Sindromul Oslo. Sau să moară iezii vecinului

N-aș fi intervenit în spațiul public pe cel mai fierbinte subiect „nepelinel” din spațiul atât de patetic românesc dacă nu aș cunoaște „bucuria de a fi mamă” a patru copii, dacă n-aș fi făcut cursuri de democrație în Oslo în 1991, dacă nu aș fi monarhist și dacă nu aș avea mașină suedeză pe nume Saabina.

Pentru mine Norvegia este spațiul politic și social în care am înțeles prevalența democrației asupra capitalismului. Aici am fost șocat pentru tot viitorul meu democratic. Este țara în care fiind martor al unei bătăi dintre două norvegience de culori total opuse, întâmplată în barul universității, am învățat la două dimineața, cu berea-n gât, ce-nseamnă discriminarea pozitivă când toată lumea s-a repezit la norvegianca de culoare ca nu cumva să fi pățit ceva în timp ce „albesa” era în knock out tehnic printre mese (jur c-așa a fost!).

În plus de asta, oricât de emancipat credeam că sunt cu cercelul meu din ureche, am trăit blândețea emancipării scandinave pe pielea mea, începându-mi adevărata viață sexuală alături de o scandinavă care citea benzi desenate. Tot acolo am văzut ce înseamnă stat asistențial, în care o persoană singură cu probleme medicale cvasi ireversibile are dreptul la două ture de asistente plătite de stat, pe vremea când la noi încă se descopereau ororile orfelinatelor românești în reportajele franțuzești. Și tot acolo am rămas fără replică (ceea ce pentru mine este echivalentul intrării în comă) atunci când o coafeză pe care o invitasem la dans mi-a zis cu toată responsabilitatea de care nimeni în România nu va fi în stare în următoarea sută de ani: „Cum mai pot eu să dansez cu tine când mă gândesc la copiii din România!!!?” (jur că așa a fost!!!).

Ca să ne-nțelegem: nu am cum să nu fiu veșnic recunoscător Norvegiei! Cu-atât mai mult cu cât Norvegia este mai preocupată de sănătatea Mediului din România mai mult decât toate partidele politice românești. Așa că țara regelui Harald și a unuia dintre cele mai bune indexuri democratice din lume este pentru mine ca și a doua mamă.

De la care nu vreau să mă ia nimeni. Niciodată.

Problema mea nu este cu Norvegia, ci cu România. Și ca să fiu păliticăli corect, precum m-au învățat norvegienii la școală, reformulez: nu cu țara, ci cu anumiți cetățeni ai ei, și anume cu cei care îi urăsc pe ceilalți.

Este evident că nu poți da un verdict în cazul Bodnariu din moment ce nu știm raportul secretizat al cazului și nici verdictul unei instanțe judecătorești. Evident că nu sunt de acord cu corecția fizică în educația copiilor, cu o singură excepție: Traian Băsescu. Fac aceste precizări ca să-mi fie țărâna înjurăturilor mai ușoară.

Până când vom afla însă adevărul barneverneților norvegieni trebuie să vă fac niște mărturisiri care cu siguranță mă vor decredibiliza în fața a cel puțin 37% din cititori:

Am fost altoit de mama mea și uneori abuzat în jurul mesei cu bătătorul de covoare, drept pentru care și acum îi cer despăgubiri în ciorbe și pilafuri.

Sunt creștin și mă tratez ca atare rugându-mă pentru voi, deși mulți agnostici v-ar da afară din casă.

Îmi iubesc țara, ceea ce mă face deja un suspect de naționalism și retrograd de globalism.

Din prima traumă mi se trage, psihanalitic vorbind, revolta mea față de orice fel de abuz, drept pentru care mă lupt ca tâmpitul de 26 de ani cu toate ielele și relele care îmi ies în cale. Ba mai mult, am prins braconieri cu mâna mea, dar cu cealaltă pe pistolul polițiștilor din barca statului (jur că așa a fost!).

Din a doua stare de agregare mi se trage următorul deficit democratic și eventual oprobiul întregii societăți: „Iisus a dat expresia celui mai pur sentiment: iubirea și iertarea aproapelui său. Dacă l-ar fi acceptat pe Iisus, omenirea ar fi avut 2.000 ani în avans în civilizație”, așa cum bine zice autorul best seller-ului din anii 80, Inteligența Materiei, profesorul și medicul neurolog și psihiatru, Dumitru Constantin Dulcan.
Iar dintr-a treia mărturisire sforăitoare mai cred că eșecul României este eșecul patriotismului.

Dar și mai și mai mult decât atât, nu-mi prea plac românii care-și fac țara și semenii în toate felurile ca expresie supremă a complexului de superioritate occidentală și universalitate cosmică. Și-al cărui imn ar trebui să fie: „Noi nu suntem Români!”. Om fi fost odată, dar acum nu mai suntem ca voi, cei care, să zicem, vă bateți copiii, rați’ai dracu’ de primitivi cu melcii voștri!

Bunăoară, vă propun tuturor celor care nu se isterizează civic următoarea soluție veselă:

Dacă 63% din români își altoiesc copiii, iar 37% nu, rezultă pe cale de consecință că 63% din români ar trebui să-și piardă copiii pentru totdeauna, iar 80% din copiii acestei țări ar trebui să-și piardă părinții pentru totdeauna.

Sau mai există niște soluții de compromis:

63% să plece în Norvegia, predau copiii și fac alții la fața locului, iar 37% să rămână să facă din România un regat condus de copii cu un rege pe nume: DNAtinsul cel Mare.

37% să plece în Norvegia și să-nceapă imediat o colaborare pfa cu Barnevernet, iar 63% să înființeze o republică a copiilor bătuți, iar cel mai bătut dintre ei să fie președintele pe nume Cedai Mă Jedai.

Reprezentantul celor 63% să se bată cu alesul celor 37% și cine învinge rămâne în România, iar învinșii pleacă în Norvegia.

În traducere pentru cei serioși și cu-adevărat responsabili, declar pe proprie răspundere următoarele gânduri în formă continuată: Nu cred în pedepsele radicale pentru că ele formează traume mai mari decât ceea ce e de presupus să-ndrepte. Nu cred în severitatea oricărei recluziuni, deci nu cred în pârnaie, pe românește. Nu văd în „metoda Sophie’s Choice” o soluție recuperatorie prin separare (cu excepția cazurilor extreme). Nu cred în ură și pedeapsă. Cred în iubire, sprijin și consiliere. Se-aude până-n fundul clasei!?

Aștept înjurături la poșta norvegiană a redacției.

Autor: Liviu Mihaiu

Sursa: Liviu Mihaiu Facebook