi compatibil cu existența unui Creator” (Carl Sagan, astronom); „Între o celulă vie și cel mai ordonat sistem nebiologic, cum ar fi cristalul sau fulgul de zaăpadă, există un abis atât de vast și absolut, cum nu ne putem închipui” (Michael Denton în cartea Evoluția – o teorie în criză); „Viața umană nu ar mai exista dacă raza pământului ar fi puțin diferită de cea actuală” (astronomul John Barrow și matematicianul Frank Tipler).

            Astfel de opinii ale savanților din diverse domenii nu numai că dau apă la moară adepților creaționismului, dar le oferă indecișilor (chiar și ateilor înverșunați sau de circumstanță ideologico-snobică) colacul biblico-genesic de liniștire, posibil și de salvare.

            Atâta doar că în Genesa, anumiți „cusurgii” au depistat niscaiva inadvertențe în procesul de plămădire al omului și de demarare-derulare al potopului, interesante chestiuni neblasfemice pe care, în anul 2017, le-am abordat și analizat în articolul Comentarii pertinente pe marginea potopului biblic (și nu numai)...

            După prezentarea epitomatică a celor 66 de cărți ale Bibliei (39 vechitestamentare și 27 noutestamentare, toate inspirate și doar câteva dintre ele revelate), iată fraza din care a purces analiza pasajelor genesice și mi-a permis formularea concluziilor: „Cum toți bibliștii sunt de acord că Moise, autorul Pentateuhului, a compilat Genesa (Facerea), Samuel a compilat Judecătorii, Ieremia a procedat în chip asemănător cu 1 și 2 Împărați, iar Ezra cu 1 și 2 Cronici, și cum se admite ipoteza unor posibile interpolări după anul 1000 î.e.n., iată motivul pentru care Jean Astruc, catolic și medic de Montpellier, semnalează în cartea sa Conjectures sur les mémoires originaux dont il paroit que Moyse s’est servi pour composer le livre de la Génèse, carte apărută la Bruxelles în anul 1753, regularitatea cu care – ne spune Gabriel Gheorghe în opusculul Mitul potopului. Inadvertențe în interpretarea religioasă (Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982) – „în anumite pasaje din Genesa, Dumnezeu era numit exclusiv Elohim, în timp ce în alte pasaje era numit Iehova”.

            Concluzia creării omului este următoarea: „Aceeași clară delimitare a celor două relatări se constată și în prima parte a Genesei (partea creației propriu-zise). Între versetele 1-31 ale primului capitol și versetele 1-3 ale celui de-al doilea, versiunea elohistă începe cu facerea luminii, așa ca pe terenul astfel pregătit (cerul, pământul, soarele, luna și stelele, viețuitoarele mării și ale pământului), omul să fie zămislit la urmă, în ziua a șasea („Dumnezeu=Elohim a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu: parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut”), pentru ca între versetele 4-25 din capitolul 2, versiunea iahvistă să înceapă creația cu omul (versetul 7) și să încheie lucrarea Domnului Dumnezeu (Iahve) cu femeia făcută din coasta bărbatului”.

            În mod firesc, partea cea mai consistentă a articolului vizează cele două versiuni imbricate ale potopului biblic, precum și concluziile care decurg cu necesitate din acest amestec: „Astfel atenționat, la recitirea cu atenție a pasajului despre Noe și potopul universal, constați cu surprindere că afirmația lui Jean Astruc este întemeiată («Sunt capitole întregi unde Dumnezeu se numește Elohim și niciodată Iehova și, dimpotrivă, sunt altele, și acestea nu-s mai puține ca celelalte, unde Dumnezeu nu se numește decât Iehova și niciodată nu i se dă numele de Elohim») și că, neputând să-i atribuim lui Moise această «stranie și sui-generis inconsecvență» la scrierea unei cărți atât de importante ca Genesa, mult mai logic este să admitem că ea «este alcătuită din două sau trei manuscrise, legate și cusute la un loc din fragmente deosebite, aparținând unor autori diferiți, în care fiecare a dat lui Dumnezeu, nu unul și același nume, ci nume diferite: unul i-a dat numele Elohim, altul Iehova sau Iehova-Elohim”» (J. Astruc).

            Vasăzică, având în vedere faptul istoric că, după moartea lui Solomon, Iudeea s-a împărțit în Regatul de Nord (al lui Israel) și Regatul lui Iuda, povestirea despre potop este rezultatul amestecului dintre varianta iahvistă (iehovistă) și varianta elohistă: prima este mai veche, aparține cronicarului sau grupului de cronicari din Regatul lui Israel și face referire la Atotputernic prin apelativul Iahve (Adonai), echivalat în românește prin Domnul; cea de-a doua variantă aparține cronicarului sau grupului de cronicari din Regatul lui Iuda și folosește numai apelativul Elohim, tradus în românește prin Dumnezeu.

            Se impune o precizare vizavi de apelativele întrebuințate în cele două variante. Deoarece la vechii evrei era foarte răspândită ideea (cu substrat tainic-religios) de-a nu face cunoscut, ba chiar de-a nu pronunța numele Celui la care se închinau, iată motivul pentru care cronicarul israelit utilizează termenul Adonai, iar cel din Regatul lui Iuda evită în mod intenționat să folosească sacrul nume Iahve, mai înainte ca acesta să fi fost comunicat neinițiaților, drept urmare, recurge la apelativul Elohim, de unde derivă atributul «elohist».

            În plus, ne informează Gabriel Gheorghe, care la rândul său îl citează pe scriitorul și comentatorul francez Ernest Renan, redactorul iahvist s-a inspirat atât din Cartea lui Iaschar sau Cartea războaielor lui Iahve (culegere de vechi cântece eroice, mai mult sau mai puțin incluse în Numeri, Iosua și Judecătorii), cât și din Cartea legendelor, scriere considerată «începutul Bibliei» de către eruditul francez și pe care relatarea iahvistă o urmărește cu fidelitate până în punctul unde Dumnezeu se căiește că l-a făcut pe om și ia decizia să-l nimicească, evident, cu excepția dreptului Noe și a familiei acestuia. În acest punct, ne informează Gabriel Gheorghe, drumurile celor două scrieri se despart: în Cartea legendelor, «Noe figurează ca descoperitor al viței de vie și vinului (...), dar nu se găsește nicio aluzie la potop», pe când în relatarea iahvistă, Noe – grație sfințeniei sale – devine salvatorul omenirii.

            Fără a intra într-o dezbatere privind caracterul universal al potopului biblic (atenție, în împrejurări extraordinare, potrivit voinței divine mai presus de legile obișnuite ale naturii și de logica umană, se pot produce miracole!), pentru că asta ar duce la o prea mare îndepărtare de subiectul prezentului articol, merită subliniate următoarele particularități ale celor două variante:

            1)Întrucât legendele sumero-babiloniene despre potop, precum aceea cuprinsă în epopeea lui Ghilgameș, sunt atestate în scris cu circa 1200 înaintea relatării din Genesa, transferul ideatic (imposibil de stabilit cu certitudine când anume a avut loc) nu s-a putut produce decât de la primii spre evrei, nicidecum în sens invers;

            2)În timp ce cronicarul iahvist împarte viețuitoarele în curate și necurate, stabilind introducerea în arcă a câte șapte perechi din animalele și păsările curate și a câte unei singure perechi din animalele și păsările necurate (Genesa 7/2-3), cronica elohistă nu conține o atare distincție, așa că prevede introducerea în arcă a câte unei singure perechi (o parte bărbătească și una femeiască) din «tot ce trăiește, din orice făptură» (Genesa 6/19-20);

            3)În varianta iahvistă, potopul a durat cu totul și cu totul 101 zile, pe când durata potopului elohist este de 370 de zile (calculele au avut în vedere luna ebraică lunară de 29,5 zile);

            4)Dacă în relatarea iahvistă este menționată doar ploaia printre mijloacele întrebuințate de Dumnezeu pentru producerea potopului (Genesa 7/12), relatarea elohistă menționează atât ruperea unor izvoare ale Adâncului, cât și deschiderea stăvilarelor cerului (Genesa 7/11 și 8/12);

            5)La sfârșitul potopului, Noe din versiunea iahvistă înalță un altar și aduce o uriașă jertfă (mii de specii) din toate viețuitoarele curate (Genesa 8/20), astfel că «Domnul a mirosit un miros plăcut» (Genesa 8/21), dar versiunea elohistă, unde Noe are la dispoziție doar câte o pereche de viețuitoare, firește că nu pomenește nimic de altar și jertfe”.

            Fiindcă tot suntem la vechii evrei (poporul ales în Vechiul Testament), trebuie să avem în vedere atât argumentul istoric, potrivit căruia evreii medievali, moderni și ai zilelor noastre sunt urmașii kazarilor (popor migrator din zona Mării Caspice), care – prinși între lumea creștină la vest și cea islamică la est – au îmbrățișat înainte de anul 1000 mozaismul, cât și temeinicele opinii ale lui Nazarie Nelu din amplul studiu Cuvântul „evreu”” trebuie scos din uz: (a)Iisus Hristos nu a fost jidan; (b)Cuvântul „jidan” desemnează exclusiv descendenții fariseilor; (c)Pe vremea Mântuitorului, în Galileea și Iudeea își disputau cultul lui Iahve fariseii, saducheii, esenienii și zeloții (farisei riguroși și bigoți, adversari ai romanilor); (d)Toți evreii sunt semiți (coborâtori din Sem, unul dintre fiii lui Noe), dar nu toți semiții sunt evrei; (e)Evreul (Hebreul) este urmașul lui Heber, unul dintre nepoții lui Sem; (f)Din Avraam s-a născut Isaac, din Isaac s-a născut Iacob, care și-a schimbat numele în Israel, astfel că descendenții acestuia sunt deodată izraeliți, semiți și evrei, fără ca Avraam și Isaac să fi fost izraeliți; (g)Avraam nu a fost nici izraelit și nici jidan (Yehudi), asta deoarece termenul „jidan” începe să fie folosit în Biblie de-abia la o mie de ani după moartea sa.

            La cele spuse mai sus adaug faptul că, mai nou (în anii demonocrației postdecembriste), neaoșul termen „jidan” (jid, jâd) este considerat ofensator, drept urmare a fost „arestat” și scos din uz de necușerele organizații sioniste de pe meleagurile noastre, chit că el este frate lingvistic cu englezescul „Jew”, cu franțuzescul „Juif” și nemțescul „Jude”, care continuă să fie întrebuințate, fără a-i deranja cu ceva pe evreii din țările respective și din afara lor...

            Pentru ca informația să fie completă la acest capitol, iată explicația pe care gânditorul Petre P. Negulescu o dă, în tratatul Geneza formelor culturii (BPT, Editura Maridiane, București, 1993), procesului istorico-lingvistic de formare a termenului „evreu”: Tradiția pune la originea evreilor pe Abram sau Abraham, „un nume simbolic care înseamnă, în prima lui formă, «tatăl cel mare sau cel înalt», iar în a doua «tatăl mulțimii»”. Ei bine, ne informează în continuare ilustrul profesor, acest strămoș legendar „ar fi pornit, cu vreo două mii de ani înainte de Cristos, din orașul Haran, situat în Mesopotamia și, după ce ar fi rătăcit cu «seminția» lui prin Egipt, s-ar fi așezat în Palestina”. Acestor imigranți se pare că vechile populații locale le-au dat numele/porecla de „Ibrim”, care se traduce prin „«cei de dincolo», de dincolo de Eufrat”. Acest nume (întrebuințat mai mult de străini) s-a transformat cu timpul „în denumirea, devenită generală, de «ebrei» sau, cu pronunțarea greacă de mai târziu, de «evrei»”. În nota de la subsol, Petre P. Negulescu face următoarea completare: „Ei înșiși se numeau, înainte de captivitatea babilonică, mai mult «israeliți», iar după acea captivitate mai mult «iudei». Motivul acestei schimbări era că populația ce se întorsese din exil aparținea aproape exclusiv regatului Iuda – adică acelei părți a vechiului regat unitar al lui Saul, David și Solomon, pe care o forma în majoritate «seminția» lui Yehuda”.

 

            Sighetu Marmației,                                                           George  PETROVAI

                 6 iunie 2023