O privire critică asupra originilor poporului român
Istoria unui popor nu trebuie iubită mai puțin atunci când este privită cu luciditate. Dimpotrivă, adevărata dragoste de țară presupune respectul pentru adevăr, pentru document, pentru arheologie și pentru cercetarea științifică. România nu are nevoie de mituri exagerate despre daci, după cum nu are nevoie nici de minimalizarea rolului lor în formarea poporului român.
În ultimii ani, în spațiul public românesc s-a dezvoltat o adevărată mitologie a dacilor. În această viziune, dacii apar uneori ca un popor aproape perfect: cei mai viteji, cei mai înțelepți, cei mai vechi, posesorii unei limbi extraordinare și ai unor cunoștințe științifice pe care lumea antică nu le-ar fi avut. Uneori se ajunge chiar la afirmații potrivit cărora civilizația dacică ar fi fost superioară civilizației romane.
O asemenea imagine nu este susținută de izvoarele istorice. Dar nici imaginea opusă, a dacului primitiv, lipsit de cultură și incapabil de organizare, nu corespunde realității.
Adevărul istoric este mai interesant decât legenda.
Dacii, numiți și geți în izvoarele grecești în anumite contexte, făceau parte din lumea tracică a Europei de Sud-Est. Despre ei avem informații provenite în principal de la autori greci și romani, precum Herodot, Strabon, Dio Cassius și alții, dar și din cercetarea arheologică.
Civilizația geto-dacică a cunoscut o dezvoltare importantă în ultimele secole înainte de cucerirea romană. Sarmizegetusa Regia și fortificațiile din Munții Orăștiei demonstrează existența unei societăți capabile să construiască sisteme defensive complexe, sanctuare, terase, drumuri și construcții din piatră și lemn.
UNESCO consideră fortificațiile dacice din Munții Orăștiei exemple remarcabile ale unei civilizații care a atins un nivel cultural și socio-economic important pentru epoca sa și subliniază fuziunea dintre tehnici de arhitectură militară provenite din lumea clasică și din Europa epocii fierului.
Prin urmare, afirmația că dacii ar fi trăit exclusiv în bordeie este exagerată.
În așezările dacice au fost descoperite locuințe din lemn și piatră, turnuri de locuire, ateliere meșteșugărești, sanctuare și alte construcții. La Sarmizegetusa Regia, zona civilă se întindea pe numeroase terase. amenajate artificial, iar cercetările au identificat locuințe, ateliere și construcții religioase.
Așadar, dacii nu erau niște oameni primitivi care locuiau exclusiv în bordeie. Dar nici nu trebuie transformați într-o civilizație comparabilă, în toate privințele, cu Imperiul Roman.
Comparația cu Roma trebuie făcută ținând seama de diferența enormă de dezvoltare politică, economică și urbanistică.
Roma devenise, în perioada imperială, centrul unui imperiu întins pe trei continente. Avea orașe dezvoltate, administrație, rețele de drumuri, apeducte, poduri, băi publice, amfiteatre, forumuri, temple, palate și sisteme juridice complexe.
Dar nici aici nu trebuie exagerat.
Romanii nu locuiau cu toții în palate. Roma era o societate profund stratificată. Alături de casele aristocratice și de construcțiile monumentale existau locuințe modeste, spații comerciale, apartamente și clădiri cu mai multe niveluri. Cercetările asupra arhitecturii romane arată tocmai această mare diversitate a locuirii.
Prin urmare, nu putem opune simplist imaginea „dacului din bordei” imaginii „romanului din palat”. Realitatea socială era mult mai complicată.
Diferența esențială este alta: Roma dezvoltase o civilizație urbană, administrativă și imperială de o complexitate pe care societatea dacică nu o atinsese.
Una dintre cele mai importante exagerări contemporane este afirmația că limba dacilor ar fi fost o limbă extraordinar de dezvoltată, despre care s-ar ști aproape totul. Realitatea este exact invers.
Dacii aveau, evident, o limbă. Orice comunitate umană organizată avea un sistem lingvistic. Problema este că limba dacică nu ne-a lăsat un corpus literar comparabil cu latina sau greaca antică.
Nu avem opere literare dacice, gramatici dacice sau dicționare dacice. Cunoașterea noastră este fragmentară și se bazează în special pe nume de persoane, nume de locuri, inscripții scurte și comparații lingvistice.
Cercetarea asupra substratului românesc rămâne de altfel o problemă dificilă și controversată. Unele elemente considerate tradițional dacice pot avea alte explicații etimologice, iar dovezile directe despre limba dacică sunt foarte puține.
În schimb, latina era o limbă cu o tradiție literară și administrativă extraordinar de bogată. Avea gramatică elaborată, vocabular vast, literatură, drept, filosofie, istoriografie și administrație imperială.
Este important însă să facem o precizare: limba română nu provine pur și simplu din latina clasică a lui Cicero. Ea s-a format în principal din latina populară vorbită, evoluată în spațiul dunărean și balcanic, în contact cu populațiile locale și, ulterior, cu alte limbi. Studiile de lingvistică romanică definesc româna drept o limbă romanică derivată din latina vorbită.
Aceasta este una dintre cele mai importante dovezi ale romanizării populației din spațiul carpato-dunărean.
Poporul român nu poate fi explicat prin formula simplistă „daci + romani = români”, ca și cum două grupuri s-ar fi amestecat mecanic și ar fi produs imediat un popor nou. Procesul a fost lung și complex.
Cucerirea unei părți a Daciei de către împăratul Traian în anii 101–102 și 105–106 a adus acest teritoriu în structurile Imperiului Roman. Provincia Dacia a existat aproximativ 165 de ani, iar teritoriul ei a fost integrat într-o lume imperială care utiliza instituții, administrație, armată, comerț și, în mare măsură, limba latină.
UNESCO descrie frontiera romană din Dacia ca pe un sistem vast, alcătuit din fortificații, castre, turnuri de observație, drumuri și așezări civile, care a funcționat timp de aproape 170 de ani.
Romanizarea nu a însemnat dispariția biologică a populației locale și nici înlocuirea completă a tuturor locuitorilor cu oameni veniți din Italia. A fost, în primul rând, un proces cultural și lingvistic.
Populațiile locale au intrat în contact cu militari, coloniști, negustori și funcționari veniți din diferite regiuni ale Imperiului. Latina populară s-a răspândit, iar populațiile locale au participat la acest proces. În timp, latina populară a devenit baza limbii române. Aceasta este o întrebare esențială.
Dacă româna este o limbă romanică, aceasta nu înseamnă că populația locală a dispărut.Dimpotrivă, substratul autohton reprezintă una dintre componentele discutate de lingvistică în formarea limbii române. Există cuvinte și particularități considerate de diferiți cercetători ca putând proveni din fondul prelatin, dar identificarea lor exactă este adesea dificilă și controversată.
Așadar, moștenirea dacică trebuie căutată nu numai în cuvinte, ci și în continuități de populație, tradiții, forme de organizare locală și elemente culturale, acolo unde cercetarea poate demonstra asemenea continuități.
Dar trebuie să avem grijă să nu numim „dacică” orice element vechi românesc pentru care nu avem o etimologie sigură.
Nu există argumente istorice serioase pentru această afirmație.
Dacii au fost un popor războinic, capabil de organizare politică și militară și de realizări arhitectonice remarcabile. Sarmizegetusa Regia și fortificațiile din Munții Orăștiei sunt mărturii incontestabile.
Dar Roma era una dintre cele mai puternice civilizații ale lumii antice. Avea un sistem juridic, administrativ, militar și economic de o complexitate mult superioară celei cunoscute în regatul dac.
A spune că dacii erau „superiori romanilor” nu este istorie, ci naționalism romantic.
La fel de greșit ar fi să afirmăm că dacii erau „barbari fără cultură”. UNESCO însăși recunoaște nivelul cultural și socio-economic remarcabil al regatelor geto-dacice.
Nici aici nu trebuie să cădem în extrema opusă.
Nu este corect să transformăm afirmațiile despre anumite comportamente ale unor daci într-o caracteristică morală a întregului popor.
Dacă izvoarele antice consemnează consumul de alcool, conflicte familiale, violență sau alte comportamente, acestea trebuie analizate critic și puse în contextul epocii. Nu există popor antic fără vicii și fără violență.
Romanii înșiși au fost capabili de cruzimi extraordinare: războaie de cucerire, execuții, sclavie, represiuni și spectacole sângeroase în arene.
De aceea, nu este corect să spunem că „dacii erau bețivi și își băteau soțiile”, după cum nu ar fi corect să spunem că „romanii erau cruzi și depravați” ca definiție a întregii civilizații.
Un popor nu poate fi judecat prin caricaturizarea defectelor unor indivizi.
Poate că aceasta este cea mai importantă concluzie.
Îmi iubesc țara nu pentru că strămoșii ei ar fi fost „cei mai mari din lume”, ci pentru că este țara mea.
Îmi iubesc poporul fără să am nevoie să demonstrez că dacii au inventat totul, că Roma a copiat de la ei sau că toate marile civilizații antice ar fi avut originea în spațiul carpato-dunărean.
Patriotismul adevărat nu are nevoie de exagerări.
Dacii merită respect pentru ceea ce au fost în realitate: o populație importantă a lumii tracice, organizată politic, capabilă de război, comerț, meșteșuguri, construcții și credințe religioase complexe.
Romanii merită respect pentru ceea ce au realizat: construirea unuia dintre cele mai impresionante imperii ale Antichității, dezvoltarea dreptului, administrației, urbanismului, infrastructurii și răspândirea limbii latine.
Iar românii trebuie să-și asume ambele componente majore ale trecutului lor, fără complexe și fără falsificări: moștenirea autohtonă și moștenirea romană.
Nu trebuie să alegem între daci și romani.
Trebuie să înțelegem cum, printr-un proces istoric îndelungat și complicat, lumea dacică, lumea romană și populațiile care au trecut ulterior prin spațiul carpato-dunărean au contribuit la formarea unei comunități care avea să devină poporul român.
Istoria adevărată este mai puternică decât legenda.
Ea nu micșorează România.
Dimpotrivă, o face mai demnă de respect.
Adevărata mândrie națională nu constă în a spune că strămoșii noștri au fost superiori tuturor celorlalte popoare. Ea constă în a putea privi trecutul cu fruntea sus, chiar și atunci când descoperim că strămoșii noștri au avut și lumini, și umbre.
Dacii nu trebuie nici idolatrizați, nici disprețuiți. Romanii nu trebuie nici idealizați, nici demonizați. Istoria trebuie să-i așeze pe fiecare la locul lor. Iar din întâlnirea acestor lumi, cu toate transformările ulterioare, s-a născut una dintre cele mai originale identități ale Europei: identitatea românească.
Al.Florin Țene
Bibliografie selectivă
Herodot, Istorii, Cartea a IV-a – informații despre geți și lumea tracică.
Strabon, Geographia, Cărțile VII și XI – informații despre geți, daci și lumea balcanică.
Cassius Dio, Istoria romană, Cărțile LXVII–LXVIII – războaiele dintre romani și daci.
I. I. Russu, Limba traco-dacilor, București, Editura Științifică – lucrare clasică privind problema limbii traco-dacice.
Al. Rosetti, Istoria limbii române, București – lucrare fundamentală pentru înțelegerea evoluției limbii române.
Gheorghe Brâncuș, Istoria limbii române, București – pentru formarea și evoluția limbii române.
Dan Marian Ungureanu, „Cît din substratul lexical al limbii române e dacic?”, Analele Banatului, XXVII, 2019, pp. 349–362 – studiu critic asupra identificării elementelor dacice din vocabularul românesc.
Mun-Suh Lee, „Caracterul romanic al limbii române”, Analele Universității din București. Limba și literatura română, LV, 2006.
UNESCO World Heritage Centre, Dacian Fortresses of the Orastie Mountains – documentație privind fortificațiile și civilizația geto-dacică.
UNESCO World Heritage Centre, Frontiers of the Roman Empire – Dacia – documentație privind organizarea provinciei romane Dacia și frontiera imperială.
Cătălin Nicolae Popa, „The significant past and insignificant archaeologists. Who informs the public about their ‘national’ past? The case of Romania”, Archaeological Dialogues, Cambridge University Press – studiu critic asupra fenomenului contemporan de „dacianizare” a trecutului românesc.
