Invitaţie prin cântec la ŞOMCUTA MARE – Gura de rai din Ţara Chioarului

 Şomcuta Mare este o aşezare răsărită pe drumul ce vine din inima Ardealului şi cată în sus către porţile maramureşene de pe Iza şi Mara. Valuri domoale de pământ, arbori ţinuţi de Dumnezeu cât să dea frumuseţe locurilor şi gospodari unul şi unul dau nume acestei părţi de ţară, învecinată de-a dreapta Ţării Lăpuşului, lăsând în stânga ţinutul Codrenilor. Satul meu natal – Dăneştii Chioarului – este la o palmă de loc şi pot depune mărturie că aceste plaiuri au fost zămislite din plăcerea de a da băştinaşilor dreptul la viaţă clădită pe iubirea de glie. Cântecul face parte din fiinţa lor. De tot aproape, se află vestiţii cântăreţi din Finteuşul Mare, expresie a melodiilor strămoşeşti, aninate generaţie după generaţie în arborele vieţii fixat de soartă în nordul sacru al ţării. Liviu Coza, fiinţă dragă mie, întâlnit de curând, a ţinut să-mi facă ştiut un eveniment care entuziasmează pe localnici. Satul de naştere – Lucăceşti – aproape că se ţine de mână cu al meu, motiv să gândim la fel. La ultima noastră reauzire a ţinut să-mi vorbească despre evenimentul care se apropie. Cu ochii pe calendar, îmi face cunoscută această informaţie: pe 19 mai se sărbătoresc 130 de ani de la înfiinţarea corului mixt din Şomcuta Mare! Un eveniment emoţionant ce urmează a convoca amintiri demne de cel mai viu interes. Mă citeşte consecvent în paginile presei maramureşene şi îi descifrez dorinţa de a aduce sub ochii prietenilor mei ceea ce la rându-mi am aflat despre sărbătoarea cântecului coral din Şomcuta. O istorie bogată şi parfumată de interes.

Formaţia se numeşte, inspirat, „Glasul Chioarului” şi desenează pe fruntea a 13 decenii de istorie existenţa prin cântec a sătenilor locului. Corul mixt funcţionează în cadrul Casei de cultură „Ioan Buteanu” din localitate. Patriotul paşoptist s-a născut în 1821 în Şomcuta Mare şi a înscris în istoria Transilvaniei pagini de neuitat. Avocat de profesie, după studii efectuate la Carei, Pesta şi Zagreb, a practicat meseria în Maramureş. Se va stabili la Abrud. La un moment dat este ales prefect al regiunii Zarandului. Mişcările din Ardeal de la jumătatea veacului al XIX-lea îl descoperă alături de Avram Iancu, acesta caracterizându-l astfel: „un bărbat pe cât de luminat, pre atât de nepregetătoriu”. Buteanu a fost principalul conducător al Adunării Naţionale de la Blaj din data de 30 aprilie 1848. Îl găsim împreună cu Avram Iancu în timpul adunării din 3-15 mai de pe Câmpia Libertăţii. Îşi găseşte sfârşitul în timpul tulburărilor provocate de oamenii lui Kossuth. Arestat pentru refuzul de a ceda promisiunilor înşelătoare ale acestora, este închis la Baia de Criş. Va fi spânzurat în ziua de 23 mai 1849 şi înmormântat în localitatea Iosăşel, judeţul Arad. După 20 de ani de la dispariţia sa este reînhumat în cimitirul din Gurahonţ, în prezenţa lui Avram Iancu. În prezent, cei doi martiri se odihnesc în eternitate la Ţebea, sub gorunul lui Horea, în Panteonul Munţilor Apuseni. Mi se pare de salutat iniţiativa localnicilor de a-i fixa numele în memoria locului de unde a pornit în lume.

„Reuniunea corală a plugarilor români” a traversat istoria la îndemnul şi cu uriaşa contribuţie a unor împătimiţi ai cântecului. Ţăranii din Şomcuta Mare şi-au alăturat glasurile melodioase şi pline de seva rădăcinilor sub bagheta unui dascăl năsăudean, Elie Pop (148-1922). Nume mari ale istoriei transilvane sunt legate de încurajarea corului şomcutean. Între ei avem obligaţia de a-i aminti pe „Leul din Şişeşi” – Vasile Lucaciu, George Pop de Băseşti, cel care va prezida în calitate de decan de vârstă Marea Adunare de la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, medicul Titus Hendre din Ardusat. Merituoasa formaţie, alcătuită din 29 de localnici care cântau pe patru voci, a reuşit să încânte sute şi sute de oameni iubitori de muzică corală din localitate şi din satele apropiate.

La începutul secolului trecut, activitatea corului este legată de pasiunea şi priceperea învăţătorului bibliotecar Augustin Ungur, personalitate remarcabilă a timpului. Îi vor urma alţi şi alţi entuziaşti animatori. Îi vom aminti pe profesorul de muzică Nistor Dragoş, pe învăţătorul Gheorghe Pop (1924-1978) originar din Finteuşul Mic, profesorul Liviu Borlan, Justin Podăreanu, Liviu Cazan. Nu ar fi corect să nu consemnăm şi alte nume de artişti amatori care au făcut prin munca lor performanţă în pregătirea şi evoluţia corului din Şomcuta Mare. Mă gândesc la domnii Roman Sadoveanu, Vasile Bărbuş, Liviu Finţiu, Ivan Buda, Ion Săcăleanu, Marius Lazăr.

Notez cu reală plăcere că până în anul 2006, Asociaţia Corală „Glasul Chioarului” a fost condusă de către domnul Liviu Coza.

Îmi este realmente greu să desprind din bogata existenţă a corului şomcutean, momente de intensă trăire emoţională, secvenţe care să ilustreze pasiunea, devotamentul, priceperea acestor artizani care merită tot respectul nostru. Voi apela la notiţele făcute cu conştiinciozitate cât să ilustrez momente de reală vibraţie. Ele sunt separate în timp dar compun o ţesătură de specială dăruire. Aşadar, în 1914 se sărbătoreau 25 de ani de la înfiinţarea Corului. La 1 Decembrie 1918, acesta participă la o manifestare de neuitat: corul din Şomcuta Mare care evoluează alături de formaţiuni din localităţi vecine -Ardusat şi Finteuşul Mare la manifestarea catalizată de naşterea României Mari. Mai aproape de noi, în anul 1975, formaţia corală din Capitala Chioarului se distinge prin prestaţia sa deosebită pe scena din Lugoj – oraş născută sub privirile luminoase ale zeiţei Euterpe, legată de numele lui Ion Vidu, al familie Brediceanu şi Traian Grozăvescu. În acelaşi an, corul din Şomcuta Mare evoluează strălucit în cadrul unui concert festiv în oraşul reşedinţă a judeţului nostru, în Baia Mare. În memoria formaţiei revine cu insistenţă prestaţia din cadrul unei apreciate manifestări artistice la care a evoluat alături de corurile din Ardusat, Hideaga, Satulung şi Leordeni-Argeş. De neuitat rămân spectacolele susţinute pe scena unor festivaluri găzduite în felurite judeţe ale ţării-Sălaj, Mureş, Cluj, Argeş.

Glasurile pline de farmec din Şomcuta Mare s-au impus, reuşind să câştige premiul I pe ţară în anul 1981. La fel de plină de merite se dovedeşte activitatea în anul următor, când la festivalul coral interjudeţean „D. G. Chiriac”, desfăşurat la Piteşti, Corul mixt „Glasul Chioarului” câştigă Cupa de Cristal, premiul special al Juriului şi premiul special I.C.E.D.

Sunt bucuros, scriind aceste puţine rânduri, să expediez spre toate azimuturile invitaţia de a veni în Ţara Chioarului şi a cunoaşte, prin cântec, sufletul sătenilor din acest colţ de rai numit Şomcuta Mare!

NICOLAE BUD

Doctor in Economie

Doctor în Inginerie

Consilier al preşedintelui grupului de firme Astra

Preluare http://www.graiul.ro/2019/05/18/invitatie-prin-cantec-la-somcuta-mare-gura-de-rai-din-tara-chioarului/

EDITORIAL. VALORI INTERZISE LA VÂNZARE

                                

            În natură nimic nu se petrece întâmplător. Când vântul „sau vreun alt ecou” bate cu putere cad florile, fructele şi apoi frunzele. Când vreme îndelungată nu plouă, pârjoleşte seceta, iar bietele vietăţi îndură foamea şi setea. Când omul, nesilit de nimeni, îşi părăseşte sau îşi trădează menirea, apar semnele decreptitudinii sale morale şi sociale, prăpastia iscată între sentiment şi raţiune, ploaia acidă a năravurilor care conduce spre putrezirea caracterelor care de-acum alungă lumina favorizând instalarea comodă a întunericului conştiinţelor, deschizând porţile lumii lui Hades, imperiu al răului şi „aşezământ” al „colocatarilor” vestitei Cutii a Pandorei. Astfel, speranţa rămâne încătuşată. Dar, atenţie, pe lângă apa murdară, stătută şi sălcie există şi … apă vie. Frumuseţea de neegalat a basmelor noastre este etalon de sănătate morală şi normă de stăpânire atotputernică a esteticului. Frumoşi şi urâţi (hâzi), buni şi răi, harnici şi leneşi, proşti (nepricepuţi) şi iscusiţi, făpturi divine şi oameni evlavioşi, vietăţi care conferă izbândă iubirii binecuvântate a cuplului Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana, cu toţii trăind laolaltă şi reclamându-şi … drepturile omului! Ideea de unire, de unitate a brăzdat faţa umanităţii. „Cei tari”, vorba lui Eminescu, „se îngrădiră / Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi; / prin bunuri ce furară, …” Cei slabi (plebea), dar mulţi, s-au revoltat încă din antichitate. Nu-i băga în seamă mai nimeni, nu-i auzea decât zeii şi, ulterior, bunul Dumnezeu şi sfinţii.

            Şi-atunci, se spune că cineva le-ar fi şoptit: „În voi e şi număr şi putere” (nu uitaţi!!!). În consecinţă, ar fi bine să „nu mai purtaţi osânda ca vita de la plug…” (din nou Eminescu). Revoltă împotriva sorţii, revoltă împotriva divinităţii?! Şi una şi alta. Au apărut apoi lozincile (îndemnurile) de genul „Proprietatea e un furt”. Zdrobiţi-o şi împărţiţi-o frăţeşte! Dar, cum şi cine s-o facă? Simplu. „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”.Un pas infantil şi astăzi găsit desuet. O lume globalizată a fost atât visul socialiştilor utopici cât şi cel al părinţilor comunismului, aşa-zis „ştiinţific” (nu cu faţă umană!). Păi, nu vorbea „taica” Marx despre desfiinţarea

proprietăţii private, a familiei şi chiar a statului definit drept o maşină (maşinărie) de constrângere a unei clase sociale de către alta?!! Dormiţi liniştiţi „corifeilor” fericirii  clasei muncitoare care aţi mobilizat atâtea şi atâtea energii şi conştiinţe, contingente după contingente de oameni amărâţi care au sperat (şi încă mai speră) în acel „mai bine” pentru toţi?! Visele voastre devin realitate dar sub ce chip? Să vedem. În prezent multe lucruri se fură, altele se desfiinţează (cu „argumente”!), multe credinţe sunt minimizate sau bagatelizate. Nu-i de mirare că pădurile sunt prăduite sub ochii complici şi „neputincioşi” ai paznicilor plătiţi. Fostele fabrici dau greu tribut fierului vechi, care, chipurile, se „valorifică” în folosul unora şi în dauna şomerilor care „ies pe-afară” să caute de lucru, să se umilească fără voie. Inima multor copii e zdrobită sub povara alienării a numeroase familii nevoiaşe care au crezut în mirajul „sunetului de sirenă” venit din partea unor conducători iresponsabili şi repetenţi la capitolul patriotism. Titlurile academice se obţin (uneori se fură) pe bani nemunciţi, spălaţi şi pomădaţi iar autoritatea este dată parşiv unor samsari cu ceafa şi burta „babană”. Urdorile şi pleava, cu pretenţie de „nouă intelectualitate” s-au urcat pe un piedestal fragil şi strigă din toţi rărunchii: Ce mai e de furat în ţara asta, Dom’ne, ce mai e de desfiinţat pe-aici?! Mai nimic, nemernicilor şi nelegiuiţilor! Din fericire,ne-au mai rămas (aproape intangibile) câteva valori de care voi, troglodiţilor, vă temeţi de … vi se apleacă. Acestea nu sunt bunuri de furat şi nici măcar de împrumut sau de închiriat. Voi, n-aveţi ce face cu ele. Vă produc frisoane şi insomnii … de mătase. Eventual, vi se poate aplica reţeta aceea tot de sorginte marxistă. Adică „Cei leneşi plece unde vor …” (Internaţionala). Mimarea muncii a devenit o obişnuinţă. Egoismul e legiferat (din păcate), în România, vechiul dicton latin „Homo homini lupus”. Cinstea, corectitudinea, respectul nu mai fac „două parale”, acestea au fost puse „la colţ” de fauna descurcăreţilor!

           În opinia noastră (şi nu e deloc singulară) cele trei valori fundamentale, pe care le mai deţin încă românii şi care, după cum spuneam, nu pot fi furate (răpite) şi nici valorificate de alţii. Iată-le, în trăinicia dăinuirii lor: limba română, credinţa ortodoxă (majoritară) dar şi cea greco-catolică, precum şi tezaurul folcloric (portul naţional, jocurile şi cântecele populare, artizanatul, obiceiurile şi tradiţiile noastre strămoşeşti preluate cu grijă de la o generaţie la alta). Ce să facă hoţii cu aceste valori?! N-au nevoie de ele dar nici noi n-avem lipsă de prezenţa hoţilor, a mincinoşilor, profanatorilor, impostorilor şi al altor năimiţi aflaţi în slujba diavolului, dacă acesta există. De ce şi pentru ce, nu se ştie?!! Ce se ştie cu siguranţă e că în Basarabia noastră iubită se vorbeşte limba română (nu moldoveneasca !), scrisă azi cu caractere latine. Aici este înrădăcinat un puternic sentiment al fiinţei (neamului) neuitându-se, o clipă, spusa cronicarului Miron Costin în monumentala sa lucrare „De Neamul Moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, o trimitere ştiinţifică pertinentă care cimentează pe veci armura romană atât de rezistentă în timp. S-a constatat că, din „înalte” directive istoria românilor şi literatura lor ar trebui predate în şcoli de-a dreptul „caricatural”. Profesorii, în marea lor majoritate, slujesc într-o armată a meditatorilor (veritabili mercenari ai profesiei) desconsideraţi în prestaţia lor oficială şi, nu arareori, înghiţând oprobiul celor „educaţi”. De ce?!? „Lima noastră-i limbă sfântă / Limba vechilor cazanii…” e limba născută în tiparniţa lui Coresi de la Braşov şi a versurilor lui Dosoftei plămădite la Iaşi, e limba mitropoliţilor Varlaam şi Antim Ivireanul, triumful gândirii prinţului Dimitrie Cantemir, e graiul limpede şi curat al Mioriţei şi cel al cronicarilor şi, în sfârşit, limba noastră literară făurită de marii condeieri ai românilor în frunte cu Mihai Eminescu – Poetul Naţional, reper statornic de identitate, demnitate şi aleasă cinstire a neamului românesc oriunde s-ar afla el astăzi. Cine să ne răpească acest tezaur unic fără de care n-am mai putea exista?! Şi, în definitiv, ce să facă cu el? Cine să-l cumpere? Nimeni în afară de ai noştri în tumultul unei ştafete a preţuirii valorilor care ne susţin şi apără identitatea şi frumuseţea unicităţii ei. Oameni de bine, sfetnici înţelepţi ai cetăţii, opriţi schilodirea Limbii Române! Prin legi drastice (ca alţii), printr-o mai serioasă şi responsabilă

învăţătură a ei prin şcolile noastre. Curmaţi atentatul parşiv şi murdar la adresa limbii naţionale! Se pare că-n ultimul timp au pătruns prin uşa din dos a istoriei contemporane, niscaiva demolatori care „scurmă” la baza averii noastre lingvistice la care s-a trudit atât. Limbajul „neoforestier” face ravagii printre unii demnitari şi, din păcate, a „capacitat” o mare parte din tineret, dar şi unele glasuri „autorizate” din media. „Creşterea limbii româneşti şi-a patriei cinstire”, nu-i un spectacol facil de „fiţe”, ci un proces îndelungat, serios şi tandru, o moştenire sacră ce ne-o lăsară „părinţii din părinţi” pentru ca noi, urmaşi mai mult sau mai puţin demni, s-o îmbogăţim şi s-o apărăm avându-ne în concordie cu toate celelalte graiuri şi seminţii ce le avem pe-aici, prin voia Domnului.

            Din accidentul „fericit”al contopirii dacilor cu romanii, şi ulterior şi cu „alte neamuri”, s-au născut românii cu limba lor neolatină, un popor zămislit creştin şi devenit, în timp, majoritar ortodox, fără a nu accepta alături şi alte credinţe. Ortodoxia, dreapta credinţă, au slujit-o deopotrivă, atât păstorii cât şi cei păstoriţi, prin rugăciuni înălţate la cer în rodnicia şi cuminţenia pământului acesta. Cum i-am putea uita pe Înalţii noştri Ierarhi Andrei Şaguna, Miron Cristea, Iuliu Hossu, Nicolae Bălan sau Justinian Marina? Pe învăţatul profesor teolog, părintele Dumitru Stăniloaie? Şi-n fruntea tuturor locaşelor de cult (mănăstirilor) se află, în opinia noastră subiectivă, ctitoriile brâncoveneşti din Nordul Olteniei, „rai de spiritualitate românească”. Mulţi credincioşi au vegheat ca lumina candelei să nu se stingă în veci pe-aceste binecuvântate de Dumnezeu meleaguri. E adevărat, că au apărut recent mai mulţi neofiţi (semn al democraţiei?1?) care se „antrenează” într-o „maimuţăreal㔺i într-o „mistică” greu de înţeles pentru adevăraţii creştini de la noi. Cine ne-ar putea răpi (fura) tezaurul folcloric recunoscut în întreaga lume?! Costumele bănăţene sau cele bistriţene, năsăudene sau basarabene, cele de la Săliştea Sibiului, de la Rucăr şi Dragoslavele, din Vicovul Bucovinei sau satul Mahala (Cernăuţi), splendorile de pe Mureş şi Târnave, maramele dobrogene şi cele săcelene, multe alte straie populare care ne-au dat adevărul zicerii „Poartă-te cum ţi-e portul şi grăieşte cum ţi-e graiul!”. Şi-nveşmântaţi în scumpe odoare, ce mândru joacă pădurenii şi pădurencele din Hodacul Gurghiului sau ce solemn cântă, bărbăteşte, feciorii Teleormanului dăruiţi culturii noastre de regretatul Liviu Vasilică. Magnifici au rămas şi vestiţii căluşari ai Scorniceştilor din Olt sau Junii Sibiului şi cei ai Cetăţii de la Rupea!

Ne vine greu să-i nominalizăm pe toţi. Dar, zău, ar merita. Ne încântă privirea şi ne bucură sufletul arta meşterilor exprimată atât de convingător în măreţia bisericilor din lemn şi a monumentalelor porţi maramureşene sau săcelene (mocăneşti), policromia vaselor de lut întâlnite la Hurezu, La Corund sau la Tismana. Dacă ar fi să le dedic tuturor un cântec DUMNEZEIESC, aş face-o cu mare plăcere rugându-i pe prietenii mei, sătenii şi sătencele de la Buciumi (Şomcuta Mare) să dea glas unei Mulţumite, vrajă pornită asemenea unui râu năvalnic din Ţara Chioarului, Ţară a cântecului, asemenea unei rugi pururi întinerită pentru talentul şi hărnicia românilor.

 Trei valori adevărate, trei nestemate care nu ne sunt de vânzare, dar care ne păzesc zi şi noapte identitatea şi nobleţea spiritualităţii noastre româneşti.

Profesor Liviu Dârjan

Preşedinte A.C. „ASTRA” Săcele,

judeţul Braşov

P.S. Material trimis de către prof. Cornel Gheorghe COSMUŢA

Şomcuta Mare şi Buciumi, repere temporale ale Ţării Chioarului

 Motto: „ Lumea este o Scrisoare a lui Dumnezeu către oameni”

                                                                          ( Platon )

               Pentru mine, unul dintre cei mai minunaţi ani pe care i-am avut în învăţământul maramureşean  în cei 15 de când lucrez în acest domeniu al sufletelor tinere este anul 2000, când am fost repartizat în calitate de profesor de muzică necalificat la Grupul Şcolar „Ioan Buteanu” din Şomcuta Mare şi Şcoala cu clasele I-VIII Buciumi.   

            La liceu am întâlnit dascăli eminenţi, numai dacă mă gândesc la profesorii Simion Ciurte, regretatul Ioan Indre, Alexandru Gherman, regretata Paulina Albu, Vasile Albu despre care am auzit cu tristeţe că are probleme de sănătate, Aura Bozga, Ionel Coteţ, Doina Munteanu sau mereu energica Viorica Talpoş.

     Cel mai mult însă aşteptam ziua de vineri când aveam ore de educaţie muzicală la Buciumi. Era acolo un colectiv de cadre didactice nemaipomenite cum numai la Şcoala „Teodor Mihali” din Boiu Mare am mai întâlnit! De dragul acelor vremuri am să-i amintesc cu drag şi cu o lacrimă la colţul ochilor pe regretaţii Iulian Naghi, Mariana Indre, Valer Micle. Prieteni pe viaţă  mi-au rămas profesorul de limba română, franceză, latină şi rusă Cornel Gheorghe Cosmuţa dar şi dl. profesor Ioan Văscan, profesoara Valerica Naghi,  învăţătorii Aurelia şi Gheorghe Mărieş, educatoarea Mărioara Mărieş.

      Ne vizita des şi se interesa de mersul actului educaţional domnul Teodor Hăgan. Un om cât un munte, citit, cumsecade şi cu o inimă de copil în dânsul. Întotdeauna când venea pe la şcoală parcă şi pomii îşi arătau mai fălos coroanele încărcate de fructe!

      Atmosfera în pauze la Şcoala Buciumi era unică datorită domnului profesor Cornel Cosmuţa care s-a dovedit a fi un catalizator pentru cei mai vechi şi noii sosiţi în şcoală. Acesta ne punea muzică simfonică sau ne povestea din peregrinările Domniei sale prin întreaga Europa şi Canada în stil propriu, inconfundabil. Cultiva prietenia în orice situaţie sau moment. Ne dădea adevărate lecţii de viaţă şi mod de comportament, atât la clasă cât şi în afara orelor.

   Îmi amintesc ce frumos mai fluiera, în surdină, domnul profesor Nelu Văscan la orele de educaţie tehnologică când ieşea cu elevii afară la plivit grădina de flori a şcolii.

   Toţi dascălii de aici erau titulari, cu studii serioase absolvite până la evenimentele din decembrie 1989 când se făcea şcoală cu adevărat, motiv pentru care şi elevii buciumeni îi iubeau nespus de mult şi îi respectau asemenea Domnului Trandafir pe aceştia! Iar dascălii pe elevi! Îmi reamintesc cum făceau meditaţii cu elevii de clasa a VIII-a profesorii de limba română şi matematică Cornel Cosmuţa şi Iulian Naghi fără vreo recompensă pecuniară. Doar de dragul elevilor şi a părinţilor lor, mulţi dintre ei foşti elevi ai dânşilor.

     Localitatea Buciumi şi buciumenii m-au surprins plăcut încă de la primul contact: oameni inteligenţi, sobri, harnici, mândri de zona lor dar şi de şcoală. Au fost printre primii din zona Şomcuta Mare care şi-au dat seama că „fără carte, nu ai parte” motiv pentru care nu a fost o surpriză pentru mine să aflu că fosta elevă din clasa a VIII a, Raluca Indre este profesoară de limba română şi publică articole interesante în revista „Vatra Chioreană” alături de nume cunoscute ale Ardealului literar, sau că un alt fost elev al şcolii este profesor universitar la Iaşi.

     Tot la Buciumi am cunoscut-o pe doamna Zina Alb, cea care ne-a arătat câtă muncă este până la a pune chioreanul clopul pe cap !

    Nu ar fi frumos să nu amintesc de cele două formaţii corale pe care le-am auzit la Întâlnirile „Astrei” din Şomcuta Mare, preşedinte prof. Vasile Albu, coruri care au dus faima Ţării Chioarului până departe! Este vorba de „Glasul Chioarului” din Şomcuta Mare, dirijor maestrul Iustin Cornel Podăreanu şi „Buciumenii Chioarului”, dirijat de profesoara Gabriela Ioan. Dacă cineva spune „Şomcuta Mare” se gândeşte la trei lucruri: Târgul din fiecare luni, liceul şi inima şomcutenilor „Glasul Chioarului”- un glas atât de cristalin, de duios sau puternic, după partitura pe care o interpretează. Spunea într-un context prietenul Vasile Morar că „localităţile care nu au conştiinţe vii, răscolitoare, arzătoare, musai să le inventeze”.La Şomcuta Mare şi Buciumi nu este cazul, numai dacă mă refer la Vasile Albu, Alexandru Gherman, Cornel Cosmuţa sau Teodor Hăgan! Problema e în sânul comunităţii, aceea de a-i urma şi ajuta în proiectele Domniilor lor pentru reîntoarcerea la tradiţia bimilenară, care este esenţa reînvierii spirituale a poporului român! Iar Ţara Chioarului face parte din Maramureş şi Maramureşul e cel mai de preţ „brand” al României de azi!

                                                                                       prof. Gelu DRAGOŞ

Colindând la Castelul Huniazilor

   Respectandu-şi tradiţia de ambasador al colindelor chiorene în diverse zone ale ţării, Asociaţia Corală "Glasul Chioarului" din Şomcuta Mare, a fost prezentă pe data de 29 noiembrie, în transmisie directă la Postul naţional de televiziune HORA TV din Zalău. De Sfântul Nicolae, la Casa de Cultură "Aurel Buteanu" din Şomcuta Mare a avut loc tradiţionalul Concert de colinde "Datini şi obiceiuri de Crăciun din zona Chioar" unde, alături de formaţiunile corale din Buciumi, Finteuşu Mare şi Vălenii Şomcutei, valoroşii corişti şomcuteni şi-au arătat din nou măiestria.

La iniţiativa Episcopiei Devei şi Hunedoarei, formaţiunea corală condusă de maestrul prof. Iustin Podăreanu, însoţită de primarul oraşului, Florin Vasile Talpoş va participa la Festivalul Interjudeţean de muzică corală sacră "Cu noi este Dumnezeu" ediţia a XXIII-a, sâmbata, 15 decembrie, ora 15:00 în Catedrala Ortodoxa din Oraştie. Duminică, 16 decembrie începând cu ora 11,30 şomcutenii vor concerta în Catedrala Eroilor din Hunedoara, urmând ca, în aceeaşi zi, la ora 18,oo să participe la un concert caritabil în incinta Castelului Corvinilor, alături de formaţiunile Corala "Academica" din Câmpulung Moldovenesc, dirijor prof. Emil Forfotă) şi Asociaţia Corală "Doina" din Hunedoara (dirijor prof. Marin Dârvă).
Le dorim drum bun în aceasta misiune de suflet în Ajunul Sfiintelor Sărbători tuturor românilor creştini. Cu alte impresii vom reveni după întoarcerea mesagerilor şomcuteni în a da vestea cea mare, a Naşterii Pruncului Isus!

                                                                                     C.L.