Evanghelia de Duminică: Rugăciunea arhierească – ultimul gând pentru unitatea noastră

 

Duminica a 6-a după Rusalii (Rugăciunea lui Iisus) Ioan 17, 1-13

În vremea aceea Iisus, ridicându-Şi ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei. 

Rugăciunea arhierească, pe care Hristos o ține imediat după Cina cea de taină, reprezintă dorul și dorința lui Dumnezeu pentru umanitate. Hristos știe că lumea creștină va avea multe de suferit, iar această suferință nu va conteni niciodată. Fizică sau verbală, suferința va fi definiția crești­nului în toată istoria lui, dar dincolo de suferință stau iubirea Lui și veșnicia cu Dumnezeu. În momentul în care creștinul își asumă această suferință, Dumnezeu îi oferă pregustarea veșniciei.

Interesant și profund este faptul că înainte de a fi prins, judecat și răstignit, Hristos nu se gândește la suferința Sa, ci la unitatea noastră, „ca toți să fie una”, și la suferințele creștinilor („păzește-i pe ei, Părinte”). Oamenii s-au pierdut în istorie prin dezbinare și distrugere. Dorința lui Hristos de unitate s-a uitat în momentul în care nu am simțit creștinismul ca fiind ființia­litatea veșniciei noastre, ci l-am impregnat cu orgoliile umane. Certuri pe cuvinte, certuri și dezbinări, anatematizări și rupturi, în loc de rugăciune agapică. Cu siguranță că Dumnezeu, în preștiința Sa, le știa, de aceea s-a rugat pentru noi, nu pentru Sine, previzualizând sângele creștinilor care va curge în istorie. Nu era necesar să curgă, dar a curs.

Erau toți adunați la masă și cuminecați din mâna Învăță­torului. Erau ultimele cuvinte în liniște și cât de cât tihnă. Știau toți că se va întâmpla ceva, dar ce anume nu puteau spune. Acolo, la masă, în cuvântarea Lui arhierească, Hristos își expune sinteza teologiei adusă ca reve­lație și pe care a propovăduit-o timp de trei ani și jumătate. Sunt cuvintele care vor pecetlui anii de predică și învă­țătură, de minuni și taină, pe care El le-a revărsat în lume. Aceste cuvinte sunt atât de evidente și de clare. Acum trebuiau toți să simtă dumnezeirea ­deplină a lui Hristos, pe care ­înainte doar o intuiau sau o mărturiseau fără multă convingere, căci toată această cuvântare este de fapt o rugăciune a Fiului către Tatăl ceresc pentru umanitatea creș­tină, care se va forma și va dăinui după jertfa Lui pe cruce. Niciodată Hristos nu a vorbit așa de direct cu Tatăl ceresc ca aici, la cină.

Cuvintele Lui nu mai erau cuvinte pentru această lume, pentru oamenii bolnavi și neputincioși „ca o turmă fără păstor”, ci erau cuvintele finale ale Revelației și ale Întrupării Sale. Era ultima revelație înainte de a se jertfi. Este dialogul direct dintre Fiul și Tatăl înaintea jertfei de pe Golgota. „Părinte, a venit ceasul!” înseamnă împlinirea jertfei pentru care Hristos se întrupase. Acest ceas care a venit avea o semantică diversă, căci însemna ceasul jertfei, dar și ceasul formării Bisericii și al începutului suferințelor ei. De aceea, acest ceas trebuia marcat de rugăciune pentru unitate și pentru apărarea creștinismului, atât de firav în acel moment. Hristos venise pentru jertfă și pentru deschiderea veșniciei cu Dumnezeu.

Hristos dă viață veșnică prin jertfa Sa

El a venit pentru a muri în locul umanității neputincioase. Cuvintele Lui timp de trei ani sunt revelație și dialog între Dumnezeu și lume, dar jertfa era elementul principal. Fără jertfă, cuvintele rămâneau simple cuvântări. Fără jertfa Lui crești­nismul devenea o filosofie sau o ideologie între multe altele. Jertfa lui Hristos deschide porțile veșniciei pentru oameni, raiul atât de așteptat. „Preaslăvește pe Fiul Tău” arată ce finalitate are jertfa lui Hristos, prin care El se preaslăvește, iar slava Lui o reverberează peste umanitate ca tot omul să aibă șansa veș­niciei cu Dumnezeu.

Hristos are puterea de a da viață veșnică prin jertfa Sa, iar viața veșnică este „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”. Este sensul umanității și al întregii creații. De o istorie întreagă oamenii caută cunoașterea, crezând că ea este sensul fericirii. Din păcate, cunoașterile oamenilor au fost efemere, căci veșnicia este de fapt finalitatea noastră, nu viața de pe pământ, oricât de tentantă ar fi ea pe moment. Trăim pentru veșnicie. Uităm aceste sensuri unice și singurele adevărate și ne structurăm alte țeluri și finalități atât de efemere și de volatile. Ne uităm cu jind la clasificări de genul top 300, top 500 etc., unde oamenii își compară avuția. Mi se pare că în acel moment totul devine atât de penibil și de prozaic, încât ne pierdem vocația umană și valoarea veșniciei noastre. Topurile bogăției nu înseamnă și topul fericirii. Viața veșnică este să Îl cunoaștem pe Dumnezeu Care este sensul și fericirea noastră. Adevăratul sens al omului este deci cunoașterea, dar nu orice cunoaștere, ci cunoașterea lui Dumnezeu. Mai concret, orice cunoaștere este bună, orice știință este meritorie, dar numai dacă ea duce spre Dumnezeu, spre întărirea sensului veșniciei noastre. Adevărații oameni de știință au descoperit Adevărul, iar Adevărul i-a făcut liberi, adică le-a dat puterea de a privi liber lumea, ca pe o creație divină și ca pe un dar dat umanității de către Dumnezeu.

Ce simplă este găsirea veșniciei: să Îl cauți pe Dumnezeu peste tot, în tot ce ești și exiști, în tot ce vezi și simţi pe lângă tine! Ce ușor Îl poți găsi și ce greu ne urnim în a-L căuta! Lumea își trăiește plictiseala ei materială și ca atare nu mai are ochi spre cer. Trăim ca niște obosiți ai vieții, fără să știm că zâmbetul nostru vine de la Cel care îmbrățișează lumea. Nu mai zâmbim pentru că nu mai căutăm pe Cel care ne vrea în brațele Lui. Vrem să ne îmbrățișăm noi pe noi, într-un egoism peren. Am pierdut sensurile vieții, căci am făcut din viață sensul nostru. Or, tocmai acest lucru îl cere Hristos în rugăciunea Lui arhierească: să ne regăsim sensul, veșnicia, unitatea și bucuria. Adevărata noastră viață o regăsim ca frumusețe abia în momentul în care Îl regăsim pe Dumnezeu. Până atunci suntem căutători, alergători după efemerități și nimicuri și ne concurăm unii cu alții pentru ele.

Nu mai avem unitate pentru că în istorie am învățat prea puțin din Evanghelia iubirii. Dumnezeu a venit să ne ia pe fiecare în brațe și să ne curețe de păcat prin jertfa Sa, dar din păcate am uitat repede îmbrățișarea Lui și am uitat să ne îmbrățișăm unii pe alții. Dacă am fi avut acea ardere a iubirii, acum lumea ardea din iubire spre iubire. Sinodul IV Ecumenic, pe care Biserica îl prăznuiește în această Duminică a 6-a după Rusalii, ne arată truda pentru unitatea credinței. Trăim în dezbinări permanente, pentru că nu am înțeles și nu am ascultat această rugăciune de unire, „ca toți să fie una, Părinte”. Ne-am certat pe cuvinte și „ne-am luptat pentru credință”. Parcă era mai bine dacă ne rugăm pentru credință ca toți să fie una. De aceea, astăzi avem popoare creștine care încă se luptă între ele, fiecare argumentând lupta lui cu credința sa. De aceea, avem atâta sărăcie în lume, căci ne legăm prea tare de bogăția ei, care nu se împarte în mod egal.

Hristos își încheie cuvântarea, apoi merge spre jertfă. Ceruse Tatălui ceresc să păzească creștinătatea, care se înfiripa pe cruce și care va avea o istorie de prigoane și mucenicie, dar va rezista. Același mesaj al jertfei ni-l transmite și nouă astăzi: „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, căci Eu am biruit lumea”. Lumea se biruiește prin jertfa iubirii, prin care oamenii se transfigurează și devin teofori. Aceasta era misiunea noastră în istorie: transfigurarea umanității, starea de Tabor. Dumnezeu va face această transfigurare în veșnicie. Să ne dea El puterea de a simți acest Tabor în viața noastră, a fiecăruia, și prin lumina noastră să luminăm fețele celor de lângă noi spre veșnicie.

Autor: Pr. Prof. Dr. Emil Jurcan – 16 Iulie 2023

Evanghelia de Duminică: Dumnezeu vine acolo unde este o inimă care plânge

 

Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor) Luca 8, 26-39

În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ținutul Gherghesenilor, care este în fața Galileei. Și, ieșind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon și care de multă vreme nu mai punea haină pe el și în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Văzându-L pe Iisus, a strigat, a căzut înaintea Lui și cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!, fiindcă poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulți ani îl stăpânea; și era legat în lanțuri și în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era dus de demon în pustie. Și l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ți este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulți intraseră în el. Și-L rugau să nu le poruncească să meargă în adânc. Și era acolo o turmă mare de porci, care pășteau pe munte. Și L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; iar El le-a îngăduit. Și, ieșind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe țărm în lac și s-a înecat.

Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit și au vestit în cetate și prin sate. Atunci au ieșit locuitorii să vadă ce s-a întâmplat și au venit la Iisus și au găsit pe omul din care ieșiseră demonii, îmbrăcat și întreg la minte, șezând jos, la picioarele lui Iisus, și s-au înfricoșat. Iar cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Și L-a rugat pe El toată mulțimea din ținutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinși de frică mare. Atunci El, intrând în corabie, S-a întors înapoi. Iar bărbatul din care ieșiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul, zicând: Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu. Și el a plecat, vestind în toată cetatea cât bine i-a făcut Iisus.

Mântuitorul venise să vorbească lumii. Înainte de sacrificarea Sa pe cruce, El dorea să îi facă pe oameni să conștientizeze vocația lor, chemarea lor spre veșnicie. Învierile pe care le făcuse nu erau simple minuni, ci doreau să arate că dincolo de moarte stă veșnicia, iar chemarea omului este aceea de a fi etern. În fața lui Dumnezeu orice om este creația lui iubită, iar El nu împarte oamenii în buni și ne-buni, în sănătoși și bolnavi, în normali și demonici. Pe toți îi iubește la fel și pentru toți are aceea bucurie sau durere văzând că omul se apropie sau se îndepărtează de El.

Venise să caute oaia cea pierdută. Și nu o căuta acolo unde credeau fariseii că o va căuta: la mesele bogate, în discuții sterile teologice, făcând un fel de filosofie religioasă și promovându-și ideile proprii. Nu, Hristos venise pentru om, nu pentru poziția lui sau importanța lui. De fapt, așa face El de fiecare dată. Noi, din păcate, împărțim oamenii în buni și răi (după criteriile noastre subiective), în demni și nedemni să socializeze (ce termen sec) cu noi, în sănătoși și bolnavi, în im­portanți sau neimportanți. Dumnezeu nu vede haine, nu vede funcții, El vede doar suflete în dialog. În momentul în care vom reuși să vedem și noi chipuri dialogale, atunci poate vom reuși să ne apreciem unii pe alții și să creăm legături agapice.

 Cetatea unde nimeni nu avea timp pentru Dumnezeu

Gadara și ținutul Gherghesenilor era locul unde nimeni nu mai avea timp de Dumnezeu, căci totul se cuantifica prin comerțul cu porci. Toți erau preocupați de acest comerț și fiecare avea în minte doar ideea de a face bani. Nu se știe dacă era (poate că era) vreo sinagogă, dar nimeni nu mai avea timp de ea. Nu aveau timp nici de suferința lor, a celor care așteptau un ajutor de la semeni. Boala era izolată, iar comerțul era prioritar. Omul suferind nu trebuia să îi încurce. Cei doi demonizați, bolnavii cei mai vizibili, fuseseră alungați și legați în lanțuri prin morminte, departe de oraș, căci le tulbura confortul lor economic. Mormintele erau săpate în stâncă și arătau ca mici peșteri, iar cei doi erau legați acolo. Aș putea spune că era dovada cea mai mare de nepăsare, ba chiar de ură între oameni. Cum să legi un om, fie el cu o boală mai dificilă, de un perete de mormânt? Ce suflet putea să aibă acea cetate care își lega cu lanțuri bolnavii în cimitire? Îmi pun întrebarea: Nu cumva cei din cetate erau mai demonizați decât bieții oameni legați în cimitir? Nu cumva erau mai mulți demoni acolo, în cetate, decât în cimitir? Demonii din bieții oameni au intrat oare toți în porci sau au mers și în cetate, căci era loc călduț și bun pentru ceea ce făceau ei? Unde erau mai mulți demoni: la cei doi legați prin cimitir sau în cetate? De ce Hristos nu a intrat în cetate? Pentru că nimeni nu Îi ceruse ajutorul.

Sunt multe întrebări și toate au un sens. Gadara era plină de demoni. Strigătul mut după ajutor venea către Hristos doar de la cei doi, din cimitir, care își doreau vindecarea. Dacă demonii din cimitir strigau și făceau gălăgie, demonii din cetate erau eleganți, vorbeau frumos și își vedeau de afaceri. Mi se pare o similitudine cu ceea ce avem astăzi în societate. Mai concret, există un demonism al patimii, de care îți este milă și te rogi pentru vindecarea celui cuprins de patimă, care își dorește vindecarea. Există însă un demonism elegant, la cravată și costum, care vorbește elevat, mai ales în mediul online sau în media. Pare stăpân pe sine și foarte controlat, dar are același mesaj ca și cetățenii din Gadara: Îl rugau să plece de la ei. Aceștia de astăzi nu Îl roagă să plece, dar creează acea atmosferă în care omul se iluzionează cu ideea că nu mai are nevoie de Dumnezeu, că poate face totul singur și că toate valorile se află în unica sa gândire, indiferent cum e numită aceea. Și, din păcate, ignoranța lumii contemporane concretizează această orientare: oamenii cred în această găselniță ideologică și se amăgesc cu ideea că pământul și doar el te poate face fericit.

Hristos vine în ajutorul omului care vrea să fie vindecat

Hristos ajunge în Gadara să întâlnească durerea umană. Oricât de urâtă ar fi ea, oricât de distrugătoare este, când omul Îl cheamă pe Dumnezeu, El vine. Atunci când toți se leapădă de tine în durerea ta, atunci când tuturor le ești o povară, când ei te îndepărtează ca să nu le afectezi modul lor de viață și confortul lor, să nu uiți că nu ești singur. În creștinism nu există singurătate. Creștinul nu ar trebui să fie depresiv și să sufere de solitudine, căci Dumnezeu este cu el. Chiar izolat pe un pat de spital, chiar rămas singur într-un azil, nu ești singur. Dumnezeu stă cu tine, la masa ta, în casa ta sau pe patul tău de suferință. El suferă cu tine, vorbește cu tine când nimeni nu îți mai adresează nici un cuvânt.

 Mai este un lucru care trebuie sesizat aici, în această pericopă: Dumnezeu te caută chiar și atunci când tu nu Îl mai cauți, te aude chiar dacă nu te mai rogi, căci El îți aude sufletul și îl simte. Femeia care venise cu vasul de mir și plângea, spălând picioarele cu lacrimi, era acuzată de comesenii lui Hristos, care spun chiar că dacă El ar fi profet adevărat ar ști cine este acea femeie. Hristos însă îi ascultă spovedania în tăcerea lacrimilor ei și o iartă. Dumnezeu vede înlăuntru acolo unde noi vedem doar exteriorul. El vede interiorul și cunoaște taina sufletului. De aceea venise în Gadara, pentru că simțea, auzea și vedea durerea celor doi legați în lanțuri prin peșterile cimitirului. Vine doar pentru ei, nu și pentru cei din cetate, care nu au văzut în venirea Lui decât paguba: înecarea porcilor.

Dumnezeu vine și este acolo unde poate nu bănuim. Sau ar trebui să bănuim: în inima simplă care se roagă printre lacrimi. Poate că nu Îl găsim în ceremoniile pline de pompă și este mai prezent în Liturghia lacrimilor, a celor care suspină în rugăciune și se roagă suspinând. Dumnezeu este în potir, nu știu dacă și în noi, cei de pe lângă potir. Poate numai dacă inima noastră Îl cere și Îl caută. De aceea, Liturghia este o chemare a lui Hristos. Suntem niște nenorociți din cimitirele vieții noastre, care strigăm mut să vină și la „Gadara” noastră, căci nu mai putem. Și Dumnezeu vine cu potirul Său, cu harul Său, cu iertarea Sa și cu îmbrățișarea Sa. Avem nevoie de conștiința prezenței lui Dumnezeu în viața noastră, în propriile noastre înlănțuiri, în „Gadara” noastră plină de durere, unde nimeni nu ne mai observă, nimeni nu mai vine să ne întrebe dacă mai putem duce suferințele vieții?

Lumea mileniului al treilea nu este deloc ușoară. A devenit o lume a oamenilor marcați de afacerile lor, de „porcii” lor, de starea lor de confort material, de indi­ferență față de celălalt și mai ales față de Dumnezeu. Dumnezeu nu este interesant pentru ei, pentru că nu aduce profit material. Oamenii nu simt și nu văd că alături de ei suferă în dureri, în alte „gadare”, în alte cimitire, cei care și ei au pierdut sensul vieții, doar că nu L-au pierdut pe Dumnezeu. Acești oameni sunt mai aproape de Hristos decât cei din cetate. Hristos vine pentru orice suflet care știe să strige, să Îl cheme și să se roage. Dumnezeu vine acolo unde există o inimă care plânge, chiar dacă este legată în lanțurile păcatului. Dumnezeu ne mân­tuiește nu pentru că suntem sfinți, ci pentru că nu rămânem în păcat. Sfințenia este darul pe care El ni-l dă la finalul luptei noastre cu păcatul. Mântuirea noastră stă în faptul că nu ne-am lăsat, că pe sinusoida vieții nu am stat în păcat, ci ne-am ridicat din înlăn­țuirea noastră și L-am strigat să vină. Omul mântuit este omul care nu a pierdut speranța, care a așteptat toată viața în cimitirul durerilor, legat de patimi, dar privirea lui a fost dincolo de Marea Galileii, în așteptarea lui Hristos, ca să vină cu corabia și la noi. Și va veni cu siguranță.

 Pr. Prof. Dr. Emil Jurcan – 23 Oct, 2022