Duminica Ortodoxiei: Icoana, lumină sfântă și amintire mântuitoare a celor dumnezeiești

 

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,

Iubiți frați și surori întru Hristos Domnul,

Sinodul al VII-lea Ecumenic, convocat de Sfânta Împărăteasă Irina (752-803) în anul 787 și prezidat de Sfântul Patriarh Tarasie al Constantinopolului, având drept temei tradiția biblică și patristică a celor șase sinoade ecumenice, a stabilit că, după cum este cinstită Sfânta Cruce, trebuie cinstite și sfintele icoane: „Ca asemenea modelului cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, tot așa să fie înălțate cinstitele și sfintele icoane, fie din culori sau din mozaic, sau din orice alt material potrivit, în sfintele lui Dumnezeu biserici, pe sfintele vase, pe sfintele veș­minte, pe ziduri și pe lemn, în case și lângă drumuri; și anume icoana Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfintei Născătoare de Dumnezeu, cinsti­ților îngeri și tuturor sfinților și cuvioșilor bărbați”1.

Însă biruința de la Sinodul al VII-lea Ecumenic nu a însemnat sfârșitul luptei de apărare a dreptei credințe. Nori grei de furtună s-au ridicat pe cerul senin al creștinismului prin urcarea pe tronul Bizanțului a altui împărat iconoclast (potrivnic icoanelor) – Leon Armeanul (813-820). Dar nici de această dată Dumnezeu nu a lăsat Biserica Sa fără puternică apărare.

Rezistența teologică în acest nou război a fost arătată de ­către un alt mare apărător al Ortodoxiei, Sfântul Teodor Studitul (759-826), care, la un secol după Sfântul Ioan ­Damaschin (†749), și-a ridicat glasul și a așternut pe hârtie temeiul reînnoit al cinstirii icoanelor, în cuvinte simple, dar de mare profunzime duhovnicească. Iată ­argumentul său: „Știm că Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om cu adevărat, a fost asemenea nouă în toate. Și fiindcă omul poate fi zugrăvit, asta înseamnă că și Hristos poate fi zugrăvit. Iar icoana zugrăvită ne este lumină sfântă, amintire mântuitoare nouă celor ce Îl vedem născându-Se, botezându-Se, săvâr­șind minuni, răstig­nindu-Se, îngropându-Se, înviind și înăl­țându-Se la cer, nerătăcind că acestea nu ar fi așa, conlucrând cu privirea la contemplarea minții și susținând prin amândouă credința în taina mântuirii”2.

Victoria definitivă a cinstirii sfintelor icoane a fost proclamată de Sinodul din anul 843, convocat de Sfânta Împărăteasă Teodora, o altă împărăteasă ­ortodoxă care, împreună cu ­Patriarhul Metodie al Constantinopolului (843-847), în sâmbăta din 11 martie 843, în Biserica Vlahernelor din Constantinopol, a reafirmat hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic, întă­rin­du-le și statornicindu-le în hotărâri definitive și valabile pentru întreaga Biserică.

A doua zi, duminică, a fost citit, în mod solemn, de pe soleea Bisericii „Sfânta Sofia” din Constantinopol, la sfârșitul Sfintei Liturghii, Sinodiconul Ortodoxiei, în auzul poporului dreptcredincios, prezent în număr impresionant. Astfel, începând din acel an, 843, prima duminică a Postului Mare a devenit, pentru întreaga lume ortodoxă, Duminica Ortodoxiei, zi de mare și sfântă sărbătoare, în care se sărbătorește biruința dreptei credințe asupra tuturor ereziilor și rătăcirilor.

 Dreptmăritori creștini,

Duminica Ortodoxiei, sărbătorită începând din anul 843 în întreaga creștinătate ortodoxă, ne dezvăluie purtarea de grijă neîncetată a lui Dumnezeu față de Biserica Ortodoxă.

Când cinstim, ne închinăm și sărutăm cu evlavie sfintele icoane, noi ne întâlnim cu Hristos, cu Maica Domnului și cu sfinții lui Dumnezeu. Sfântul Teodor Studitul precizează foarte clar că cinstirea icoanei lui Hristos se îndreaptă către Persoana lui Hristos: „Icoana lui Hristos nu este altceva decât Hristos, evident afară de dife­rența de substanță, cum s-a arătat deja de mai multe ori. De aceea și închinarea ei este o închinare la Hristos, întrucât nu este închinat ceva din materia icoanei, ci numai Hristos, Cel asemănat în ea. Iar cele ce au o singură asemănare au și o singură închinare”3.

Așadar, noi credem și mărturisim precum au crezut și mărturisit de Dumnezeu purtătorii Părinți că, în sfintele biserici, atunci când participăm la Sfânta Liturghie, ne împăr­tășim de harul dumnezeiesc sfințitor prin ascultarea Sfintei Evanghelii, prin rugăciunile rostite în fața sfintelor icoane, iar în modul cel mai deplin prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos din Sfânta Euharistie. Când cinstim icoana lui Hristos, Domnul Iisus Hristos Se află în fața noastră, iar când ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, Domnul Iisus Hristos devine interior nouă, adică devine Viața vieții noastre (cf. Ioan 6, 53-54).

 Iubiți credincioși,

A devenit o tradiție în Biserica Ortodoxă Română ca în prima duminică a Postului Mare să se organizeze colectă de bani în toate bisericile de parohie și în bisericile din mănăstiri, pentru a susține activitatea misionară a Bisericii.

În acest sens, Fondul Central Misionar este destinat lucrării misionare și sociale a Bisericii și sprijinirii parohiilor sărace din țară și din străinătate. Înființarea Fondului Central Misionar a fost hotărâtă în timpul vrednicului de pomenire Patriarh Justinian Marina, în cadrul şedinței Sfântului Sinod din 18 septembrie 1956, când s-a decis ca în Duminica Ortodoxiei să se realizeze o colectă în toate parohiile și mănăstirile din Patriarhia Română.

În urma organizării diasporei românești, prin înființarea de noi eparhii, parohii și mănăstiri, în anul 2011 s-a hotărât de către Sfântul Sinod ca această colectă să fie extinsă la nivelul tuturor eparhiilor din Patriarhia Română, atât din țară, cât și din străi­nătate.

Temeiul pentru astfel de colecte îl găsim în Sfânta Scriptură, care ne spune, în cartea Faptele Apostolilor, că „toți cei ce credeau erau laolaltă și aveau toate de obște. Și își vindeau bunurile și averile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare” (Faptele Apostolilor 2, 44-45). La rândul său, Sfântul Apostol Pavel a fost preocupat de nevoile creștinilor din Ierusalim, care se aflau în dificultate, și a inițiat „strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinții de la Ierusalim” (Romani 15, 26).

Tradiția noastră românească a dărniciei este foarte bogată în acte de binefacere și în purtarea de grijă față de Biserica lui Hristos și față de poporul dreptcredincios. Poporul român este un popor harnic și darnic, iubitor de Dumnezeu și de semeni. Din munca și agoniseala lor, credin­cioșii ortodocși au dăruit cu suflet mare pentru construirea și întreținerea lăcașurilor de cult, dar și pentru susținerea tuturor activităților Bisericii.

Este încă vie, în memoria recentă, solidaritatea arătată de credincioșii ortodocși români la începutul pandemiei, în anul 2020, și pe tot parcursul ei, când Biserica a sprijinit spitalele cu cele necesare pentru a trece mai ușor printr-o perioadă foarte grea. Astfel, bisericile, mănăstirile și catedralele au ajutat spitalele. Atunci s-a creat o adevărată comuniune de iubire creștină între doctorii de trupuri și păstorii de suflete, fapt care ne-a ajutat să trecem mai ușor prin marea încercare a pandemiei.

Prin urmare, vă îndemnăm ca și în anul acesta să vă deschideți inima și să-i ajutați pe cei pe care viața i-a adus în situații grele. Astfel, „fiecare să dea cum soco­tește cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubește pe cel care dă cu voie bună” (2 Corin­teni 9, 7), sprijinind cu darul vostru lucrarea misionară și social-filantropică a Sfintei noastre Biserici din țară și din străinătate.

Să folosim perioada Postului Mare ca prilej de rugăciune smerită, pocăință sinceră și fapte de milostenie, să ne spovedim mai des și să ne împărtășim mai des cu Sfânta Euharistie, ca pregătire pentru marea sărbătoare a Sfintelor Paști.

Încredințându-Vă de dragostea noastră părintească, Vă binecuvântăm cu binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împăr­tășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13, 13). Amin!

 NOTE

1 Pr. Sorin Șelaru (coord.), Hotărârile dogmatice ale celor șapte Sinoade Ecumenice, Ed. Basilica, București, 2018, p. 553.

2 Sf. Teodor Studitul, Refutatio peom. Iconom., în PG 99, ­col. 456, apud Pr. ­Dumitru Stăniloae, Hristologie și iconologie în disputa din secolele VIII-IX, în vol. Învățătura despre sfintele icoane, reflectată în teologia ortodoxă românească. Studii și articole (I), Ed. Basilica, București, 2017, p. 244.

3 Sf. Teodor Studitul, În apărarea sfintelor icoane. Dosarul unei rezistențe teologice, Antireticul III (14), trad. de diac. Ioan I. Ică jr, Ed. ­Deisis, Sibiu, 2017, p. 291.

 

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

 † DANIEL

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și Locțiitor de Episcop al Daciei Felix

Predică la Duminica I-a din Post, a Ortodoxiei (Sfântul Ioan Gură de Aur)

 

Ascultă cum Psalmistul se minunează de plăsmuire zicând: „Cât de mari sunt lucrurile tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut” (Psalmi 103, 24). Psalmistul însă nu înşiră aceste lucruri cu de-amănuntul, ci numai se închină adâncului celui necuprins al înţelepciunii dumnezeieşti.

„Atunci dus a fost Iisus în pustie de duhul, ca să se ispitească de diavolul” (Matei 4, 1).

Nu arunca vinovăţia păcatelor tale asupra Satanei.

Astăzi vom vedea că, deşi Satana ne ispiteşte, el totuşi nu este vinovat în nenorocirea noastră numai dacă noi înşine vom lua seama bine asupra noastră. Cine însă este uşuratic la minte şi nu are un îndemn tare spre bine, acela cade în păcat şi se aruncă pe sine în pierzare, chiar de nu ar fi diavolul. Satana negreşit voieşte să ne piardă; eu ştiu aceasta şi nimeni nu o tăgăduieşte. Dar să luaţi aminte la cele pe care am să le zic acum.

Spre a arăta că nu Satana, ci propria noastră neîngrijire este pricina păcatelor noastre, voi vorbi mai întâi despre plăsmuirea lumii. Oricât de bună şi aleasă este ea, totuşi celor neîngrijitori le slujeşte spre pietre.

Ce să zicem noi despre plăsmuirea cea mărită şi vrednică de mirare? Este ea oare rea şi îndreptată spre pierderea noastră? Cine ar putea să fie aşa de nebun şi nepriceput încât să hulească plăsmuirea şi să o învinovăţească? Aşadar, ce să zicem despre dânsa? Nu este rea, ci mărită, fiind o dovadă despre înţelepciunea, puterea şi bunătatea lui Dumnezeu.

Ascultă cum Psalmistul se minunează de plăsmuire zicând: „Cât de mari sunt lucrurile tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut” (Psalmi 103, 24). Psalmistul însă nu înşiră aceste lucruri cu de-amănuntul, ci numai se închină adâncului celui necuprins al înţelepciunii dumnezeieşti.

Iară cum că Dumnezeu a făcut spre folosul nostru plăsmuirea cea atât de mărită şi de faimoasă, de asemenea ne-o spune Sfânta Scriptură, în cartea înţelepciunii, unde se zice: „Din mărimea şi frumuseţea făpturilor se cunoaşte însuşi făcătorul lor” (Iisus Sirah 13, 5). Ascultă încă şi pe Apostolul Pavel, când scrie: „Fiinţa cea nevăzută a lui Dumnezeu de la zidirea lumii, din făpturi socotindu-se, se vede” (Romani 1, 20).

Fiecare din aceste graiuri biblice ne dau a înţelege prin cuprinderea lor că făptura ne duce la cunoştinţa Făcătorului ei, care este Dumnezeu. Deci, când vedem că această făptură, mărită şi vrednică de mirare pentru mulţi, s-a făcut pricină de necucernicie – putem noi oare să învinovăţim făptura? Nu, desigur nu, ci pe aceia care aşa de rău s-au slujit de dânsa.

Dar poate veţi întreba: cum poate făptura, care duce la cunoştinţa lui Dumnezeu, să fie pricina necucerniciei? Apostolul răspunde la aceasta aşa: „Ei s-au întunecat în cugetele lor şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului” (Romani 1, 21 – 25). El aici cu nici un cuvânt nu pomeneşte de Satana, sau de vreun duh rău, ci vorbeşte numai despre făptură, care altminteri duce la cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar cum oare s-a făcut ea pricina necucerniciei? Nu prin ea însăşi, nici prin propria ei însuşire, ci prin lenevirea şi uşurătatea oamenilor care nu au socotit deosebirea între făptură şi Făcătorul.

Vom dori oare nimicirea făpturii, când ea pentru mintea cea uşuratică a multora s-a făcut pricina răului? Dar ce vorbesc eu despre făptură? Să vorbim despre membrele noastre proprii, încă şi acestea se fac pricină a pierderii noastre, când noi suntem nebăgători de seamă şi uşuratică. Nu din sine şi prin propria lor însuşire membrele trupului nostru se fac pricină a pieirii noastre, ci prin vinovăţia noastră.

Iată, ochiul ţi s-a dat pentru ca să priveşti făptura lui Dumnezeu si să lauzi pe Făcătorul şi Domnul. Insă dacă tu întrebuinţezi rău ochiul, atunci el se face pentru tine îndemn spre necurăţie si desfrânare. Limba ţi s-a dat ca să lauzi şi să preamăresti pe Domnul Dumnezeu. Iar dacă o vei întrebuinţa rău, atunci ea se face ajutătoare la hulirea lui Dumnezeu.

Mâinile ţi s-au dat ca să le întinzi către Dumnezeu întru rugăciune. Iar dacă tu nu vei fi cu priveghere asupra ta, le vei întinde şi la lăcomia averii şi la răpire. Picioarele ţi s-au dat ca să alergi cu dânsele la lucrurile cele bune. Însă dacă tu eşti leneş şi uşuratic la minte, vei alerga cu dânsele şi la răutăţi.

Aşadar, vezi că celui leneş şi uşuratic la minte toate îi sunt vătămătoare. Ceea ce pentru alţii este doctoria cea mai vindecătoare, lui îi aduce moarte. Aceasta însă nu vine de la doctorie, ci de la om şi de la slăbiciunea lui. Dumnezeu a făcut cerul cel înstelat pentru ca tu să admiri pe Făcătorul şi să te închini Lui.

Însă unii au lăsat pe Făcătorul şi s-au închinat stelelor. Aceasta iarăşi provine de la uşurătatea minţii şi de la nebunia lor. Dar ce vorbesc eu despre făptură? Poate oare să fie ceva mai mântuitor decât Sfânta Cruce? Şi însăşi crucea s-a făcut sminteală celor slabi. „Cuvântul crucii este celor pieritori nebunie, iară celor ce se mântuiesc, puterea lui Dumnezeu este”, precum zice Apostolul (I Corinteni 1, 18). Şi iarăşi: „Noi predicăm pe Hristos cel răstignit, iudeilor sminteală, iară păgânilor nebunie” (I Corinteni 1, 23).

Şi cine a fost mai iscusit în predicarea Evangheliei decât Pavel şi Apostolii? Şi totuşi Apostolii au fost multora „miros de moarte” (adică pricină de pierzare veşnică). Pavel zice aşa: „Unora suntem mireasmă a morţii, spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii, spre viaţă” (II Corinteni 2, 16).

Aşadar, vezi că unui slab chiar Pavel poate să-i aducă vătămare, pe când pe cel tare nici Satana nu poate să-l vatăme vreodată. Trebuie oare să vorbim şi de Hristos? Ce se poate asemăna cu mântuirea ce vine de la Dânsul? Ce este mai binecuvântat decât venirea Lui pe pământ?

Însă tocmai această arătare mântuitoare şi binefăcătoare a Domnului, pentru mulţi s-a făcut pricină de o mai mare pedeapsă. Însuşi Domnul adevereşte aceasta: „Spre judecată am venit Eu în lumea aceasta – zice El – ca cei ce nu văd să vadă şi cei ce văd să fie orbi” (Ioan 9, 39).

Ce va să zică aceasta? S-a făcut oare lumina pricină a întunericului? Negreşit nu, nu lumina, ci slăbiciunea ochilor, adică a ochilor celor duhovniceşti, care nu puteau primi lumina, aceea a fost pricina orbirii.

Deci vezi că celui slab toate i se fac spre pagubă, celui tare toate spre folos, iar în păcatele noastre şi în pierderea noastră nu Satana, ci propria noastră voinţă este vinovată. Toate vin de la voie. Noi admitem că la foarte multe păcate Satana ne ademeneşte; însă la cele mai multe noi înşine ne dedăm, prin trândăvia şi lenevirea noastră.

Nicăieri nu zice Sfânta Scriptură că, la fratricidul lui Cain Satana ar fi fost în joc. Dar să presupunem că Satana a şoptit lui Cain gândul cel rău, totuşi vinovăţia păcatului rămâne asupra aceluia care a primit şoptirea, a urmat ei şi i-a dat cel dintâi prilej de a se apropia de sufletul său.

De asemenea, nici amăgirea Evei nu se poate în totul prescrie Satanei, ci femeia a fost înşelată şi de propria ei poftă. Aceasta o arată însăşi Sfânta Scriptură prin cuvintele: „Şi a văzut femeia că bun este pomul la mâncare şi plăcut ochilor la vedere, şi luând din rodul lui, a mâncat” (Facere 3, 6).

Însă zicând eu acestea, nu voiesc să eliberez pe Satana de ocară, că el pândeşte pe fiii omeneşti, ci voiesc să zic numai că, dacă noi n-am păcătui cu propria noastră voinţă, nimeni n-ar putea să ne arunce în pierzare. Iară cel ce se lasă amăgit aşa lesne ca Eva, sau precum Cain, acela de dinainte trebuie să fi fost uşuratic la minte şi nu cu destulă pază asupra sa, căci Satana n-ar fi avut atâta putere dacă sufletul ar fi fost priveghetor şi cu îngrijire de mântuirea sa.

Însă dacă vrei să ştii, diavolul poate să ne fie nouă chiar folositor. Dacă noi vom şti să ne servim bine de dânsul, el ne foloseşte şi noi câştigăm printr-însul nu puţin. Dar cum putem noi trage folos de la diavol?

a) El ne ţine în priveghere şi ne înspăimântă de păcat. Diavolul ne foloseşte când noi ne temem de turbarea lui, de pândirile lui cele de-a pururea şi de răutăţile lui, care totdeauna se repetă, când nu lăsăm sufletul nostru să dormiteze, ci suntem deştepţi şi totdeauna gândim la Dumnezeu. Dar ca să vedeţi că această învăţătură nu este numai a mea, ci şi a Apostolului Pavel, ascultaţi-l pe dânsul cum, aproape cu aceleaşi cuvinte deşteaptă pe credincioşii care dormitează. Aşa, în Epistola sa către Efeseni, el zice: „Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor şi a domniilor şi a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii” (Efeseni 6, 12). Zicând el acestea, n-a avut scopul de a descuraja duhurile ascultătorilor săi, ci a voit a le deştepta, încă şi Sfântul Petru zice: „Fiţi treji, privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru diavolul, ca un leu răcnind umblă, căutând pe cine să înghită; căruia staţi-i împotrivă, întăriţi fiind în credinţă” (Petru 5, 8).

Aceasta a zis el, spre a ne aduce mai aproape de Dumnezeu. Căci cel ce vede pe vrăjmaş venind, aleargă mai tare la acela care poate să-l ajute si se lipeşte de dânsul. Aşa fac şi copiii. De văd ceva, de care se tem, aleargă în braţele mamei, se apucă de hainele ei şi cu aceasta se apără. Şi adeseori se ţin aşa de tare, încât cineva nu poate să-i desprindă. Dimpotrivă, dacă ei nu se sperie de nimica, adeseori nu se duc la mama lor, chiar când îi strigă şi voieşte ca ei să vină la dânsa. Tocmai aşa se întâmplă şi cu noi.

Când Satana ne înfricoşează şi ne înspăimântă, ne facem cuminţi, năzuim la Dumnezeu cu mai multă râvnă.

b) Dumnezeu n-a nimicit pe Satana pentru ca să te facă pe tine mai tare, pentru ca mai mult să preamărească pe luptător si să-i dea mai multe prilejuri de a arăta vitejia sa. Aşadar, când cineva întreabă pentru ce n-a stârpit Dumnezeu pe diavolul, răspunde-i că celor priveghetori şi păzitori de sine, Satana nu numai că nu le face vătămare, dar le foloseşte; nu pentru că aceasta ar fi propria lui voinţă, căci el este rău, ci folosul acesta decurge din vitejia celor priveghetori, care răutatea lui o întorc în folosul lor.

Aşa s-a luptat el cu cucernicul Iov, deşi nu pentru a-l face mai mărit, ci pentru a-l răsturna. Acest scop si acest plan l-a avut el, pentru că este rău şi voieşte a pierde pe oameni. Cu toate acestea el n-a putut să vatăme pe cel drept; mai vârtos acesta a tras folos din luptă. Diavolul a arătat numai răutatea sa, iară cel cucernic vitejia sa.

Totuşi Satana biruieşte pe mulţi, vei zice tu. Negreşit, însă nu tăria lui, ci slăbiciunea acelora este vinovată de aceasta.

c) În sfârşit, Satana trebuie să ne chinuiască pentru ca să ne facem mai buni. Cum că Satana poate să folosească oamenilor, putem încă să învăţăm de la Apostolul Pavel, când el scrie aşa despre amestecătorul de sânge de la Corint: „Daţi-l pre unul ca acela Satanei, spre chinuirea trupului, pentru ca duhul să se mântuiască” (I Corinteni 5, 5). Iată, aici Satana este pricină de mântuire, negreşit nu după voia lui, ci prin înţelepciunea Apostolului.

Precum adeseori doctorii fac leacuri clin lucrurile cele vătămătoare, plante otrăvitoare, aşa a făcut şi Apostolul. El a de la Satana ceea ce este la el folositor, adică îndemânarea lui de a pedepsi pe cineva. El adeseori s-a slujit cu Satana ca un călău sau slugă la schingiuire. Însă călăii schingiuiesc pe făcătorii de rele cum voiesc ei, sau după propria lor părere, ci şi după cum poruncesc judecătorii. Căci călăul la îndeplinirea pedepsei trebuie să se conducă după voia celui ce a rostit hotărârea.

Vezi cât de mare este vrednicia şi însemnătatea Apostolului? El, o fiinţă trupească, se slujea de alta fără de trup ca de un rob. Şi precum Domnul Dumnezeu a poruncit diavolului pentru Iov: „Atinge-te de trupul lui, iară de sufletul lui să te fereşti” (Iov 2, 6), ca să-i pună margine şi hoctar, pe care Satana, această fiară sălbatică, să nu le poată trece, aşa urmează şi Apostolul.

Când a dat Satanei pe amestecătorul de sânge, a zis: „Spre pieirea trupului” (I Corinteni 5, 5), adică sufletul lui nu trebuie să-l piardă Satana. Vezi câtă putere are robul lui Dumnezeu? Aşadar, nu te teme de Satana, căci el este căzut si slab. Dimpotrivă, nimeni nu este mai tare decât omul care are o îmbucurătoare încredere în Dumnezeu.

Toate acestea le zic eu nu pentru a scăpa pe Satana de toată ocara, ci pentru a ne scăpa pe noi ele neîngrijire şi ele uşurătatea minţii. Satana doreşte foarte ca noi să aruncăm asupra lui vinovăţia păcatelor noastre, şi prin aceasta să ne amăgim şi să ne adormim pe noi înşine, să săvârşim tot felul de păcate şi necurmat să înmulţim şi să mărim pedeapsa noastră, pierzând toată iertarea.

Noi, însă, să nu facem una ca aceasta, ci să ne venim întâi cunoştinţa de noi înşine. Să învăţăm a cunoaşte rănile noastre şi atunci vom nimeri şi leacul cel cuvenit; dimpotrivă, când cineva nu-şi cunoaşte boala sa, nu se îngrijeşte nici de vindecarea ei. Noi am săvârşit multe păcate, ştiu aceasta; noi toţi ne numărăm între cei vinovaţi, însă noi totdeauna trebuie să nădăjduim iertarea si totdeauna putem să ne pocăim. Tu eşti bătrân şi stai la capătul vieţii. Să nu crezi că pentru tine n-ar mai fi timp de pocăinţă, nici să te deznădăjduieşti de mântuirea ta, ci gândeşte la tâlharul care chiar pe cruce s-a mântuit.

Ce este mai scurt decât un minut si totuşi el a fost de ajuns spre a-i face mântuirea? De eşti tânăr, nu te bizui pe tinereţea ta si nu-ţi închipui că ai să trăieşti îndelung. „Ziua Domnului vine ca furul noaptea” (Tesaloniceni 5, 2) şi Dumnezeu a ascuns ceasul morţii noastre pentru ca noi să arătăm râvna şi îngrijirea noastră pentru mântuire.

Nu vezi tu, oare, cum în toate zilele mulţi sunt răpiţi de moarte înainte de vreme. De aceea Sirah ne sfătuieşte: „Nu întârzia a te întoarce la Domnul şi nu lăsa din zi în zi” ( Iisus Sirah 5, 8), ca nu cumva, în întârzierea ta, să fi smuls. Sfătuirea cea de mai sus trebuie să o bage de seamă bătrânul, pe aceasta din urmă tânărul.

Dar poate că tu trăieşti în siguranţă, eşti bogat, ai toate cu prisosinţă şi nu te apasă nici o nenorocire. Dar ascultă pe Apostolul Pavel, care scrie: „Când vor zice: pace şi linişte, atunci fără de veste va veni peste dânşii pieirea” ( I Tesaloniceni 5, 3). Soarta omenească totdeauna este supusă schimbării, iar ceasul morţii noastre nu stă în voia noastră.

Dimpotrivă, în voia noastră este orice faptă bună şi unde ea se află, diavolul nu poate avea nici o putere, nici moartea nu ne va găsi nepregătiţi.

Fie ca Hristos să ne dăruiască aceasta, căci El, Domnul nostru, este bun şi plin de iubirea de oameni. Amin.

PF Daniel în Pastorala din Duminica Ortodoxiei: Suntem chemați să fim biruitori asupra patimilor

 În mesajul pastoral transmis cu ocazia Duminicii I din Postul Mare, numită şi Duminica Ortodoxiei, membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române au spus că sărbătoarea este o chemare la biruinţă.

„Prin Duminica Ortodoxiei sau a Biruinţei Dreptei Credinţe suntem chemați și noi să fim biruitori, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, asupra patimilor lăcomiei, trufiei sau mândriei din noi, care ne pândesc mereu, punând în locul acestora virtuțile smereniei și ale iubirii milostive față de oamenii din jurul nostru, pentru a redescoperi în ei chipul lui Hristos cel smerit”.

Ierarhii prezintă contextul istoric în care a fost stabilită Duminica Ortodoxiei, amintind de prima şi cea de-a doua perioadă iconoclastă.

Ei au mai explicat ce reprezintă cinstirea sfintelor icoane şi cum să ne mărturisim credinţa.

S-a reamintit că 2021, proclamat Anul omagial al pastoraţiei românilor din afara României și Anul comemorativ al celor adormiţi în Domnul; valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor, oferă „prilejul de a manifesta mai intens dragostea și dorul pentru frații români din afara granițelor țării, dar și ocazia de a arăta grija pentru cei trecuți din această viață”.

Membrii Sfântului Sinod le urează tuturor credincioşilor ortodocşi români „post binecuvântat, cu mult spor și folos duhovnicesc”.

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2021

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler şi preaiubiţilor credincioşi din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, pace și bucurie de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi, părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Preacuvioase maici,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Dăm slavă lui Dumnezeu Cel în Treime închinat, pentru că, în pofida tuturor încercărilor și ispitelor prin care a trecut și trece umanitatea întreagă, ne-a învrednicit și în acest an să pășim pe calea pocăinței, începând „călătoria virtuţilor […] încingându-ne cu nevoinţa cea bună a postului”[1], pentru „a vedea preacinstitele Pătimiri ale lui Hristos Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne”.[2]

Duminica de astăzi, numită a Ortodoxiei, prim popas în călătoria duhovnicească a Marelui Post, a fost instituită de Sfântul Patriarh Metodie al Constantinopolului, în urma Sinodului local de la Constantinopol din11 martie 843, care a consfințit oficial proclamarea definitivă a cinstirii sfintelor icoane.[3]

Această proclamare dogmatică vine însă în urma unei crize îndelungate, întinsă de-a lungul secolelor al VIII-lea și al IX-lea. Ea s-a manifestat prin lupta împotriva icoanelor și a cinstitorilor lor, fiind numită, din această cauză, criza iconoclastă sau iconoclasm.

Tulburările generate de criza iconoclastă s-au manifestat pe parcursul a două perioade, marcate de multe prigoane ale împăraților bizantini împotriva icoanelor, dar și de o puternică rezistență prin străluciți teologi și oameni sfinți, apărători și cinstitori ai sfintelor icoane.

Aceștia din urmă, luminați de Duhul Sfânt, au descoperit tuturor valoarea teologică, liturgică și catehetică a icoanei în viața Bisericii și a creștinului care cultivă comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții Lui.

În prima perioadă a războiului contra icoanelor (730-787), remarcăm între apărătorii Ortodoxiei pe Sfântul Patriarh Gherman I al Constantinopolului (715-730) și pe Sfântul Ioan Damaschin (675-749).

Cel dintâi a dat prima mărturie a Ortodoxiei împotriva iconoclasmului, afirmând că tradiția reprezentării în icoană a Domnului Iisus Hristos decurge din teofania Sa văzută, adică din întruparea, viața în trup, pătimirile și moartea Sa mântuitoare.[4]

La rândul său, Sfântul Cuvios Ioan Damaschin a reușit să rezume admirabil învățătura ortodoxă despre icoane, prin cele trei tratate ale sale despre icoane. În acest sens, el spune: În vremurile dinainte, Dumnezeu, fără trup sau formă, nu putea fi înfăţişat în niciun chip (în icoană). Dar astăzi, deoarece Dumnezeu S-a arătat în trup şi a trăit printre oameni, eu pot înfăţişa ceea ce este văzut în Dumnezeu. Eu nu cinstesc materia, ci Îl cinstesc pe Creatorul materiei, Care S-a făcut materie pentru mine, Care a luat asupră-Și viaţa în trup şi Care, prin materie, a săvârşit mântuirea mea.[5]

Prima perioadă iconoclastă se încheie cu Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea, din anul 787, inițiat de Sfânta Împărăteasă Irina, în cadrul căruia a fost exprimată precis distincția clară și neechivocă dintre venerarea sau cinstirea relativă a icoanei și adorarea care se cuvine numai lui Dumnezeu.

Cea de-a doua perioadă iconoclastă a izbucnit sub domnia secularizantă a împăratului iconoclast Leon al V-lea Armeanul (813-820) și a durat până în anul 843. Însă Dumnezeu a rânduit și acum oameni minunați, sfinți, precum Sfântul Cuvios Teodor Studitul (759-826) și Sfântul Patriarh Nichifor Mărturisitorul al Constantinopolului (806-828).

Sfântul Cuvios Teodor Studitul justifică practica zugrăvirii icoanei Domnului Iisus Hristos pe temeiul întrupării Fiului veșnic al lui Dumnezeu. Astfel, icoana Domnului Hristos este nu doar chipul omului Iisus din Nazaret, ci este chipul Ipostasului unic al Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, Care S-a făcut om, pentru mântuirea oamenilor.

A doua perioadă a crizei iconoclaste se încheie în timpul Sfintei Împărătese Teodora[6] și a Sfântului Patriarh Metodie al Constantinopolului, prin restabilirea cultului sfintelor icoane la Sinodul local întrunit la Constantinopol în anul 843. Acum se reafirmă hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea din anul 787 și se condamnă definitiv iconoclasmul dimpreună cu toate ereziile de până atunci.

Datorită faptului că lucrările Sinodului din anul 843 s-au încheiat în sâmbăta dinaintea primei Duminici a Postului Mare (11 martie), documentul oficial, numit Synodiconul Ortodoxiei, a fost citit solemn în ziua următoare, în Duminica întâi a Postului. De atunci s-a luat hotărârea ca în fiecare an, începând cu anul 843, în prima Duminică a Sfântului și Marelui Post, numită Duminica Ortodoxiei, să fie celebrat Triumful sau Biruinţa Ortodoxiei în întreaga lume ortodoxă.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Cinstirea sfintelor icoane, așa cum a fost stabilită de Sfinții Părinți în Sfintele Sinoade, este un act de mărturisire a adevărului Întrupării Fiului veșnic al lui Dumnezeu, un act de comuniune cu Dumnezeu și cu sfinții Lui, dar și un îndemn la viață sfântă și la fapte ale iubirii milostive în orice loc și în orice vreme.

Pentru mărturisirea credinței ortodoxe, suntem datori să ne curățim mintea, să ne despătimim și să săvârșim fapta cea bună și dreaptă, să ne înnoim și să ne luminăm cu virtuțile, luând aminte la cuvintele Sfântului Apostol Iacov: „credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2, 17). În acest fel, înaintăm spre asemănarea cu Chipul lui Dumnezeu Cel Sfânt, la îndumnezeirea prin har, despre care Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Fiecare dintre noi este pictorul propriei sale vieţi: sufletul este pânza, virtuţile sunt culorile, iar Hristos este modelul pe care trebuie să-L pictăm”.[7]

Prin sărbătoarea de astăzi, Duminica Ortodoxiei sau a Biruinţei Dreptei Credinţe, suntem chemați și noi să fim biruitori, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, asupra patimilor lăcomiei, trufiei sau mândriei din noi, care ne pândesc mereu, punând în locul acestora virtuțile smereniei și ale iubirii milostive față de oamenii din jurul nostru, pentru a redescoperi în ei chipul lui Hristos cel smerit.

Dreptmăritori creştini,

Anul 2021, proclamat de Sfântul Sinod drept Anul omagial al pastoraţiei românilor din afara României și Anul comemorativ al celor adormiţi în Domnul; valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor, oferă prilejul de a manifesta mai intens dragostea și dorul pentru frații români din afara granițelor țării, dar și ocazia de a arăta grija pentru cei trecuți din această viață.

În acest context, reamintim că în anul 2021 se împlinesc 150 de ani de la Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni, eveniment misionar și cultural care a avut loc în anul 1871 la Mănăstirea Putna, inițiat de poetul Mihai Eminescu și care s-a bucurat de participarea unor personalități precum scriitorul Ioan Slavici sau istoricul Alexandru D. Xenopol.

Împlinirea unui secol și jumătate de la acest eveniment va fi marcată și în acest an la ctitoria Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, în ziua de 15 august, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, în scopul afirmării și consolidării unității românilor din țară și din afara granițelor și pentru întărirea legăturilor frățești, a comuniunii de iubire și a împreună lucrării spre binele comun al poporului român.

Totodată, în vederea cultivării recunoștinței și a iubirii față de cei trecuți la Domnul, este datoria morală a fiecărui creștin ortodox de a pomeni la rugăciunea particulară, la Sfânta Liturghie și la celelalte sfinte slujbe pe cei care nu mai sunt printre noi, de a le cinsti memoria și de a ne aduce aminte de faptele lor bune, precum și de a îngriji și înfrumuseța mormintele lor, dar și monumentele eroilor români.

De asemenea, potrivit tradiției statornicite de Biserica noastră, în Duminica Ortodoxiei se inițiază colecta pentru Fondul Central Misionar, prin care sunt ajutate în mod special comunităţile parohiale din ţară şi de peste hotare aflate în dificultate şi sunt susţinute activităţile social-filantropice şi educaţionale prin care se păstrează identitatea spirituală şi culturală a creştinilor ortodocşi români.

Dărnicia, deschiderea cu generozitate spre cei aflați în nevoi, reprezintă un chip luminos al vieții creștine, al unei persoane, al unei comunități și al unui neam întreg. De-a lungul istoriei, românul creștin ortodox a învățat că numai dăruind va dobândi, ceea ce l-a determinat ca din puținul lui să dăruiască și celor lipsiți, pentru ca și el să fie ajutat în momente de grea încercare.

Astfel, bunătatea și dărnicia de care au dat mereu dovadă strămoșii și părinții noștri a devenit pentru popor un prilej binecuvântat de a spori spiritual în credință și fapte bune, de a păstra o legătură puternică de frățietate cu românii aflați printre străini, dar și de a păstra numele de buni creştini, arătând că iubirea față de Dumnezeu se împletește frumos cu iubirea față de semeni.

Avem convingerea și speranța că și în acest an veți răspunde cu dărnicie creștină chemării de ajutorare a celor aflați în nevoi, contribuind la continuarea lucrării misionare și social-filantropice a Bisericii, spre folosul credincioșilor ortodocși români de pretutindeni.

Dorindu-vă să aveți parte de post binecuvântat, cu mult spor și folos duhovnicesc, vă îmbrățișăm cu binecuvântare sfântă: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Evanghelia de Duminică. Cuvânt şi viaţă, text şi context. Duminica Ortodoxiei

 Duminica întâi din Post (a Ortodoxiei) Ioan 1, 43-51

În vremea aceea a vrut Iisus să plece în Galileea și a găsit pe Filip. Și i-a zis Iisus: Urmează-Mi! Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei și a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael și i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege și prorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Și i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino și vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către El și a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleșug. Natanael I-a spus: De unde mă cu­noști? A răspuns Iisus și i-a zis: Mai înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut când erai sub smochin. Răspuns-a Natanael: Rabbi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești împăratul lui Israel! Iar Iisus i-a zis: Pentru că ți-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Și a grăit: Adevărat, adevărat zic vouă, că de acum veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului.

Hristos este Cuvântul și orice împăr­tășire din cuvântul Evangheliei înseamnă cuminecare cu ceea ce este El. Întreaga Scriptură (textul) vorbește despre El și oricine citește Scriptura are un prim contact real și adevărat cu Cel Care este C(c)uvântul. Dar ceea ce Dumnezeu grăiește nu este separat de viață, ci se identifică cu viața. El Însuși spune: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6, 63). „Textul”, într-o astfel de înțelegere, nu rămâne niciodată separat de viață, ci conduce la viață („context”).

Experiența unei întâlniri de neuitat

Tema centrală a Evangheliei primei Duminici din Postul Mare (Ioan 1, 43-51) este tocmai drumul de la cuvânt la experiență, în centru așezându-se întâlnirea minunată dintre Apostolul Natanael și Hristos. Acel „vino și vezi!”, ca și chemare la expe­riență personală, stă în strânsă legătură cu ultimul verset al Evangheliei, care extinde la nivel general experiența protagonistului evenimentului. Întâlnirea sa cu Hristos este o chezășie a posibilității tuturor de a se întâlni cu El, de a-L vedea în slava Îm­părăției: „Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului” (Ioan 1, 51).

Textul Evangheliei descrie întâlnirea dintre Hristos și doi prieteni, Filip și Natanael, imediat după chemarea celor doi frați, Andrei și Petru. Toți erau din Betsaida și, probabil, au auzit unii de la alții despre Hristos și Evanghelia Sa. Este evident primatul lui Hristos în derularea acestui eveniment – El este Cel Care îl „găsește” pe Filip și, fără să îi dea explicații, îl cheamă la apostolat – „urmează-Mi” (Ioan 1, 43). La rându-i, acesta nu cere detalii, nu are nevoie de infor­mații suplimentare, căci atunci când te simți în fața lui Dumnezeu și chemat direct de către El, orice explicație logică devine nenecesară și impietează intensitatea momentului. Seducția chemării vine ca un trăsnet, iar bucuria întâlnirii este pe măsură. Aceasta din urmă îl face să plece îndată către prietenul său, Natanael, din dorința părtășiei. Nici o bucurie, pentru a fi completă, nu se trăiește în izolare, ci doar împreună.

Descifrarea realității prin Scriptură

Al doilea moment care urmează pare să ocupe cea mai mare parte din fragmentul Evangheliei. Este momentul când Scriptura, pentru cei doi, prinde viață. „Cel aflat” de Filip se potrivește perfect cu descrierea „Celui așteptat”, vestit de „Moise în Lege și de proroci” (Ioan 1, 45). Era vorba de acum de Cineva foarte aproape, vizibil, palpabil, „accesibil” – „Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret” (Ioan 1, 45). Ambii erau buni cunoscători ai Scripturii, tocmai de aceea, simt că promisiunea care vine de acolo se împlinește acum – „astăzi este începutul mântuirii” pentru ei. Totuși, Natanael nu primește această veste ca un entuziast superficial, ci vrea să o verifice. Experiența nu se poate împrumuta, ci doar poate fi contaminantă. Se exprimă aici nevoia dintotdeauna a omului de a valida cuvântul în/prin experiență, credința în/prin întâlnire. Pentru că singură experiența este cea care nu poate fi contestată, nici de rațiune, nici de ceilalți, de nimic. Mai mult decât atât, Scriptura fiind sursa credinței pentru el, Nazaretul nu părea să se potrivească cu profețiile vechi, Mesia trebuia să vină din Betleem (Miheia 5, 1). Așa că rămâne un singur lucru de făcut, să verifice vestea entuziastă a prietenului său Filip. „Vino și vezi!” devine „metodologie” teologică în Biserică – fă tu experiența ta!, în opoziție totală cu principiul vehiculat drept „clasic”, „Crede și nu cerceta!” Textul ne conduce la context, credința ne conduce la viață, căutarea ne conduce la întâlnire. Acum era momentul său. Nu mai avea de așteptat, mântuirea era aproape. Scriptura se valida acum ca pedagog înspre Hristos (Galateni 3, 24).

Experiența, profilul credinței noastre

Întâlnirea lui Natanael cu Hristos dovedește și de data aceasta că Hristos este Cel Care îl caută și îl găsește pe om, și nu invers. Acest lucru se descoperă prin caracterizarea pe care i-o face lui Natanael în deschiderea dialogului – „israelit în care nu este vicleșug” (Ioan 1, 47). Subliniem aici diferența de limbaj pe care o folosește Evanghelistul Ioan, prin punerea în opoziție a cuvintelor: „israelit”, ca cel disponibil la vestea bună, cu inimă deschisă, și „iudeu”, termen ce pare să îl descrie pe cel mereu gata să refuze și să conteste cuvântul lui Hristos. O astfel de caracterizare nu era puțin lucru, tocmai de aceea, pe linia metodologiei sale „științifice”, de a cerceta, nu vrea să primească o flatare gratuită, ci vrea să audă argumente pentru a o putea primi – „de unde mă cunoști?” Urmează aici un moment de delicatețe: Hristos pome­nește de o „înainte-vedere” a lui pe când se afla sub smochin, locul clasic de studiu al Scripturii. Nu ne oferă detalii asupra acestui episod, însă ne lasă să credem că petrecerea sub smochin aducea cu sine un moment de intimitate profundă pentru Natanael. Numai Dumnezeu este în stare să intre în adâncurile omului și să i Se descopere. Acest moment transformă credința Scripturii în certitudinea experienței, exprimată ulterior în mărturisire – „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel” (Ioan 1, 49). Hristos este numit aici învățător și rege. Dar esen­țială și limpede exprimată ca descoperire „de sus” este calitatea Sa de „Fiu al lui Dumnezeu”. Este fundamentul și rațiu­nea de a exista a Bisericii înseși – „pe această piatră (a credinței în filiația divină a lui Hristos) voi zidi Biserica Mea” (Matei 16, 18).

„Înfricoșător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui Viu” (Evrei 10, 31). Natanael stătea în fața lui Dumnezeu prin această experiență copleșitoare și începea să trăiască. Era timpul mântuirii sale. Hristos, ascuns sub vălul cuvântului, se revelează ca logos personal, ca sens al existenței, ca țel al vieții, ca împlinire a creației întregi. Hristos este adevărul Scripturii, este Calea descoperirii și este Viața însăși. Se identifică aici firul roșu al întregii Evanghelii ioaneice, drumul de la cuvânt la viață, prin credința în Hristos: „Acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (Ioan 20, 31).

Promisiunea contemplării Împărăției

Evanghelia se termină cu o făgăduință adresată lui Natanael, în mod special, dar extinsă imediat tuturor celor care vor călca pe această cale. Toți cei care se simt chemați și îl caută cu ardoare și cu sinceritate pe Dumnezeu în Scripturi, Mântuitorul le făgă­duiește întâlnirea cu Sine, vederea și simțirea Împărăției: „Mai mari decât acestea vei vedea. Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului” (Ioan 1, 50-51). Acest ultim verset face trimitere la evenimentul „scării lui Iacov” (Facere 28), ca prefigurare a măreției descoperirii Împărăției. Doar că aici totul se mută de pe pământ spre cer, unde se află tronul „Fiului Omului”, de-a dreapta Tatălui, ca invitație ce vine către omul însuși. „Betelul” (casa lui Dumnezeu) de jos devine făgăduință și pregustare a celui final, de sus.

Acest fragment evanghelic, așezat în Duminica Ortodoxiei, are în vedere să descopere profilul credinței noastre – experiența. Cuvântul Scripturii „deschide cerurile” și ne introduce în proximitatea lui Dumnezeu. De la Hristos încoace, avem un Dumnezeu de aproape, căci vestea cea bună aceasta este – numele lui este Emanuel („Dumnezeu este cu noi”).

La început de post, suntem invitați să pătrundem adânc în chemarea tainică, discretă și lăuntrică a lui Hristos: „Vino și vezi!” Și, dintr-odată, cuvântul devine viață, iar noi începem să trăim…

Arhim. Lect. Univ. Dr. Benedict Vesa, 17 Martie 2019