Andrei Marga: Revenirea la interesul public

 

Oamenii au, știm bine, interese –  preocupări tenace, cu mobilizări de resurse diverse, pentru a satisface durabil nevoi și aspirații – care schimbă de multe ori ceea ce este în jur. Persoana este apreciată adesea pentru spectrul larg al intereselor.

Nu se poate generaliza, desigur, dar ar trebui să dea de gândit că printre decidenții României actuale, de la primar de comună, trecând prin responsabili de instituții, la președinte, găsești rar persoane care să nu reducă interesele la propriul interes. Destul să pui întrebări, că descoperi tertipuri. Formatul decidenților a ajuns azi atât de jos, încât, dacă iei în seamă ce spun și ai cunoștințe economice, juridice, istorice, te poți îngrozi. Iar ceea ce iese din acest format se observă ușor. Fiecare cetățean plătește aventura cu nepricepuți la decizii.

Nu este ceva nou. Asemenea stare a fost semnalată demult.

Virgil I. Bărbat scria că „la noi politicienii ajung specialiști: miniștri de industrie, de lucrări publice, de instrucție și așa mai încolo. În alte părți, specialiștii ajung miniștri și uneori șefi de stat. O diferență care spune multe, nu?” (Virgil Bărbat, Dinamism cultural, 1920, p.185). Constantin Brâncuși și-a dat seama de „fușăreala” ce se petrece inclusiv la deciziile statului și spunea că „în România sunt prea mulți <diștepți> în politică, în artă și în liberele profesii. Nu se poate face artă, politică și meserie intelectuală fără  tenacitate și inteligență. <Diștepții> produc camelotă” (Pravila lui Brâncuși, în Petre Pandrea, Brâncuși. Amintiri și exegeze, 1976, p.117). Liviu Rebreanu scria că prea mulți neaveniți imprimă, ca decidenți, direcția. „În cei douăzeci de ani de Românie Mare ne-am purtat întocmai ca omul care a dobândit o bogăție nemuncită și neașteptată: am căutat să trăim bine, ușor, am fost mândri și țanțoși, ne-am îmbătat de mărimea noastră și n-am muncit, nu ne-am gândit la ziua de mâine, nu ne-am asigurat viitorul. …Ne-am bizuit pe inerția altora, fără să observăm că inerția era în noi înșine” (Liviu Rebreanu, Opere, 1998, vol. 17, p. 342). În corespondență, Tudor Arghezi deplângea puținătatea caracterelor.

Seton Watson avea dreptate să susțină că decidenții României au trădat. Referindu-se la epocă, el a scris: „Toate trăsăturile menționate /…/ – mizeria țăranilor, brutalitatea birocratică, educația falsă și o clasă privilegiată căreia îi lipsește orice simț al responsabilității sociale, ai cărei cei mai brilianți membri au fost gata să-și trădeze de la o zi la alta principiile în schimbul avantajelor și al zâmbetului celui de la vârf – au existat în România în mare măsură. Democrația nu poate înflori într-o astfel de atmosferă /../. Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părți ale Europei răsăritene” (Hugh Seton Watson, Eastern Europe between the wars 1918-1941, 1945). Evaluarea este a unui simpatizant al României!

Ce ar spune însă Virgil Bărbat, Constantin Brâncuși, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi azi, în țara cu cea mai extinsă sărăcie din Europa, văzând regimul unic pe continent al „indemnizațiilor” fără performanțe și al jafurilor din avuția publică, cu plasarea în demnități a inșilor mai slabi, care își însușesc orice? Ce ar spune Seton Watson văzând că la decizii nu sunt  azi deloc „brilianții”, ci inși chinuiți de școală, cu licențe încropite, plagiatori și falsificatori? Ce ar spune fiecare văzând încălcarea din ultimele decenii a Constituției, începând de sus, mânuindu-se serviciile secrete și concentrându-se puterea în mâini pe cât de diletante pe atât de abuzive? Cu degradarea politicii, a pluralismului și cu desfigurarea democrației ce prinsese cheag.

Ne putem imagina. Nu cumva interesele nu se înțeleg în țara în care se fac abuzuri, se fură și se falsifică tocmai de către cei în funcții, iar ierarhia de valori este răsturnată?

Că sunt și alte interese pe lume, afară de cel al fiecăruia, este ceva străin multor decidenți. Cu atât mai mult le este străin și faptul că de la interesul personal, trecând prin interesul de grup, la interesul public și apoi la interesul național este un drum, care cere efort, dedicare, competență. Destui iau ca interes public exortațiile unora care se dau drept public. O arată grotesc, de pildă, adoptarea de către parlamentari a legilor privind propriile pensii, dincolo de cele cuvenite oricărui cetățean.

Ca efect de primă instanță al neînțelegerii, cetățenii se solidarizează rar în fața abuzurilor. Ceea ce i se întâmplă cuiva se pune mai curând în seama lui. Se comit nedreptăți, dar se lasă rezolvarea chestiunii celui lovit. Reacția celorlalți este anemică.

Efectul mai amplu este  o nesiguranță a vieții, care și explică cea mai mare emigrare dintr-o țară a lumii în condiții de pace. Iar, mai nou, România trăiește, cred eu, amenințarea distopiei – maladia ce constă în aceea că angajarea democratică a fost deturnată. Bunăoară, puterea politică este la caste („coterii”, „găști”, etc.) sesizabile. Cât mai este, pluralismul este covârșit de cartelul care vrea „stabilitate la guvernare” înainte de a întreba cetățenii. Democrația este înlocuită cu prostocrație și, la ocazii, de „experți” – care sting vocea cetățeanului. Exprimarea liberă este controlată, cunoașterea este sufocată de propagandă, iar rămânerea la precaritate a devenit ideologie. Cetățeanul este evaluat după cumințenie și blamat dacă are o altă opinie. Cete de trepăduși trăiesc din efortul de a convinge populația că se află în cea mai bună guvernare accesibilă și de a face plauzibili „dușmanul extern” și ”trădătorii”. În analogie cu anii 50 ai secolului trecut, s-a creat o nouă armată de propagandiști, cu aceeași redare trunchiată a faptelor, lipsă de profesionalism și grijă de a fi pe plac șefilor, doar că are altă culoare.

„Societatea distopică” este societatea care organizează alegeri, doar pentru a confirma decidenți și a le stabiliza rolul. Unii nu sunt în stare să-și imagineze viața decât în funcții în care, la drept vorbind, nu se pricep, dar încearcă pe orice cale. Este societatea unei viermuieli în care  cei care au apucat la decizii au învățat că nu-i consult să afișezi autoritarism, dar obții destul mimând tehnici democratice.

Iar mimarea democrației are ca efect explozia radicalilor. În vreme ce decidenții se fac că discută cu cetățenii, radicalii mută vina degradărilor pe cauze închipuite. Precaritatea decidenților și izbucnirile radicalilor se susțin reciproc.

Sunt decidenți care nici nu știu că există pe lume altceva decât interesul particular. Îi vezi în manifestări publice, cu agramatisme și cu mentalitatea vulgară că liberalismul ar fi asta – nu inițiativă civică în beneficiul larg, ci manifestare de interese rudimentare. Alții confundă interesul public cu interesul de partid, ca și cum din adunări puse pe căpătuială, în care partidele au fost transformate în România de azi, ar ieși altceva decât lăcomia și fraudele. Cum se vede ușor, în sfada dintre aceste adunări prevalează ce izbutește fiecare să-și însușească, nu binele comun. De la interesul personal la cel public se inserează șmecheri grijulii nu de adevăr, ci ca nu cumva să se creeze impresia că nu au luptat destul pentru cauza grupului.

Nici cei care au pus mâna pe conducerea țării nu știu că în România actuală este nevoie de un telos împărtășit de cât mai mulți cetățeni, că  interesul public nu este automat cel al persoanei lor, nici chiar al partidului pe care-l reprezintă. Că interesul unui public care aplaudă nu este neapărat interesul public și nici interesul național, așa cum, la alt pol, servitutea tâmpă nu are nimic civic.

Ar fi nevoie de o incursiune în economie, sociologie și drept pentru a lămuri detaliat aceste lucruri. Dar științele sunt disprețuite, crezându-se că vin din altă lume, sau sperie, socotindu-se că sunt împotriva intereselor.

Nu fac însă vreo incursiune. Aici caut doar să arăt că fără delimitarea interesului public nici o societate nu iese din crize.

Desigur, sunt neajunsuri deja în concepții clasice cu privire la interesul public. De pildă, Platon a promovat perspectiva întregului unei societăți, dar a făcut-o astfel încât individul își pierde realitatea de sine stătătoare. Adam Smith considera că din mulțimea intereselor personale, care sunt naturale, rezultă, sub o miraculoasă „mână invizibilă”, armonia. Numai că, azi, nu se observă o asemenea armonie. Milton Friedman a considerat că interesul public ar fi suma intereselor individuale. Putem admite, desigur, „paradoxul lui Arrow”, potrivit căruia nu există alegere rațională care să nu conțină ceva negeneralizabil, dar este realist să recunoaștem că fără asumarea interesului public nici o societate nu progresează.

Consecințe mai directe în viața de la noi au însă erorile de asumare a interesului public. Bunăoară, unii consideră că, în materie de interese, ar fi legitim tot ceea ce este legal. Eroare evidentă! Nu discutăm superficialitatea cu care se adoptă la noi și se schimbă legile. Este însă de subliniat că „interesul legitim” presupune reglementări ce trec examenul legitimării, asigurată prin anumite proceduri, care adesea rămân confuze. Ceva poate fi legal, dar fără legitimitate. În viața din țară este vorba de legi de mântuială care dezleagă litigii în interes particular, iar în viața internațională de luarea ca reper doar a unor acorduri și memorandumuri de circumstanță, în locul tratatelor care se bucură de legitimitate și reprezintă efectiv dreptul internațional.

Eronată este și confundarea interesului public cu orice are impact asupra vieții cetățenilor. Această concepere reduce interesul public, în cel mai bun caz, la interesul comun al membrilor societății. Or, pot exista măsuri în interes comun – cum ar fi, de pildă, justificata mărire a pensiilor din 2024, conform contribuției în timp a angajatului, care, însă, întrucât păstrează privilegieri, nu servesc până la capăt interesul public.

Unii confundă ceea ce este de interes public cu ceea ce debitează reprezentații de instituții. Desigur că deținătorii de roluri publice sunt obligați să ofere informații cetățenilor. În România, însă, este o altă situație fără seamăn în lumea civilizată: președintele nu dă seama nici de ceea ce angajează, nici de banii publici cheltuiți – toate fiind trecute, ca la nimeni, la „secrete de stat”. Exigența de a da informații publice este justificată, numai că ea este convertită pe nesimțite în pretenția că ceea ce fac sau nu instituțiile ar satisface interesul public.

În mod frecvent, caracterul de interes public al unei valori este trădat. Să luăm libertatea cuvântului. Aceasta este, desigur, valoare de interes public, dar felul în care este ea promovată azi – cu filtrarea opiniilor,  falsificarea datelor și blocarea celui care vorbește – o anihilează. Tocmai împotriva unei asemenea situații, John Stuart Mill scria că „nu putem fi niciodată siguri că opinia pe care ne străduim să o înăbușim este greșită; iar dacă am fi siguri că este greșită, înăbușirea ei ar fi tot un rău.” Nu întâmplător, în tot mai multe țări europene se ridică obiecția că știrile din media sunt formatate de servicii, încât cititorul nu mai are acces la realitate. Până și unii „specialiști” nu au de a face cu realitatea – ei se mulțumesc să o măsluiască.

Uneori se susține că interesul public trebuie să țină seama și de interesul personal și se dă ca exemplu dreptul penal. Desigur că sunt specificări ale interesului public, dar nu se pot face orice circumstanțieri fără a-l afecta. În dreptul penal, legea a prevăzut, într-adevăr,  „interesul public aparte” – constând în aceea că în aplicarea acestui drept se are în vedere nu numai generalitatea penalizării, ci și nevoia de a descuraja alte fapte, aidoma celor incriminate. Dar interesul public, înțeles până la capăt, nu are de a face cu satisfacerea de interese particulare ale cuiva, fără riscul desfigurării.

Delimitarea interesului public nefiind ușoară, unii consideră că fiecare dintre cei care intră în atingere cu interesul public ar fi cazul să spună ce înțeleg prin acesta. Este normal, de exemplu, ca un program care pretinde că servește „interesul public”, să conțină accepțiunea termenului. Măcar pentru a preciza ce anume se intenționează. Nu este nimic rău în această pretenție, sub condiția ca ea să nu relativizeze interesul public.

Cum putem caracteriza interesul public? Limbile europene de referință l-au echivalat în mod profund cu „binele comun (common good, Gemeinwohl, bien commun, bene comune)”. Interesul public este interesul la bunul mers al societății în care trăiești, plecând de la premisa simplă că ție însuți poate să-ți meargă așa cum dorești, dar în absența binelui ansamblului nu este nimic consistent și durabil. Este interesul ce te face să-ți pui întrebarea: cum și cât folosește acțiunea respectivă comunității din care fac parte?

Poate că nu este un exemplu mai intuitiv la această înțelegere a interesului public decât un fapt prin care din nefericire România de azi se distinge. Trec peste împrejurarea că multe investiții venite din exterior se fac în țara noastră cu sprijin financiar guvernamental. Trec și peste negocierile păguboase duse de „diplomații” țării – ele fiind tot mai sesizabile. Mă opresc doar asupra încheierii lanțului financiar: seara, profiturile firmelor pleacă din țară. Pleacă din țară și altele. Ca în nici o altă țară, unii români își duc repede afară resursele, nu cumva să aibă atingere cu țara în care le-au produs.

Or, nicio țară nu se poate dezvolta cu asemenea mecanisme, puse în mișcare în cele din urmă de reprezentanți ai statului român, care ignoră evident interesul public al țării. Nicio țară nu operează cu aranjamente atât de oneroase.

Interesul public este altceva decât interesul general – care presupune doar că un bun anumit este în interesul fiecăruia. Dar drepturile omului sunt în interes public nu pentru că fiecare om se bucură de drepturi – ceea ce este esențial, firește, ci fiindcă este în interesul societății să fructifice participarea fiecărui om la viața ei.

Interesul public este mai mult decât suma intereselor membrilor societății. El include componente morale și civice și are ca premisă cetățenia. El poate fi decantat prin procedeele democrației – dacă cetățenia și democrația sunt luate la propriu. Or, tratarea funcțiilor deținute în stat ca „proprietăți”, care începe în zilele noastre iarăși de la vârful administrativ al țării, promovarea pe canalul „desemnărilor personale” a pilelor și nepregătiților – pentru toate România plătind astăzi din greu –  sunt din capul locului contrare interesului public.

Interesul public nu scutește de examinări. De pildă, acțiunea statului pentru atingerea unor obiective este prezentată adesea ca fiind de „interes general”. Numai că uneori nici măcar generalitatea satisfacerii intereselor nu se asigură. Alt exemplu, acțiunea procurorului și a magistratului ar trebui, conform menirii, să întruchipeze interesul public. Dar din acest concept nu se poate nicidecum deriva realitatea. În definitiv, câți procurori și magistrați acționează în interes public?

 „Nu discut hotărârile justiției”, spun unii, temători, probabil. Desigur, poți să nu discuți hotărârile justiției dacă nu vrei să ți se știe părerea, dar afirmația este lașă și stupidă. Mai ales când vezi cum funcționează justiția. Chiar pe cazul recent, de ridicol fără seamăn, al Curții Constituționale, care nu știe ce are de făcut, încurcă petiții cu rezoluții și iese din terenul justiției, se poate spune invers: sunt hotărâri ale justiției ce se cer discutate, căci sunt contrare interesului public!

Și acțiunea profesorului universitar de oriunde este în interes public, sub asumpția că el stăpânește domeniul și își valorifică în interes larg competența. Ce te faci însă cu mulțimea de „prof. dr.” din România de azi, care, profesional, sunt la nivelul unor lectori de odinioară? Ce te faci cu titlurile academice pompoase, dar fără acoperire?

Deciziile care afectează viața cetățenilor țin de interesul public. Ce ține de viața personală nu ar trebui, însă, atins. Altfel, în loc să se examineze dacă prestația publică a decidentului este pe măsura funcției și să se ia în seamă consecințele pentru interesul public, ca, de pildă, recuperarea pagubelor după infracțiuni,  se intră în viața personală. Mai nou se aruncă în dezbatere cât a câștigat cineva la nuntă sau cu cine a schimbat saluturi!

 Nu stărui aici asupra interesului național (am făcut-o în cartea Identitatea națională și modernitatea, 2018). Aș sublinia doar că interesul național este interesul public dublat de conștiința unor particularități ce merită apărate în competițiile timpului. Ceea ce este în interes public, este îndeobște în interes național.

Evident, multe acțiuni publice nu sunt în interes public și nici național. De exemplu, felul mai nou în care se fac alegerile în România,   cu candidați selectați fără competiții, cu prefabricarea de rezultate prin comasări și cu îngreunarea înscrierii în cursă. Evident că alegerile sunt rău înțelese dacă sunt reduse la a depune în cabina de vot buletine pe care s-a încercuit ceva și nu au cum rezolva mare lucru.

Prea multe legi existente azi în România favorizează încălecarea lor de către interesele private ale unora sau ale unor grupuri care se dau drept public. Or, așa cum am mai arătat (vezi Karen Panyan, Ieșirea din crize. Altfel de convorbiri cu Andrei Marga, 2023) nici România nu se poate pune în mișcare fără a lămuri interesul public, într-o lege (poate un fel de „metalege”, ce poate fi cadrul pentru alte legi), după care să se curețe legislația de confuzii, abuzuri și amatorisme.

Dacă se vrea reconstrucția, vor fi necesare și legi de sprijin, în aceeași optică. De pildă, o lege a abordării bunurilor naționale, care să pună capăt jafului și să restaureze controlul statului  asupra resurselor în condițiile democrației. Aceasta nu este nici etatizare, nici socializare a proprietății, nici izolare de piața internațională, ci o acțiune firească, ce se practică în democrațiile avansate de azi. Apoi, o lege a meritocrației și a concursurilor curate, în care să conteze pregătirea și meritul – democrația fără meritocrație fiind sortită eșecului. Și o lege a valorificării în interesul public a calităților țării de parte a Uniunii Europene și a Alianței Nord-Atlantice. În acest moment, datorită nepriceperii autorităților, România nu are capacitatea de a-și valorifica poziția și încasează pierderi.

După decepțiile  ultimelor decenii, mulți concetățeni sunt sceptici, dar pun întrebarea: „Da, de acord, dar cu cine?”. Se poate răspunde punând câteva întrebări. Câți cetățeni ai României au votat actuala președinție și guvernările ei? Dacă privim scrupulos, au fost în jur de 35% dintre cetățeni, fie și după măsluiri și numărarea voturilor la STS. Cetățenii, în majoritate, aspiră, se poate spune, la altceva. Câți parlamentari au fost consultați la redactarea de legi, la adoptarea de împrumuturi externe, coduri fiscale, angajamente de război? Câți specialiști reali au participat la elaborarea de proiecte naționale? Se poate stabili.

Peste toate, rămâne o chemare simplă adresată fiecăruia dintre cetățenii țării: să privim maimuța prin prisma omului! Nu invers, cum procedează eronata înțelegere a democrației, întreținută de persoane nimerite la decizii în România de azi.

 

Autor: Andrei Marga

Sursa: <ahref=http://www.andreimarga.eu

Cristina Neagu, tiradă la adresa arbitrajului după eșecul cu Muntenegru: “S-a văzut clar! Am fost echipa mai bună”

România a pierdut cu Muntenegru, scor 34-35, la Skopje, la EHF EURO 2022. “Tricolorele” au ratat șansa de a ajunge în semifinale, după un arbitraj ostil.

                                                     *********

 Cristina Neagu: "Fetele care ne-au arbitrat n-ar trebui să mai arbitreze pe nimeni !"

“Tricolorele” aveau nevoie de o victorie ca să rămână în cursa pentru semifinale. Au făcut un meci foarte bun, dar au fost “taxate” de multe decizii controversate de arbitraj, în favoarea gazdelor.

•  România a avut de două ori mai multe eliminări de 2 minute față de Muntenegru (6-3).
•  România a trimis mai multe șuturi în acest meci, 55 vs 53, însă raportul ratărilor a fost 21-17, mai puține pentru Muntenegru.
•  Cristina Neagu (34 de ani) a fost cea mai bună marcatoare a partidei, cu 9 goluri.

 La finalul partidei, liderul echipei României a avut un discurs virulent la adresa arbitrajului și a subliniat că "tricolorele" meritau victoria împotriva Muntenegrului.

 "Deja e al nu știu câtelea meci de la acest European care se desfășoară în acest fel. Nu mă interesează cine ce va spune acum, că așa suntem noi, românii, că vorbim despre arbitraje atunci când pierdem... dar dacă nici acum nu-ți dai seama că eram echipa care merita să câștige... înseamnă că nu-ți pasă de sport. S-a văzut clar pe teren, eu chiar vreau să văd ultima fază. Sunt 99,9% convinsă că jucătoarea Muntenegrului a făcut dublu dribling înainte să scoată 7 metri. Arbitrii nu vor să se uită la video la niciun meci de-al nostru. Eu nu am ce să spun astăzi. Am luptat din primul până în ultimul moment, echipa a fost senzațională, am fost echipa care merita să câștige astăzi. Fetele care ne-au arbitrat n-ar trebui să mai arbitreze pe nimeni. Pe mine nu mă scot din ritm arbitrii, eram foarte obosită, a fost al cincilea meci. Am jucat om la om și cred că am făcut un efort supraomenesc, jucând în apărare atât de mult. S-a văzut cum au arbitrat azi, din primul minut până în minutul 60. Nu am nicio treabă cu Muntenegru, iubesc această țară, am jucat cu toate fetele, am jucat acolo, mă înțeleg cu ele foarte bine, nu e vina lor, dar azi am fost echipa mai bună. Eu cred că am câștigat o echipă la acest turneu final. Toată lumea a spus că o să fim ciuca bătăilor. După cum vedeți, nu e așa. Am fost la limită în 2 meciuri împotriva a 2 adversari mai bine cotați decât noi. Mai avem un meci, cu siguranță vom face tot ce putem pentru a câștiga. Nu avem timp de odihnă. E frustrant că am pierdut la un gol, și cu Olanda, și acum. Am avut ghinion că am prins Olanda la început de campionat. Nu mai e timp acum să întoarcem mortul de la groapă. Nu poți juca nimic cu un astfel de arbitraj. Nu ai cum să joci împotriva unor decizii ca astea. La meciurile noastre niciodată nu se duc la ecranul ăla să vadă ce s-a întâmplat. Nu vor pur și simplu, nu înțeleg de ce. Pe noi acest meci ne putea ține în cărți pentru semifinale", a spus Cristina Neagu, la finalul partidei cu Muntenegru.

 

Sursa: DIGI SPORT

Avocat Elena Radu: „În ultimii doi ani am văzut că deciziile nu se mai iau în România.”

 

În ultimii doi ani am văzut că deciziile nu se mai iau în România. În România, oamenii politici de fațadă sunt simpli executanți ai deciziilor care se iau în cu totul altă parte, nu în România. Deja voința poporului român nu mai contează. Mulți români au plecat din România. Și mai mulți au rămas. De ce?

Crezând că aici vă este locul, aici este poporul român, aici sunt valorile și tradițiile românești, aici este locul unde vreți să trăiți pentru că noi ne decidem soarta, nu suntem simpli sclavi pe plantația altora.

Suveranitatea, puterea statului român de a își decide singur soarta a fost cedată.

Suntem români la noi acasă și nu simpli emigranți cu care să facă cine ce vrea. Însă, constatăm că tot ceea ce credeam și speram a dispărut.  Așa-zișii aleși ai poporului român și reprezentanții Statului Român din toate cele trei puteri în stat se comportă ca și când România ar fi o simplă colonie a mai multor puteri.

Ni s-a arătat pe față: ambasadele unor alte țări, U.E., Comisia Europeana, N.A.T.O., O.N.U. si multe altele organisme decid în locul României. Mai nou și Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (O.C.D.E.). România doar execută. Suveranitatea, adică puterea statului român de a-și decide singur soarta a fost cedată.  În ultimii doi ani s-a văzut cu ochiul liber asta. Nu au mai încercat nici măcar să se ascundă.

Singura soluție este ca poporul român să își schimbe atitudinea, să iasă din pasivitate, să își exprime dezacordul și să spună: Stop! Așa nu mai vrem!

Uitați de partidele politice vechi sau noi. Nu vă mai puneți speranța în promisiuni deșarte. De 32 ani ne-am pus speranțele și am crezut ceea ce ne promiteau diversele partide politice în campaniile electorale. După ce erau aleși, uitau și de promisiuni și de români și de România. Chiar dacă ar exista câțiva oameni care după ce ar fi aleși și-ar respecta promisiunile și și-ar menține coloana vertebrală, niciodată nu vom avea o majoritate parlamentară formată din astfel de oameni care să decidă numai pentru și în interesul poporului român.

Nu vom rezolva nimic cu speranțele că un nou partid va schimba ceva, cu atât mai mult cu cât următoarele alegeri vor fi în 2024, iar în ritmul actual până în 2024 Statul Român va dispărea de tot. Singura soluție este ca poporul să își schimbe atitudinea, să iasă din pasivitate, să își exprime dezacordul și să spună: Stop! Așa nu mai vrem!

Este timpul ca aleșii și politicienii să asculte de poporul român, nu de puteri străine.

Constatăm că în ultimii doi ani România a fost îndatorată cât în jumătate din cei 30 ani anteriori. Unde s-au dus acești bani? Unde se văd în România? Nicăieri. Însă, noi va trebui să restituim împrumuturile lor din banii noștri.

Sub pretextul pandemiei, de aproape doi ani s-a instaurat o „stare de alertă” (neconstituțională și ilegală – n.r.) care a afectat negativ viața și sănătatea fizică și psihică a tuturor. S-au folosit de virus, vaccin, număr de cazuri și decese să instaureze teama pe fondul căreia au făcut ce au vrut cu noi și cu viața noastră. Ne-au manipulat psihologic și ne-au împărțit pe diverse criterii în mai multe tabere instigându-ne să ne urâm unii pe alții, să ne certăm între noi și să ne distrugem relațiile de familie și de prietenie. Practic, ne-au ținut atenția ocupată cu diverse subiecte pentru a putea ca în liniște să modifice legislația, să implementeze diverse sisteme și să ne afecteze drepturile și libertățile tuturor, indiferent din ce tabără făceam parte.

Este timpul să spunem „Stop!” stării de alertă!

Masca, virusul, vaccinul, certificatul, valoarea facturilor de energie, școala online, vaccinarea copiilor, izolarea copiilor, injustiția, imposibilitatea accesului la serviciile medicale, condiționarea accesului la locul de muncă, în magazine, în instituțiile publice și multe altele s-au impus ca urmare a existenței „stării de alertă”. Nu cred că există cetățean care să nu fie revoltat cel puțin pe unul din aceste subiecte.

În multe țări s-a ajuns la concluzia ca acest virus trebuie tratat ca o gripă și se ridică toate restricțiile. În schimb, în România se pregătește prelungirea „stării de alertă” pentru a menține în continuare restricții, pentru a afecta în continuare drepturile și libertățile tuturor și pentru a îndatora țara în continuare pentru ca ei să poată fura în continuare nestingheriți și să execute ordinele primite (de la GloboCap – n.r.).

Actuala „stare de alertă” expiră pe 6 februarie 2022. Este timpul să spunem stop „stării de alertă”! Am văzut că nu ne putem baza pe nimeni să reinstituie ordinea, democrația și normalitatea. Instanțele judecătorești care aveau acest rol constituțional au fost complice și s-au comportat ca o anexă a puterii executive (cu mici excepții pe care le poți număra pe degete).

Dacă până pe 4 februarie 2022 Guvernul nu declară public că nu va mai prelungi „starea de alertă”, pe 4 februarie ieșim toți în stradă pentru a ne exprima dezacordul împotriva stării de alertă.

Poporul român vrea ca suveranitatea să fie a statului român, nu a diverselor organizații străine.

Să iasă fiecare unde consideră necesar: pe strada din fața casei lui, locului lui de muncă, pe bulevardul cel mai apropiat de casa lui etc, pe jos, pe bicicletă, pe trotinetă, cu mașina sau ce o avea. Ieșiți oriunde, numai ieșiți să vă exprimați public dezacordul.

De 32 ani nu ziceți nimic. Stați, suferiți, vă plângeți pe la colturi, acceptați și vă ascundeți sub sloganul „asta e domne’, nu ai ce să le faci, ei decid ce vor și după cum vor”. Nezicând nimic nu faceți decât să îi ajutați în jocurile lor. Nezicând nimic problemele nu se rezolvă de la sine. Nu au fost obișnuiți ca poporul să vocifereze. Ne-au dat „circ și pâine”, râzând de noi și spunând că poporul este mulțumit cu atât. E timpul ca poporul să ia atitudine și să arate că vremurile „circului și pâinii” s-au dus, iar poporul vrea ca suveranitatea să fie a statului român, nu a diverselor organizații străine.

Au fost nenumărate proteste până acum la care cetățenii nu au ieșit, pe bună dreptate sau manipulați, că aceste proteste ar fi organizate în avantajul unui politician sau altul, al unui partid sau altul. 4 februarie 2022 să fie un protest individual al fiecărui cetățean! Nu e o zi stabilită de niciun politician, de niciun partid, nu e un loc stabilit.

Pe 4 februarie 2022 să spunem: Stop! așa nu se mai poate și nu mai vrem!

Ieși unde vrei tu, ieși pentru ce vrei tu, ieși pentru tine și pentru viața ta ca să îți exprimi dezacordul cu privire la ce se întâmplă în țară și te afectează pe tine direct.

E timpul să spunem: Stop! așa nu se mai poate și nu mai vrem! Ieșirea în număr mare a cetățenilor pentru a își exprima fiecare dezacordul cu privire la ceea ce îl doare ar însemna că poporul s-a trezit și nu le-am mai permite să ducă totul în derizoriu că e o simplă mișcare de mase organizată de un politician sau altul. Asta chiar i-ar speria.

Stoparea prelungirii stării de alertă ar însemna că poporul și statul român și-a recăpătat suveranitatea, că vocea poporului român contează și că își poate face regulile în țara lui, iar viitorul poate ar fi altul decât cel pe care îl năzărim acum și de care ne este teamă.  Nu trebuie să fim mulți la un loc, este suficient să fim mulți peste tot.

Să mediatizăm mesajul și să ne gândim fiecare ce ne afectează cel mai mult și ce vrem noi cu adevărat să se întâmple în țara noastră. Nu vă așteptați ca mesajul să îl mediatizeze presa. Îl mediatizăm noi: din gură în gură, trimis mesaje la prieteni și cunoștințe, postat peste tot pe unde putem și afișând mesajul peste tot. În era digitalizării lor pe care vor să o impună, modalitatea de transmitere clasică a mesajului va funcționa cel mai bine.

4 februarie 2022 – ai curajul să iei atitudine pentru tine și să își pese ce se întâmplă cu viața ta, în țara ta! Începând cu ora 15.00 și până când vom fi destul de mulți pentru ca vocea noastră să conteze și să obținem ceea ce vrem, încetarea stării de alertă.

Să arătăm că poporul și statul român încă există și știe ce vrea!

 

Autor: Av. Elena Radu

Sursa: art-emis.ro

Constantin Gheorghe: „Cu cât un adversar e mai dezvoltat, cu atât îl poți forța mai ușor să se predea, pentru că ai ce distruge.”

 

Occidentul chiar și-a pierdut busola! Presa occidentală e ocupată cu demonizarea talibanilor, de parcă nu sunt suficient de demonizați, iar lumea nu știe ce le poate pielea. Văd însă că nimănui nu-i pasă că la Kabul nimeni nu are un partener de negocieri. Facțiunile talibane zburdă fericite prin peisaj, fiecare cu aia a mă-si!

La Washington e măcel, deși nici democrații, nici republicanii, nicu armata, nici serviciile secrete nu sunt inocente în materie de brambureală și decizii tâmpite în legătură cu Afganistanul! Asta începând cu decizia de a intra la sol în Afganistan.

Deschid o paranteză: după începerea bombardamentelor, în 2001, străluciții de la Pentagon au epuizat repede țintele ”strategice”. Și erau foarte furioși din cauza asta! Le strica spectacolul! De aici vine o teză a gândirii strategice a americanilor: cu cât un adversar e mai dezvoltat, cu atât îl poți forța mai ușor să se predea, pentru că ai ce distruge. Orașe, căi de comunicație, industrie, agricultură. China și Rusia ar fi mai ușor de învins, deci, decât Afganistanul, pentru că rușii și chinezii au ce pierde. Uită, sau nu le pasă, că și SUA au ce pierde, poate chiar mai mult decât adversarii lor! Dar când te ia flama, asta e!

Înțeleg că se pune de un soi de alianță, SUA plus vreo șase-șapte ste NATO, care să se întoarcă și să pună ceva în ordine la Kabul. Dar niciunul dintre vecinii Afganistanului, care au de tras ponoasele, nu a fost întrebat de sănătate, nu a fost consultat sau invitat în această misiune.

NATO a decis să nu mai acorde niciun ajutor Afganistanului. De parcă ăia de arme au nevoie! Apropo: analiștii noștri apocaliptici plângeau că au rămas avioane și elicoptere în urmă, pe câmpiile afgane. Bă! Ce-au rămas, au rămas pentru că sunt scoase din uz. Iar ce-a fost capabil să zboare, a zburat! Cu dezertori, pe unde s-a putut! Nicio grijă! Nu fac rușii sau chinezii niciun salt tehnologic cu gunoaiele alea!

Totul este o goană pentru albirea imaginii. Afganii nu intră în poza asta! Pentru că, de fapt, soarta lor nu impresionează cu adevărat pe nimeni, în occident. Afganistanul trebuie reconstruit. Și nu talibanii au să facă asta. Și nici occidentalii. Cei care rămân vecini cu bomba afgană, da. O pot face. Pentru că dacă nu o fac, îi va costa mai mult. E simplu!

Autor: Constantin Gheorghe

Trăim într-o Românie nici „mare”, nici „tare”, nici „verticală

 
Multe sau puține, nouă decenii de viață îmi dau tăria de a privi realitatea cu mai multă înțelegere, cu grijă pentru viitorul țării în care m-am născut, am trăit, am muncit, pământul în care se odihnesc toți strămoșii mei – țărani ardeleni și vâlceni. Istoricul are o viziune mai largă asupra prezentului, tocmai fiindcă știe trecutul. El adună piesele aparent disparate ale evenimentelor și reușește să înțeleagă logica celor petrecute, să afle firul roșu al determinării unui fenomen care, la prima vedere, pare puțin important sau deloc important.

Astăzi, tot românul este necesar să știe că România Mare de acum o sută de ani, construită cu răbdare, cu jertfe incalculabile, cu dibăcie, cu verticalitate și îndrăzneală, nu de o generație, ci de zeci sau sute de generații care au rezistat pe pământul ancestral fără a-l părăsi, indiferent de greutăți, fără a-l trăda, această Românie de care ne place să vorbim, nu mai este nici „mare”, nici „tare”, nici „verticală ”. Este, în primul rând, ciopârțită teritorial: nu mai are decât o parte din Bucovina istorică, mai puțin de jumătate din Moldova istorică, o parte din Dobrogea istorică. Veți spune: „rușii sunt de vină!”. Da, dar nu numai ei. O veche zicală românească ne spune că e bine să vezi mai întâi „bârna din ochii tăi” și apoi „paiul din ochii celuilalt”! Ni se aplică și nouă. Să le luăm pe rând, ca să putem înțelege mersul evenimentelor.

Domnul cărturar Dimitrie Cantemir Voievod a crezut orbește în Petru cel Mare al Rusiei, a pierdut împreună cu el la Stănilești, pe Prut, războiul cu turcii, s-a așezat apoi în liniște la umbra Împăratului tuturor Rușilor și a lăsat Moldova de izbeliște. Turcii i-au așezat pe fanarioți – ca buni funcționari ai Porții – să domnească peste românii din Principate. N-au mai fost, de atunci, niciun Ștefan cel Mare, niciun Țepeș, niciun Mihai. Când austriecii și rușii s-au învoit între ei să cumpere de la turci Nordul Moldovei, pentru că altminteri Austria n-avea „drum” către Galiția anexată, a fost acolo un Grigorie Ghica-Vodă care a luptat pentru țara lui împotriva tuturor. A fost ucis. A rămas o figură luminoasă a acelor vremi și un exemplu de curaj.

Îl preamărim pe Napoleon I; uităm însă de înțelegerea lui secretă cu țarul, ca Rusia să anexeze Principatele române și să-și așeze granița cu Turcia pe Dunăre. Ocupația asta s-a început la 1806, iar la 1812 turcii și rușii au sfărâmat a doua oară Principatul autonom Moldova, jumătate din pământul ce mai rămăsese după anexarea Nordului țării de Austria, ocupându-l rușii. Pentru că le surâdeau gurile Dunării, drumul către Balcani și Strâmtori.

Că așa-zisele tratate din 1776 și 1812 au fost nule și neavenite de la bun început și așa au rămas până în ziua de azi, pentru că Poarta suzerană a cedat un pământ care nu-i aparținea, știe toată lumea. Dar calvarul românilor din aceste teritorii ocupate de ruși, până la eliberarea lor în 1918, îl știu doar oamenii locului. Noi știm doar ce scrie în documente și în unele mărturii, dar realitatea este de neimaginat. „Pohod na Sibir” spune multe.

Mihai Viteazul a dorit să unească sub sceptrul său cele trei țări române. A fost o idee generoasă, măreață, dar depășea limitele de înțelegere ale epocii. A rămas un simbol peste veacuri. Dușmanii neamului nostru – străini și români vânduți – l-au împroșcat cu noroi: aventurier, conchistador, „imperialist” etc. Cui protest? Țăranii îi preamăreau faptele și-i deplângeau sfârșitul demn de barbaria feudală, cei cu „știință de carte” îl puneau la index.

Să ajungem la Războiul de Întregire Națională și la Hotărârile de unire cu Țara. Au fost atunci personaje emblematice. Cuza, Kogălniceanu, Brătienii, Marghiloman, Averescu și Prezan, Ferdinand și Maria împreună cu mulți alții, cu armata, cu țăranii și orășenii, cu toată națiunea română. Ei au dus la capătul dorit, lupta și visul strămoșilor: România întreagă, independentă și suverană. Ce am făcut cu ea? Am păstrat-o 22 de ani. Forțe ostile au trecut, iar la ciopârțirea ei: rușii au luat mai mult de jumătate din Moldova, ungurii – cât au putut mai mult din Ardeal, bulgarii – sudul Dobrogei.

După ce s-a săvârșit această spoliere fără să se încerce măcar – chit că rezistența românească n-avea sorți de izbândă – acea luptă pe viață și pe moarte, pe care ne-o arătaseră cei de la Mărășești, regele a plecat pe alte meleaguri, țara rămânând de izbeliște, la cheremul oricui. Armata română a salvat situația. A reușit să reîntregească țara măcar la Est. Se critică alianța cu Germania lui Hitler. Întreb: ce altă opțiune era? Franța era istorie, Anglia dezinteresată. Rusia bolșevică? Ea, care stătea cu ochii înfipți în Carpați și la Dunăre? Ea, care-i mitralia la Fântâna Albă pe românii care fugeau din raiul bolșevic spre granița românească? Ea, care-i trimitea cu miile în Siberia înghețată? Realitatea faptelor istorice știute și dovedite a devenit politică!

Ion Antonescu a fost împușcat ca mare „criminal de război”! Pentru că a îndrăznit să readucă acasă Basarabia și Bucovina. Dar Stalin ce era? El era „salvatorul”, „eliberatorul”! Cei pricepuți la aritmetică au numărat și au spus că numărul victimelor, adică al oamenilor omorâți de Stalin, întrece cu mult numărul oamenilor uciși de Hitler. De ce la Nürnberg, la „procesul criminalilor de război”, procurorul acuzator a fost omul lui Stalin? De ce Mihai I a primit cu deosebită satisfacție decorația supremă (Орден „Победa” – n.r.) de la Stalin care i-a omorât pe românii noștri în Bucovina și Basarabia, care cotropise din nou aceste pământuri străvechi românești, de la Stalin care falsificase documente, transformând ultimatum-ul din iunie 1940 în „Acord româno-sovietic?”. Și câți alți „de ce?” își așteaptă răspunsul!

Au murit militari români degeaba fiind aliați cu rușii! A fost înfometat poporul român pentru că plătea de „n” ori despăgubirile de război către U.R.S.S. conform unui tratat de pace ai cărui făcători nu voiau să vadă adevărul. România, datoare Rusiei? În 1877 și 1878, Poarta Otomană plătea Rusiei despăgubiri de război, pe care „aliatul” român nu le-a văzut! Le-a cerut Kogălniceanu pentru țara lui la Congresul de pace de la Berlin, în 1878. Degeaba! Participarea ei la război devenise „o bagatelă”, cine își mai aducea aminte? Măcar dacă țarul ar fi putut ocupa România! Dar n-a putut! Românii n-au înțeles ce noroc dăduse peste ei și s-au opus.

În 1917, proclamând înaltele principii ale libertății popoarelor, Lenin și Stalin au confiscat Tezaurul României trimis spre păstrare la Moscova „cu acte în regulă”, în virtutea unor considerente pe care nici azi nu le cunoaștem exact. Ne-am oprit la niște explicații cât se poate de simpliste. Oare averile mari cum s-au păstrat de domnitorii români când năvăleau peste țară turcii, tătarii și muscalii? În tainițele mânăstirilor fortificate. Ni le-au lăsat întregi. Noi le-am dat rușilor de bună-voie să le „păstreze”! Nu le-au cerut ei. Cine nu știa că pentru ruși orice tratat sau convenție sau alt act, ștampilat și semnat, este o simplă foaie de hârtie? Nu știa tocmai Brătianu, nu știa tocmai Titulescu?

De ce Mareşalul Antonescu a salvat tezaurul țării sub nasul nemților, zidindu-l la Tismana, de nu l-au aflat nici măcar rușii eliberatori? L-au împușcat, că era „criminal!”. De ce am pierdut noi din nou insula Șerpilor, Bucovina și Basarabia? Ne-a silit cineva sau ne-ar fi putut sili cineva să semnăm un tratat „de bază” cu Ucraina ca să confirmăm ocupația acelor părți ale Moldovei anexate de U.R.S.S. și care ne reveneau de drept după destrămarea colosului sovietic? Nu există justificare pentru așa ceva!

Emil Constantinescu, cel mai prost (slab) conducător pe care l-a avut Țara Românească până la urmă, un trădător cred inconștient! Mare grijă se afișează pentru românii din afara graniţelor ţării, aşa numita „diaspora”! Dar cei abandonați – a câta oară – în Bucovina lui Ștefan cel Mare, ei ce sunt? Îi dăm pradă cui?

Anul 2020 a pus iar pe tapet Trianon-ul. Niciun om întreg la cap, care știe un dram de istorie din clasele primare, n-ar putea să considere tratatul de pace semnat în iunie 1920 de toate Puterile Aliate și Asociate cu Ungaria, altceva decât confirmarea internațională a unui fapt consumat cu doi ani în urmă, adică implozia colosului poliglot austro-ungar și constituirea, prin autodeterminare, a statelor naționale, independente, suverane.

Ungaria însăși a devenit și ea un stat național pe pământul locuit de unguri. De ce se face o „tragedie” din Trianon? Ungaria l-a semnat și l-a ratificat. Teritoriul Ungariei n-a fost ciopârțit, a rămas întreg. A pierdut doar teritoriile ocupate prin cucerire, care nu-i aparțineau și erau locuite de națiuni ne-maghiare. De ce destrămarea și dispariția imperiului dualist austro-ungar a fost „o eroare istorică”? Aș zice că situația este exact invers. Existența unui astfel de stat a fost „o eroare istorică”! Un stat în care minoritatea maghiară și minoritatea austriacă stăpâneau prin forță și teroare o majoritate absolută de români și slavi.

Această „eroare de stat” se afla într-o criză totală când, în disperare de cauză, a plecat la război contra Serbiei, împinsă de la spate de Ungaria care se legăna în visurile „regatului Sf. Ștefan”! De ce atunci atâta încrâncenare? De unde să mai vină un Attila, un Arpad, un Carol de Habsburg? La noi, postul de radio „România” transmite seara, la ora 9 fără zece, emisiunea „Povești de adormit copiii”. Numai că ele sunt cât se poate de pașnice.

De ce românii (?!?) au semnat în 1989 „nevinovata” «Declarație de la Budapesta»? Pentru cine și pentru ce? De ce guvernul român a cedat de bună voie Ungariei „Moștenirea Gojdu”, care nu-i aparținea? Acele valori lăsate de Gojdu pentru tineretul studios din Ardeal nu puteau fi înstrăinate prin decizia unilaterală a unui guvern, decizie luată fără înștiințarea B.O.R. care administra acea avere, fără aprobarea Parlamentului țării. Moștenirea Gojdu n-a fost luată cu forța de Ungaria. Ea a primit-o însă cu bunăvoință! Dată de o jigodie francmasonă, care nici acum nu vrea sa se retragă din politica! Trădător cu bună ştiinţă!

N-are nicio vină, decât că a fost părtașă la încălcarea voinței testamentare a unui mare român mecenat. Tot Ungaria e de vină că poate cumpăra nestingherită pământul Ardealului, metru cu metru pătrat? A împiedicat-o cineva? Că doar Ardealul nu e „o bucățică de zahăr” pe care s-o înghită cineva! Nu o înghite, dar o bagă în buzunar.

Ar mai fi multe de spus, multe de întrebat. Amărăciunile unui om, ale unui istoric, trecut prin mai multe „sisteme” de dictatură, se adună zi de zi. Amărăciunea că faptele strămoșilor nu se cunosc de cei care au luat (Dumnezeu știe cum) cârma țării și acționează orbește, fără să-și arunce privirea înapoi, spre cei care au fost și au murit pentru țara asta; acționează la ordin pentru că sunt, pasă-mi-te, în „serviciu comandat”! Toate acestea nu pot crea nici optimism, nici încredere în viitor, nici măcar siguranța zilei de mâine.

Tot ce am spus mai sus m-a îndemnat să răsfoiesc, împreună cu cititorii, file ale istoriei românești ca să înțelegem împreună că românii au străbătut cu toții, secole de-a rândul, calvarul vitregiei timpurilor, dar au renăscut mereu. Pentru jertfa celor care nu mai sunt am scris această carte (Basarabia, Bucovina, Transilvania. Unirea 1918 – n.n.), pentru cinstirea lor m-am aplecat asupra documentelor, spre a pune sub privirea celor de azi care mai cred în viitorul neamului lor, adevăruri care este bine să ne țină memoria trează și speranța nealterată. Dumnezeu să-i ajute pe Români să treacă și peste încercările ce-i așteaptă!

Prof. univ. dr. în istorie Viorica Moisuc

Sursa: anonimus.ro

Și-i vezi peste tot, așezați ca un stol de ciori peste un cadavru numit România

 
Există oameni care îți fac rău prin simpla lor prezență. De obicei sunt proști, chiar dacă fac paradă cu studiile avute sau statutul social. Sunt forme fără fond cărora le priește în democrație pentru că au tupeu, iar mediul democratic le conferă prin asta multe drepturi. Când au un interes, sunt lingușitori și mâțâiți, iar când se simt în siguranță, urla ca tâmpiții fără să aibă nicio noimă în discursul lor. Se cred superiori, deși nu au nicio abilitate practică decât aia de a se face mici în fața celor mari și mari în fața celor mici. Majoritatea lucrează la stat, pentru că în mediul privat nimeni n-ar suporta un asemenea angajat în firmă. Absolut toate aceste personaje cretinoide se identifică până la sânge cu meseria avută, cu toate că au ajuns în postul respectiv datorită unui complex de împrejurări, nicidecum pentru vreun merit deosebit. Au impresia că sunt mari, tari, dar dacă îi scoți din sistemul de stat, crapă de foame mai repede decât orice ființă cuvântătoare. Dacă Doamne ferește au și o funcție importantă, principalul lor scop în viață este de a-i umili pe cei mai capabili ca dânșii, încercând să le distrugă încrederea în ei înșisi, ca nu cumva respectivii oameni să evolueze, să se facă remarcați, să-i facă pe proștii cu funcții, de rușine în ochii lumii.

Asemenea personaje trebuie eliminate. Nu trebuie nici împușcați, nici otrăviți, nu trebuie să le faci niciun rău fizic. Pur și simplu, le verifici activitatea într-un mod obiectiv și îi concediezi. Pentru că nu sunt buni de nimic, oricât s-ar chinui să păstreze aparențele de profesionalism, o simplă evaluare îi dă de gol. Nici nu trebuie să fie complexă. După asta, se vor distruge singuri. E atât de simplu! …și atât de sănătos pentru societate. Pentru că, atâta vreme cât îi tolerăm, nu vom evolua ca popor, ca oameni, sub nicio formă. Personajele de genul celor despre care povestim nu împing societatea înainte, ci o țin cu dinții într-un prezent care de-acum e învechit. În afara acestui timp, ei nu mai există. Locul lor nu este în viitor și o știu, de aia se luptă ca nimeni să nu își dorească să ajungă acolo. Viitorul este al vizionarilor, al oamenilor echilibrați, talentați, inteligenți, doar ei pot face lumea să evolueze. Proștii nu pot face asta, ei trebuie să distrugă și prezentul pentru a fi împliniți. În ochii lor nimic nu este bun, decât propriile baliverne în care nu cred nici ei, dar le place prea mult să se audă vorbind ca să tacă din gură.

Doamne, cât îi urăsc! Și-i vezi peste tot, așezați ca un stol de ciori peste un cadavru numit România. Din cauza lor țara noastră a devenit un leș de care trag toate hienele lumii. Dar și noi cei care ne dăm seama de aceste aspecte, suntem vinovați. Pentru că nu reacționăm, ne sinucidem privindu-i. Interacționând cu aceste molimi ne îmbolnăvim de frică, neputință, delăsare. Trebuie ajutați să dispară, ca bine să ne fie și să trăim mulți ani pe pământ.

Autor: Dragoș Huțuleac

Sursa: www.jurnaldebucovina.com