Sindromul Oslo. Sau să moară iezii vecinului

N-aș fi intervenit în spațiul public pe cel mai fierbinte subiect „nepelinel” din spațiul atât de patetic românesc dacă nu aș cunoaște „bucuria de a fi mamă” a patru copii, dacă n-aș fi făcut cursuri de democrație în Oslo în 1991, dacă nu aș fi monarhist și dacă nu aș avea mașină suedeză pe nume Saabina.

Pentru mine Norvegia este spațiul politic și social în care am înțeles prevalența democrației asupra capitalismului. Aici am fost șocat pentru tot viitorul meu democratic. Este țara în care fiind martor al unei bătăi dintre două norvegience de culori total opuse, întâmplată în barul universității, am învățat la două dimineața, cu berea-n gât, ce-nseamnă discriminarea pozitivă când toată lumea s-a repezit la norvegianca de culoare ca nu cumva să fi pățit ceva în timp ce „albesa” era în knock out tehnic printre mese (jur c-așa a fost!).

În plus de asta, oricât de emancipat credeam că sunt cu cercelul meu din ureche, am trăit blândețea emancipării scandinave pe pielea mea, începându-mi adevărata viață sexuală alături de o scandinavă care citea benzi desenate. Tot acolo am văzut ce înseamnă stat asistențial, în care o persoană singură cu probleme medicale cvasi ireversibile are dreptul la două ture de asistente plătite de stat, pe vremea când la noi încă se descopereau ororile orfelinatelor românești în reportajele franțuzești. Și tot acolo am rămas fără replică (ceea ce pentru mine este echivalentul intrării în comă) atunci când o coafeză pe care o invitasem la dans mi-a zis cu toată responsabilitatea de care nimeni în România nu va fi în stare în următoarea sută de ani: „Cum mai pot eu să dansez cu tine când mă gândesc la copiii din România!!!?” (jur că așa a fost!!!).

Ca să ne-nțelegem: nu am cum să nu fiu veșnic recunoscător Norvegiei! Cu-atât mai mult cu cât Norvegia este mai preocupată de sănătatea Mediului din România mai mult decât toate partidele politice românești. Așa că țara regelui Harald și a unuia dintre cele mai bune indexuri democratice din lume este pentru mine ca și a doua mamă.

De la care nu vreau să mă ia nimeni. Niciodată.

Problema mea nu este cu Norvegia, ci cu România. Și ca să fiu păliticăli corect, precum m-au învățat norvegienii la școală, reformulez: nu cu țara, ci cu anumiți cetățeni ai ei, și anume cu cei care îi urăsc pe ceilalți.

Este evident că nu poți da un verdict în cazul Bodnariu din moment ce nu știm raportul secretizat al cazului și nici verdictul unei instanțe judecătorești. Evident că nu sunt de acord cu corecția fizică în educația copiilor, cu o singură excepție: Traian Băsescu. Fac aceste precizări ca să-mi fie țărâna înjurăturilor mai ușoară.

Până când vom afla însă adevărul barneverneților norvegieni trebuie să vă fac niște mărturisiri care cu siguranță mă vor decredibiliza în fața a cel puțin 37% din cititori:

Am fost altoit de mama mea și uneori abuzat în jurul mesei cu bătătorul de covoare, drept pentru care și acum îi cer despăgubiri în ciorbe și pilafuri.

Sunt creștin și mă tratez ca atare rugându-mă pentru voi, deși mulți agnostici v-ar da afară din casă.

Îmi iubesc țara, ceea ce mă face deja un suspect de naționalism și retrograd de globalism.

Din prima traumă mi se trage, psihanalitic vorbind, revolta mea față de orice fel de abuz, drept pentru care mă lupt ca tâmpitul de 26 de ani cu toate ielele și relele care îmi ies în cale. Ba mai mult, am prins braconieri cu mâna mea, dar cu cealaltă pe pistolul polițiștilor din barca statului (jur că așa a fost!).

Din a doua stare de agregare mi se trage următorul deficit democratic și eventual oprobiul întregii societăți: „Iisus a dat expresia celui mai pur sentiment: iubirea și iertarea aproapelui său. Dacă l-ar fi acceptat pe Iisus, omenirea ar fi avut 2.000 ani în avans în civilizație”, așa cum bine zice autorul best seller-ului din anii 80, Inteligența Materiei, profesorul și medicul neurolog și psihiatru, Dumitru Constantin Dulcan.
Iar dintr-a treia mărturisire sforăitoare mai cred că eșecul României este eșecul patriotismului.

Dar și mai și mai mult decât atât, nu-mi prea plac românii care-și fac țara și semenii în toate felurile ca expresie supremă a complexului de superioritate occidentală și universalitate cosmică. Și-al cărui imn ar trebui să fie: „Noi nu suntem Români!”. Om fi fost odată, dar acum nu mai suntem ca voi, cei care, să zicem, vă bateți copiii, rați’ai dracu’ de primitivi cu melcii voștri!

Bunăoară, vă propun tuturor celor care nu se isterizează civic următoarea soluție veselă:

Dacă 63% din români își altoiesc copiii, iar 37% nu, rezultă pe cale de consecință că 63% din români ar trebui să-și piardă copiii pentru totdeauna, iar 80% din copiii acestei țări ar trebui să-și piardă părinții pentru totdeauna.

Sau mai există niște soluții de compromis:

63% să plece în Norvegia, predau copiii și fac alții la fața locului, iar 37% să rămână să facă din România un regat condus de copii cu un rege pe nume: DNAtinsul cel Mare.

37% să plece în Norvegia și să-nceapă imediat o colaborare pfa cu Barnevernet, iar 63% să înființeze o republică a copiilor bătuți, iar cel mai bătut dintre ei să fie președintele pe nume Cedai Mă Jedai.

Reprezentantul celor 63% să se bată cu alesul celor 37% și cine învinge rămâne în România, iar învinșii pleacă în Norvegia.

În traducere pentru cei serioși și cu-adevărat responsabili, declar pe proprie răspundere următoarele gânduri în formă continuată: Nu cred în pedepsele radicale pentru că ele formează traume mai mari decât ceea ce e de presupus să-ndrepte. Nu cred în severitatea oricărei recluziuni, deci nu cred în pârnaie, pe românește. Nu văd în „metoda Sophie’s Choice” o soluție recuperatorie prin separare (cu excepția cazurilor extreme). Nu cred în ură și pedeapsă. Cred în iubire, sprijin și consiliere. Se-aude până-n fundul clasei!?

Aștept înjurături la poșta norvegiană a redacției.

Autor: Liviu Mihaiu

Sursa: Liviu Mihaiu Facebook

Liviu Mihaiu: „Este actualul premier un prost cu carte?! În opinia mea, este.

 Românii sunt un popor tolerant. Şi ospitalier. Şi poetic. Al cărui cap plecat sabia nu-l taie. Aşa ne-au învăţat la şcoală, în strădania noastră instinctuală de a ne creşte stima de sine făcută praf din 1948 şi până astăzi.

Numai că, în perioada post-comunistă, mai bine zis, a consecinţelor comunismului, virtuţile astea s-au polarizat invers într-un monstruos sindrom post-Stockholm. În care diferitele aspecte se transformă în inversul a ceea ce ar fi necesar şi clamat că ar fi cazul să fie. Fenomenul are şi un termen ştiinţific…

Mai peste tot se cultivă o incredibilă toleranţă la prostie. Iar toleranţa şi iluzia inteligenţei noastre native s-au transformat într-o intoleranţă şi prostie compulsivă cu profil psihotic autodistructiv. Toată lumea înjură pe toată lumea. Toată lumea e supărată pe toată lumea. Vorba cuiva: unii românii au şi uitat de ce sunt supăraţi unii pe alţii. Estimp, proştii îşi fac de cap în fruntea ţării.

Cât despre ospitalitatea noastră ancestrală: Mai există ea, aşa iconografic cum ne-a fost introdusă pedagogic în arsenalul istoric al virtuţilor româneşti?!

La noi, cei mai bine primiţi sunt străinii. Uitaţi-vă la o adunare românească, fie ea gomoasă sau nu, în care există un străin ca oaspete… Devine automat solar. Totul se va învârti în jurul lui.

Mai prinde cheag pe aici, totuşi, şi românul de mare succes „afară”. Cel care, nu-i aşa, validat fiind de către toţi cei care vor „o ţară ca afară”, poate repara aspiraţional pipota amorului nostru propriu, serios deteriorat de nemernicia coexistenţelor noastre. Iubirea şi admiraţia faţă de Simona Halep din această nevoie vine…

Bunăoară, ospitalitatea noastră bună „de export”, definită foarte bine intern de folcloristele de genul „Capra cu trei clienţi”, s-a transformat într-o slugărnicie de vocaţie cronică. Datoria supunerii este cea mai solidă cultură civilizaţională. Unul „care face ceva” este bun de şef doar dacă e simpatic sau slugarnic, nicidecum eficient sau cu multă carte. La noi nu există cultura civică a „celui mai bun”. De aceea România are cea mai mare imigraţie intelectuală din lume. Deci fuga celor mai buni. Fie că sunt instalatori sau profesori sau medici sau studenţi.

Există studii foarte serioase care ne vorbesc despre România ca fiind cea mai depopulată ţară a viitorului european.

Cea mai mare aspiraţie a românului este Şefia. Sau, filtrat prin viziunea noilor generaţii crescute pe asfalt şi la teve, Vedetismul. Deziderat căruia îi subscriem toată viaţa noastră: şcoli şi doctorate sau cv-uri false, şpăgi, familie, copii, demnitate, sănătate, principii. Repet, Tot.

Uitaţi-vă oriunde vreţi pe meleagurile natale cum sunt trataţi şefii, şi uitaţi-vă cum sunt trataţi ceilalţi. Gradul de pupincurism este la fel de mare ca în comunism şi e cu-atât mai mare cu cât prostul îşi doreşte şi mai multă fudulie. Doar că am înlocuit fundul PCR-ului cu fundul NATO şi al SUA.

Pe de altă parte, nu cred că există ţară în UE în care să se practice contraselecţia la o scară atât de apocaliptică, ce pare de-a dreptul o sinucidere în masă… Pentru că cel mai mare rău pe care îl poate face un prost este să ajungă în frunte. Unde, parcă au migrat cu toţii, dacă ne gândim la statul captiv în care ne scufundăm cu toţii. Vorba părintelui filosof, Savatie Baştovoi: „Când prostul a devenit măsura tuturor lucrurilor, a evita tovărăşia proştilor este o virtute ce se învecinează cu martiriul”.

Mi-aduc aminte, când a venit prima criză economică, ni s-a spus de la „noul partid”: Puneţi cel mai tare ministru de Finanţe pe care-l aveţi în lume! Nu l-am pus. Bulgarii l-au căutat şi l-au găsit prin Vest. Şi l-au pus. Se vede azi la nota de plată de la Krapets. Sau în rata de îndatorare a României. Şi în pensiile speciale.

Când a venit criza pandemică ni s-a spus: Puneţi pe cel mai tare ministru al Sănătăţii pe care-l aveţi în lume! Nu l-am pus. Se vede în topul numărului de infectări din România. Şi în cuantumul de victime care mor pentru că nu există donatori de plasmă. Şi în băncile şcolare. Şi în teatrele goale.

Când a venit criza educaţională, cu o lege permanent nerespectată, care ne obligă la finanţarea cu 6%, am tăiat bugetul de la Educaţie, Cultură şi Cercetare şi am pus o glumă de inspectoare şcolară ministru al Educaţiei, iar la Cultură, pe unul care a condus OTV-ul. Pentru că, nu-i aşa, conspiraţia proştilor e cea mai tare conspiraţie politică din România. Mult mai tare decât cea a hoţilor.

Premierul Florin Cîţu, fost senator şi ministru de Finanţe al PNL: „A venit momentul să terminăm cu propaganda că Învăţământul şi Sănătatea reprezintă prioritatea zero în România!” Este actualul premier un prost cu carte?! În opinia mea, este.

Acum mă gândesc că dacă există antisemitism care denotă abuzul de toate felurile, din motive etnice, asupra unei populaţii minoritare, şi se condamnă cu închisoare, inclusiv pentru negarea lui, antiromânismul, care se ocupă cu persecutarea unei majorităţi, şi negarea lui, în ce lege ar fi cazul să se încadreze?!

Autor: Liviu Mihaiu

Sursa: anonimus.ro

SOV a făcut un DENUNŢ BOMBĂ la DNA !

Sorin Ovidiu Vîntu a fost adus, joi dimineață, la sediul Direcției Naționale Anticorupție, cu o autospecială din Spitalul Penitenciar Rahova, unde a fost încarcerat în urmă cu șase zile. Fostul mogul a fost condamnat, din nou, săptămâna trecută, la șase ani și două luni de închisoare în dosarul Petromservice. Potrivit unor surse judiciare, Vântu ar fi făcut un denunţ, iar numele vehiculate ar fi ale lui Călin Popescu Tăriceanu şi Bogdan Olteanu.

Procurorii DNA ar investiga dacă Vântu i-a dat un milion de euro lui Tăriceanu, prin intermediul lui Bogdan Olteanu, în 2008, în schimbul numirii lui Liviu Mihaiu în funcţia de guvernator al Deltei Dunării, potrivit siteurilor stiripesurse.ro şi dcnews.

Liviu Mihaiu: "Probabil că am fost un foarte bun pretext pentru fostul mogul pentru a-l avea (și) pe șeful Camerei Deputaţilor la mână. Justiţia să-și facă (toată) datoria"

Liviu Mihaiu a dezminţit pe contul său de Facebook, faptul că Sorin Ovidiu Vîntu l-ar fi plătit pe Călin Popescu Tăriceanu pentru a-l numi pe jurnalist în funcţia de Guvernator al Deltei Dunării. 

"Oricât aș fi eu de vânat de DNA, ALDE va fi partid parlamentar după alegeri. Băsescu, atunci când era la apogeul puterii sale, a făcut numeroase eforturi de a mă elimina din fruntea Guvernului și din politică. N-a reușit, pentru simplul motiv că în toată activitatea mea NU există fapte de corupție..." a scris Tăriceanu pe Facebook.

Călin Popescu Tăriceanu era premier la data numirii jurnalistului Liviu Mihaiu în funcţia de guvernator al Deltei Dunării. După doar trei luni, Tăriceanu a părăsit Palatul Victoria, iar Liviu Mihaiu a fost schimbat din funcţie la scurt timp. Bogdan Olteanu (PNL) era preşedinte al Camerei Deputaţilor în 2008, iar Vîntu încă deţinea Realitatea TV.

Preluare [Timpul_adevarului] Digest Number 2087