Trei zile de vis, la Baia Sprie, în care pulsul nu a încetat să iasă din albie, trei zile ca trei clipe, în care am râs, am plâns, am cântat, am înotat în Marea Poeziei și am depănat șir necontenit de amintiri!
Felicitări tuturor celor care au avut marele noroc de a simți zvâcnirea sufletului în Raiul maramureșean!
Reverență, stimate Domn
Vasile Bele!!! Tot respectul!!!
(dedicat aflării la Tabăra Literară de la Baia Sprie, 01-04.09.2022)
Mi-e pulsul fără somnu-i, deprins a stoarce tihnă,
Mi-e inima-n jăratic din vatra Țării dragi,
Mi-e gândul la Grădina Măicuței făr-odihnă,
Ce-a tot tăpșit poteca, născând stejari și fagi.
Nestăpânirii caste din prunci aleși mă-asemăn
Și, din prelung năduful scăldându-mi împliniri,
Vibrez ca o planetă, pe lanuri febra-mi semăn,
De parcă-aș fi-n vâltoare de mari ademeniri.
Zăvor mi-a tras simțirii furtuna de cuvinte:
Mai multă pace-n suflet adusu-mi-a! O simt!
Poți pune multe-n poală, dar cordul nu se minte,
Desăvârșirea-n cuget și venele-o presimt.
M-au înșelat pădurea și brazii cei de-o seamă
Cu muntele proptindu-și toiagul peste gropi
De mari viteji ai Țării, de-a pururi fără temă,
Mi-au risipit tăcerea și-ai ceții dalbe stropi.
Trei zile ne luară preafericiri de mână,
Dar, și-azi, mai ard în ruguri văpăi de-mbrățișări;
Opaițul ne ține (ea – limba cea română),
De veacuri, împreună, ca valurile-n mări.
Și azi mai simt zvâcnirea, ținându-ne grămadă,
În pumn de Maramureș, găsindu-l doar pe El,
Pe Dumnezeul nostru, pe-a Cerului arcadă,
Tot coborând prin rime, în strai de porumbel.
Cărări bătorite de lumea adunată,
Spre-a toarce amintire destinului pribeag,
Vor fi doar prag spre visul că fost-am toți odată,
Și-om străluci, flămânzi chiar sau pirotind beteag.
La masa-nțelepției, vom îmbrăca iar haină,
Ce naște universul, unindu-ne în dans,
Și-atunci, desculți, prin lume, cu-a nemuririi taină,
Îi vom plăti și morții vecia, în avans.
Și, în tăceri, vom vinde plecări pe smoc de aștri
Drept lampă-a revenirii ne fie, psisosind;
Scriindu-ne necazul pe scoarțe de jugaștri,
Să ne simțim și bezna, din ochi închiși, albind.
Văd pomul vieții mele cu floare cum se-ncarcă,
Din rodu-i să se-nfrupte și cântul ce-l ascult!
Cu-atâta bucurie, învii din nou, și, parcă,
Mă amăgesc cu gândul că-aș fi trăit mai mult.
Mă mint precum copilul, rămas de unul singur,
Că n-are gram de teamă, chiar dacă-i părăsit.
Și nu-mi rămâne, Doamne, decât să-aștept, desigur,
Un an, să sorb iar cupa visărilor de mit.
Mi-e sufletul aproape gătit, din nou, să-ajungă,
Aceeași lungă cale în grabă străbătând,
La mir din Colț de Raiuri, ca pulsu-mi vechi să-l ungă:
Să nu-și ia-n pleoape Țara, ci doar în dor și-n gând.
