Domnului profesor Obârşie
de
la o vreme
nu-i
mai pãsa de anotimpuri
şi
nici nu bãga de seamã
cum frunzele arãmii danseazã
fluturi zburdalnici
pe aleea din faţa blocului
se opintesc apoi cad pe banca
unde de multe ori a poposit
doborât de frãmântãrile lãuntrice
care nu-i mai dãdeau pace
avea sentimentul cã viata se iroseşte
şi tot ce e frumos în
om se pierde
colecţia de cãrţi a dãruit-o comunitãţii
nu-l mai interesau nici ştirile de la televizor
şi
nici ziarele
acum
ştiu cã multã vreme de aici încolo
geamul de la etajul x
nu va mai fi luminat
iar banca
banca aceasta pe care şi -a gãsit obştescul sfârşit
suspinã în tainã
tace orele petrecute în doi
clipe în care el
privind la jocul copiilor din fata blocului
îşi amintea de
tinereţe
de
obârşie
imaginându-şi copilaria
când alerga desculţ prin iarba înrouratã.
Lucica Dragoş