Un înțelept original

 

                                                          de Gheorghe Pârja

Mai mult ca oricând, în această confuzie de valori, avem nevoie de modele intelectuale care au înfruntat viața și au câștigat laurii ei printr-o exemplară tenacitate și voință de a fi. Una dintre aceste fastuoase pilde este cea a istoricului, filosofului, diplomatului, scriitorului Neagu Djuvara. Vă mai amintiți de această complexă personalitate din unele emisiuni de televiziune. Că s-a retras din viață în urmă cu șase ani, la vârsta de 101 ani. Acest text are o emoție sporită de o întâmplare din București, când la o masă erau Neagu Djuvara și Laurențiu Ulici, pe atunci președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Am fost invitat și eu, deoarece era vorba de o lansare de carte. Era o scurtă istorie a românilor, povestită celor tineri.

Pagina cu dedicația istoricului foșnește și în noaptea scrierii acestui text. Laurențiu avea o prețuire specială pentru Neagu Djuvara, pentru fabuloasa lui biografie, numindu-l acolo, în Sala Oglinzilor: un înțelept original. Istoricul se trage, după tată, dintr-o veche familie de celnici aromâni, iar mama aparține unor familii de boieri munteni. Își pierde tatăl devreme. Canoanele familiei l-au trimis la Paris pe când avea 12 ani. Franța este țara care i-a oferit laurii academici. Este licențiat în Litere la Sorbona și doctor în Drept la aceeași Universitate. S-a întors în țară pentru stagiul militar. Participă la războiul din Basarabia și Transnistria. Este rănit lângă Odesa.

În timp ce era în spital, regimentul din care făcea parte este măcelărit. Din 3000 de oameni au rămas 92. Lăsat la vatră, lucrează la Ministerul de Externe, la compartimentul cifru. A fost curier diplomatic, participând la negocierile de pace cu Uniunea Sovietică, la Stokholm. Noua putere instalată în România renunță la serviciile sale. S-a exilat la Paris. A colaborat la Radio Europa liberă. A petrecut 23 de ani în Republica Niger, în calitate de consilier diplomatic și juridic al ministerului nigerian al Afacerilor Străine. După 1989 s-a întors în țară, fiind profesor asociat al Universității din București. A scris 20 de cărți, în care a depus mărturie despre adevăr și curaj. Pornind de la învățătura christică adevărul te eliberează, te face liber!

Ideile istoricului nu au fost de multe ori pe placul tuturor. Mai ales al politicienilor și doctrinarilor care-i slujesc. Să amintesc câteva, care trezesc și astăzi comentarii. Djuvara crede că „cea mai mare crimă făcută împotriva europenilor de baștină și a culturii europene este deschiderea largă a porților Europei hoardelor barbare și hămesite de foame, care vor transforma Europa creștină, civilizată și prosperă în Euro-Indo-Arabia de mâine, în care urmașii noștri vor putea, probabil, pentru câteva generații trăi în legea lor. Iar noi, europenii de rând, stăm cu brațele încrucișate.” Simptomele le simțim deja. Tineretul care se revoltă astăzi nu are un ideal, el se revoltă ca să dărâme. Apoi este bizareria cu marea cotitură din artă și gândire.

Intrând și noi, românii, în această horă, ne paște și pe noi aceeași soartă. Crede istoricul că puținul de creativitate care ne rămâne îl vom dezvolta tot în sânul Europei. Talentele noastre cele mari nu s-au putut manifesta decât în străinătate, la izvorul marilor culturi. Începând de la Cantemir, Eminescu, până la Eliade și Cioran. Crede că tineretul de acum, care învață în străinătate, e bine să se întoarcă în măsura posibilului, pentru a crea o nouă elită intelectuală. El, acest tineret, poate ține România pe umeri. Istoricul s-a întors după 45 de ani de pribegie. Și a fost fascinat de felul în care a fost primit. Mai ales de cei tineri. A ajuns la părerea că nu s-a întors degeaba. A scris o mică lucrare din iubire pentru viitorul țării: „Scurta istorie a românilor povestită celor tineri”, carte prezentată atunci de criticul literar Laurențiu Ulici, lansare la care am participat și eu.

Mărturisea istoricul unui confrate. Când s-a oprit la o farmacie un domn foarte amabil i-a spus: „Mă iertați că vă deranjez, dar vreau să vă spun că am o fiică de liceu care nu era pasionată de istorie. I-am cumpărat cartea dumneavoastră și de atunci este pasionată de istorie.” Era cartea despre care vorbeam mai sus. A fost întrebat: sunteți patriot? Răspunde: „Nu merit să mi se pună o asemenea întrebare. Se întorcea cineva care nu este patriot? Soția mea, care este franțuzoaică, când a văzut ce fac în România, mi-a zis: trebuie să ai patriotismul bine înșurubat în cap ca să suporți să trăiești acolo. Vreau să fiu înmormântat aici.”

Istoricul Theodor Paleologu spunea despre Neagu Djuvara: „O prezență fermecătoare, un gentleman. Era din generația tatălui meu. A refuzat să obțină cetățenia franceză. A fost un om mult prea legat de țară, un patriot. Așa cum cei din generația lor erau.” Așa l-am văzut și eu atunci, în Sala Oglinzilor. Un om comunicativ și un personaj jovial și elegant. Un înțelept original.

In memoriam Neagu Djuvara. SINUCIDEREA EUROPENILOR

"Din păcate, Europa de mâine va aparține arabilor și țiganilor. De aceea consideram ca cea mai gravă crimă făcută împotriva europenilor de baștină și a culturii europene este deschiderea largă a porților Europei hoardelor barbare și hămesite de foame din Asia și Africa, hoarde care vor transforma Europa creștină, civilizată și prosperă de astăzi în Euro-Indo-Arabia de mâine, în care urmașii noștri vor putea, probabil, supravietui pentru câteva generații în "rezervații"... Iar noi, europenii de rând, stăm cu brațele încrucișate și ne văicărim de toate ticăloșiile care se petrec sub soare fără a întreprinde nimic. Așa încât ne merităm soarta, spre rușinea noastră, a tuturor !"

TOT INTERVIUL

V.M.: Prin urmare se schimbă în bine mersul istoriei ?

Neagu Djuvara: Dacă modelul este Imperiul Roman spre sfârșit, când nu existau

războaie decât la periferie, într-adevăr semănăm cu acesta. Dar ce mă

îngrijorează pe mine este că am intrat deja într-un nou Ev Mediu. Adică, moare

definitiv civilizația occidentală. Încet, dar sigur.

V.M.: Care sunt simptomele ?

Neagu Djuvara: Simptomele le simțim deja demult, printr-o dezordine morală

care nu a existat niciodată. Vă dau un singur exemplu: tineretul care se revoltă

astăzi nu are absolut nici un ideal. Nu se revoltă pentru un ideal, se revoltă ca să

dărâme. Asta înseamnă că s-a stricat ceva. Tineretul, care în general trebuie

considerat ca purtător de idealuri viitoare, chiar greșite, așa cum a fost cu

comunismul, astăzi nu mai are nici un ideal...

Al doilea simptom nevăzut până acum: bizareria cu marea cotitură în artă

și gândire (care în general se petrece cu zeci sau sute de ani după ce a căzut un

imperiu) în civilizația occidentală a început între 1905-1913, deci înainte de ivirea

imperialismului american. De exemplu, în sculptură, Brâncuşi al nostru rupe

complet tradiţia care merge de la Michelangelo la Rodin. La fel în muzică, unde

dodecafonia, școala de la Viena şi Bela Bartok, toate sunt complet în ruptură cu

marea muzică de la Monteverdi și până la Debussy. În toate domeniile artei şi

gândirii avem un viraj brutal la începutul veacului 20. Acesta ar fi semnul că

începem un nou Ev Mediu.

Asta înseamnă că hegemonia americană , care asigura un fel de pace

mondială, nu va dura cinci secole precum imperiul roman, ci probabil doar o sută

de ani. Gândiți-vă că doar pe parcursul unui secol Europa va deveni metisă. Mie

îmi este clar că indo-europenii se sinucid încet, dar sigur. Adică nu mai fac copii,

nu mai au nici o ambiţie. De zeci de ani. Noi nu suportăm un "atac" al lumii a

treia. Dimpotrivă, noi am creat un gol, pe care cei din lumea a treia, extrem de

prolifici, vin să-l umple.

V.M.: Și idealul Uniunii Europene ?

Neagu Djuvara: Tinerii nu prea știu ce este idealul european. Tinerii nu întrevăd

ce poate să fie o Europă Unită. Nici eu nu o văd unită deloc, nu o văd cu un

guvern și un președinte. Mai cu seamă dacă intră şi Turcia, atunci Europa

avortează.

V.M.: Sunteți foarte pesimist. Atunci ce viitor are civilizația europeană care a

dominat lumea vreme de câteva secole ?

Neagu Djuvara: Tocmai de aceea este menită să dispară. Asta este o lege

universală. Când ai avut atâta splendoare de creativitate în știință și artă, precum

și putere economică și politică ca să te întinzi pe întregul glob terestru, trebuie să

plătești prin dispariție.

V.M.: Va dispărea și România, împreună cu civilizația europeană ?

Neagu Djuvara: Bine înteles. Dacă noi am intrat atât de târziu într-o horă care se

strică, ne stricăm impreună cu ea. Asta e clar.

V.M.: Trebuia să nu intrăm în hora asta? Avem vreo şansa de scăpare ?

Neagu Djuvara: Nu, nici una. Dimpotrivă. Puţinul de creativitate care ne rămâne

îl vom dezvolta tot în sânul Europei. De cele mai multe ori, încă din trecut,

talentele noastre cele mai mari nu s-au putut manifesta decât în străinătate. Este

ca un fel de blestem asupra acestei ţări. Începând de la Cantemir, pîna la Eliade

şi Cioran, toţi s-au remarcat în străinătate.

V.M.: În astfel de condiţii, de ce să mai rămână tinerii români în ţară ?

Neagu Djuvara: Tocmai, nu numai ca îi sfătuiesc să stea aici, dar îi rog pe cei

care sunt stabiliţi deja în străinătate să se întoarcă, în măsura posibilului, pentru

a crea o nouă elită intelectuală, care s-o înlocuiască pe cea de-acuma.

V.M.: De ce s-ar întoarce într-o barcă a cărei scufundare tocmai ați descris-o ?

Neagu Djuvara: Dar barca noastră nu se duce mai la fund decât restul Europei,

aşa că mai bine să se scufunde cu barca noastră decât cu cea germană sau

franceză...

V.M.: Ce ați făcut pe 1 Decembrie, de ziua națională a României ?

Neagu Djuvara: Am dat interviuri zicând un lucru care supără pe mai toată

lumea: că nu sunt de acord cu alegerea lui 1 Decembrie ca sărbătoare națională.

În primul rând, nu este bine să modifici la fiecare schimbare de regim o

sărbătoare naţională. Am avut timp de aproape un veac 10 Mai, care este ziua

independenţei ţării. Prin urmare, data intrării României în concertul european. Că

10 Mai a coincis cu venirea prinţului Carol, ceea ce i-a făcut pe acei domni din

1990 să se teamă, înteleg. Dar, pe de altă parte, 1 Decembrie nu este data

României mari. Este data cînd două provincii, Transilvania şi Banat , au cerut să

intre în Regatul României. Cu doua zile înainte ceruse Bucovina . Cu şase zile

înainte ceruse Basarabia. Şi toate patru au fost acceptate de şeful statului, adică

de Regele Ferdinand, la 24 Decembrie. Deci data când s-a născut România

Mare este 24 Decembrie, nu 1 Decembrie !

Pe de altă parte, mai există un motiv foarte practic. O sărbătoare

națională e bine sa fie ținută intr-un anotimp cu soare, în care vremea să te

îndemne la bucurie, oamenii să poată dansa în stradă. Ce te faci la 1 Decembrie,

când se văd aburii vorbitorilor ieșind din gură și când bieții ostași îngheață ?

V.M.: V-ați întors în România după 45 de ani de exil, în februarie 1990. Ați

scris că în primele zile petrecute la București v-ați tot întrebat: "Ce cauți aici,

Neagule ?". Ați aflat răspunsul la întrebare ?

Neagu Djuvara (râde limpede și cu poftă): Culmea este că risc să îmi pun

întrebarea și după 19 ani. Din când în când îmi pun încă întrebarea asta și

astăzi. Dar constatând cu câtă căldură sunt primit de tineret, consider că nu

m-am întors degeaba în țară.

Când am întocmit această mică lucrare făcută în grabă și sub îndemnul

altora, căci nu am avut personal intenția să scriu "Scurtă istorie a românilor

povestită celor tineri", ea s-a vândut în 39.000 de exemplare. Iar când m-am oprit

la o farmacie, un domn foarte amabil mi-a spus: "Mă iertați că mă adresez

Dumneavoastră, dar doream să vă mulțumesc. Am o fiică la liceu care avea o

totală inapetență pentru istorie; i-am cumpărat cartea Dumneavoastră și de

atunci e pasionată de istorie". Acestea sunt lucruri care mă bucură și îmi dau

seama că, totuși, nu am venit degeaba în România.

V.M.: Sunteți patriot ?

Neagu Djuvara: Patriot ? Ascultă (pufnește furios). Nu merit să-mi fie pusă o

asemenea întrebare. Se întorcea cineva care nu e patriot ? Soția mea, care e

franțuzoaică, când a văzut ce fac în România a spus: "Trebuie să ai patriotismul

bine înșurubat în cap ca să suporți să trăiești acolo".

V.M.: De 19 ani tot suportați. Mai suportați mult ?

Neagu Djuvara: Păi da. Voi suporta până la moarte, asta e clar. Vreau să fiu

înmormântat aici. Dar mi-aș dori să mor pe un vapor. Când nu voi mai putea să

scriu am să încerc să-mi găsesc un loc pe un vas cu pânze care face înconjurul

lumii. Atunci, dacă mori pe drum, te aruncă în mare. Să terminăm cu poveștile

acelea cu înmormântări complicate, cu alaiuri și cu discursuri.

Din păcate (și în context expresia este cu adevărat potrivită), Europa de

mâine va aparține arabilor și țiganilor. De aceea consideram că cea mai gravă

crimă făcută împotriva europenilor de baștină și a culturii europene este

deschiderea largă a porților Europei hoardelor barbare și hămesite de foame din

Asia și Africa, hoarde care vor transforma Europa creștină, civilizată și prosperă

de astăzi în Euro-Indo-Arabia de mâine, în care urmașii nostri vor putea,

probabil, supraviețui pentru câteva generații în "rezervații"...

Iar noi, europenii de rând, stăm cu brațele încrucișate și ne văicărim de

toate ticăloșiile care se petrec sub soare fără a întreprinde nimic. Așa încât ne

merităm soarta, spre rușinea noastră, a tuturor !

Aforismul zilei - Neagu DJUVARA

Fără alai, fără discursuri

Predica Preasfinției Sale P. S. Mihai Frățilă, episcopul greco-catolic de București

la înmormântarea istoricului NEAGU DJUVARA

Catedrala greco-catolică din București, 28 ianuarie 2018

 

Îndoliată familie, întristată adunare,

Dacă Dumnezeu ar fi un personaj lumesc, cu toții ne-am repezi, nu-i așa, să-i intrăm în grații…

Poate de aceea fariseul din parabolă își invoca meritele în rugăciune, iar fratele mai mare din Pilda fiului rătăcit își declama supunerea lipsită de iubire față de propriul tată.

Oare de ce ne convine să-l închipuim pe Dumnezeu ca pe un stăpân sever și să cultivăm timorați groaza întâlnirii cu El? De ce e atât de greu să credem în Dumnezeu care „atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său Unul-născut ca tot cel care crede întru El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3,16)?

Din cauza strâmtorării inimii, din cauza temerilor de a privi, de a nu asculta, de a nu înțelege rostul pe care l-ar putea avea asumarea suferinței celuilalt. Și pierdem, astfel, simțul detașării de propriul egoism și harul sacrificiului – care sunt cheia păstrării omeniei.

Cu câțiva ani în urmă, l-am văzut pe Neagu Djuvara în această biserică, de mai multe ori la slujba de duminică. Slujind la altar, am simțit atunci acea curiozitate tăcută a muritorului de rând în preajma unui personaj faimos care vine și el la biserică să se închine. Am primit mai târziu, cu surprindere, un telefon din partea sa pentru a-mi cere îngăduința de a mă vizita. Am acceptat să ne vedem și, deși mă rușinam de tinerețile mele, cum spunea profetul, am avut parte de o întâlnire dintre acelea în care Dumnezeu este prezent cu certitudine între interlocutori, scriind taina inimilor.

Am putut afla astfel cum s-a petrecut căsătoria domnului Djuvara la Paris cu o franțuzoaică catolică și cât de importantă a fost întâlnirea cu Monseniorul Ghika.

Mi-a mărturisit că ar fi dorit o dublă cununie – la catolici și la ortodocși -, dar era mare strictețea și nu s-a putut. Ținând, pe drept cuvânt, la ritul său (ortodox sau bizantin cum i se mai poate spune), mama sa, născută Grădișteanu, știind că problemele sunt făcute să-și afle rezolvarea, l-a sfătuit să-l caute pe Monseniorul Vladimir Ghika, cu care erau rude.

Monseniorul, care avea dreptul de a celebra în cele două rânduieli liturgice, a găsit soluția de a celebra căsătoria catolică după ritul bizantin al mirelui. Astfel, prin înțelepciunea prelatului român, mirii, fără să aibă vreo afiliație propriu-zis greco-catolică, au avut parte de statura și stilul Bisericii Unite. Cununia domnului Djuvara de pe 3 iulie 1937, cum se vede în fotografia publicată în cartea sa „Amintiri din pribegie” (ed. Humanitas), a avut loc cu bine la Paris într-o capelă catolică de rit bizantin, la doi pași de Cartierul latin.

Fiindcă omul este o ființă fragilă și sub semnul ambiguității, al luptei interioare și al forțelor istoriei care condiționează mereu libertatea de alegere și dreapta judecată, ne vine greu să credem că marile istorii sufletești se scriu cel mai adesea foarte simplu și profund.

De aceea, din perspectiva Împărăției lui Dumnezeu, orice cuvânt despre un om cu reputație istorică trebuie să arate sobrietate și detașare. Chiar dacă nouă, românilor, ne cam place să ne conformăm datinilor fără consecvența de credință a unor alegeri personale, nu înseamnă că trăirea personajelor de caracter n-ar putea să scape acestui cadru fatalist. Lui Dumnezeu îi place să râdă de judecata omului, scriindu-și istoriile cu noi mai ales acolo unde reflectoarele lumești reușesc să pătrundă mai puțin.

Întâlnirea cu Monseniorul Ghika a fost evenimentul care i-a schimbat domnului Djuvara felul de citi apartenențele și l-a deschis spre universal, fără să abdice deloc de la tradiția creștină a antecesorilor lor. Ținând cont de conformismul de la noi, dorința lui Neagu Djuvara de a fi slujit public după rânduiala Bisericii Române Unite – care împărtășește același rit cu Biserica ortodoxă -, în prezența unui cleric ortodox și a unuia romano-catolic, pare astăzi, în mod evident, din altă lume. Cu atât mai mult cu cât nu se pune deloc problema de a promova o anume imagine eclezială și nici de a da apă la moara celor care relativizează credința, ca să scape de masca supunerilor docile în fața apologeticii majoritare.

Dar a constata alegeri existențial peremptorii în viața sufletească a cuiva și, prin urmare, creatoare de bunătate, este mărturia clară a harului – dincolo de apartenențe, de mofturi istorice sau de polemici de stampă ecumenică și, mai ales, dincolo de frustrări sectare. Monseniorul Ghika, pe care Neagu Djuvara l-a prețuit atât de mult, dar și Nicolae Steinhardt sunt, pentru a-i aminti, doar două din precedentele fericite.

Orice slujbă de înmormântare reamintește că Hristos este un oaspete neștiut care apare pe nepusă masă și ne pune în situația de a vedea cât, cum și la ce anume ne-a vibrat inima. La Judecată, când vom merge în fața lui Dumnezeu, nu va mai fi timp pentru investigații și nici nu vor mai fi pledoarii. Totul a fost deja scris: dacă ai iubit sau nu, dacă ai dăruit sau nu, dacă te-ai prefăcut că trăiești sau ai încercat să trăiești cu adevărat. Asta înseamnă că în timpul vieții este momentul să te ridici și să faci bunele alegeri, să spui: „Doamne, n-am merite, știu că nu te pot cumpăra, nu mă pot încrede în ce fac; iartă-mă pentru dragostea ta; dă-mi timp să mă schimb și curajul și puterea de a mă căi.”

Tocmai de aceea, pentru a evita tragismul despărțirilor, Neagu Djuvara își dorea, în apropierea ceasului morții, să se îmbarce pe o navă cu pânze și să moară pe mare. Cum cei care mor pe navă primesc ca mormânt marea, ar fi fost scutit astfel de alaiuri și discursuri pe care le considera de o desăvârșită vanitate în clipa plină de gravitate a trecerii dincolo.

A cerut ferm o slujbă de înmormântare sobră și fără discursuri. Și chiar dacă – trebuie s-o spunem! – ne costă această simplitate impusă, putem în schimb să ne luăm revanșa de a-i reaminti crezul.

A fost unul foarte simplu: să te străduiești să fii mai bun, să știi să ceri iertare pentru răul făcut, să fii generos și sensibil, fără să abdici de la ceea ce este constitutiv apartenenței tale și să ai, mai ales, acel simț de a râde în primul rând de tine însuți, ca să înțelegi de ce Dumnezeu singur este cel care – din dragoste pentru noi – are dreptul de a pune lucrurile la punct.

Probabil au fost multe vieți schimbate de felul său de a povesti istoria, și mult mai multe persoane salvate de la mediocritate, care au regăsit gustul adevărului prin introspecția sa de om cu bunul simț!

Dar ce anume a fost viața lui Neagu Djuvara, dacă nu o clipă lungă cât veacul? Ea ne inspiră și ne înzestrează cu o demnitate ce părea inexorabil pierdută, dar ne și privează, în același timp, de tezaurul naturaleții sale distinse.

Un suflet pentru care credința a fost asumarea unui dialog cu Dumnezeu, dar, mai ales, acel extraordinar respect pentru alteritate și cuviința vieții. Aici se află sorgintea clasei pe care azi, cu regret, desigur, dar mai ales cu gratitudine față de Dumnezeu, o așezăm în panteonul tot mai inaccesibil al oamenilor de caracter din neamul românesc.

 Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace!

Sursa:episcopiabucuresti.ro

Acad. I.A. Pop: Istoricul Neagu Djuvara că „părea etern ca timpul”, a venit din istorie şi a trecut dincolo de lumea aceasta într-un moment istoric

Academicianul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca, spune despre istoricul Neagu Djuvara că „părea etern ca timpul”, a venit din istorie şi a trecut dincolo de lumea aceasta într-un moment istoric, în anul Centenarului, la un secol de viaţă, nu înainte de a lăsa în urma sa o bogată zestre culturală.

„S-a stins Neagu Djuvara şi nu pot să cred! Părea etern ca timpul, care vine de demult şi se îndreaptă departe. Numai la moartea Cellei Delavrancea am mai avut un astfel de sentiment al neputinţei noastre, pentru că şi fiica marelui scriitor fusese centenară şi devenise un simbol cultural. Neagu Djuvara a fost el însuşi istorie, venit din istorie, dintr-o mare familie boierească şi intelectuală şi transformat în istorie. Putea să scrie zeci de cărţi – cu inegalabilul său talent – numai despre viaţa pe care o trăise, despre oamenii pe care îi cunoscuse, despre evenimentele cărora le fusese martor”, a afirmat Ioan Aurel Pop.

Acesta a subliniat că Djuvara fost un om tonic, care a transmis încredere în viaţă şi îndemnul de a învinge provocările sorţii.

„L-am revăzut în Bucureşti, după ce împlinise 100 de ani, în casa inginerului Erbiceanu, casa în care trăia de o vreme – retras şi însingurat – stingher că nu mai avea contemporani de vârsta sa şi din lumea sa. Mulţumirea noastră este, totuşi, aceea că lasă în urmă o zestre culturală, lasă un univers în cărţile sale, univers care aşteaptă să fie cunoscut, mai ales de tineri. A trecut dincolo într-un moment istoric, la Centenarul Marii Uniri, încât a marcat şi prin moarte istoria, aşa cum a marcat-o prin viaţă. A fost un om tonic, care a transmis încredere în viaţă şi îndemnul de a învinge provocările sorţii. Dumnezeu sa-l odihnească în pace!”, afirmă Ioan-Aurel Pop despre cunoscutul om de cultură.

                                                                                                                                               NN