Mintea cea mai de pe urmă. Trebuie

Gândurile omului sunt multe și apăsătoare, uneori, așa încât se cade o cugetare mai așezată asupra multora dintre ele. Ținând cont de toate acestea, am așteptat un pic să văd primul val, măcar, al acestor evenimente vremelnice ce s- au abătut asupra noastră ca popor pierdut prin cotidianul zilelor ce se scurg încet și sigur.

Tulburarea este cuvântul de ordine. Orice canal tv ai deschide, zici că apocalipsa și- a făcut rezervare dar dezamăgită că nu mai există OTV- ul lui Dan Diaconescu, își amână venirea.

“Fătucilor ăstora”, vorba maestrului Ion Cristoiu, cu microfon pe post de medalie olimpică, parcă nu le vine să creadă atunci când transmit știrile în direct, că nu sunt mai mulți oameni bolnavi, că nu sunt ele cele care să transmită primele, sfârșitul unui popor. Ei, asta cu sfârșitul nostru ca neam, între noi fie spus, au mai încercat- o mulți, dar nu le- a ieșit. În fine, revenind la ale noastre, efectele, deja, se văd: oamenii sunt mai triști, mai grăbiți, mai speriați, mai nesiguri, mai debusolați, mai…, mai… De boală?! Doar de boală?! Nu. Cu siguranță, nu. 

Spectrul vieții sociale sumbre exista. Și atunci?! Frica. Frica de moarte. Inocularea ideii că poți muri mai repede decât ai gândit; că nu mai ai timp să îi spui celui de lângă tine cât l- ai iubit; că nu mai apuci să îți revezi copiii plecați la cuca măcăii pentru o strachină mai bună și mai sigură de mâncare și pentru un pol în plus în buzunar; că nu ai mulțumit suficient lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite; că nu ți- ai cerut iertare tuturor acelor cărora le- ai greșit( “Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”- Rugăciunea Tatăl nostru); că ai fi putut trăi frumos alături de copii tăi și de nepoții pe care nu mai apuci să îi crești, măcar pe ei, frumos așa cum a fost copilăria ta odată; că nu mai ai timp să ștergi de praf și să săruți icoana mamei și a tatălui, și ei duși în lumea drepților, pe care o porți în sufletul tău; toate acestea ne dau sentimentul omului singur și fără speranță.

Totuși, dacă mă gândesc bine, eu zic că nu sunt vremuri de lepădat. Avem experiența de a ne duce în spate “nevoile și neamul”. Suntem tăbăciți. Istoric vorbind, din toate am ieșit întăriți, am ieșit învingători, pentru că am avut armata, invizibilă pentru unii, de bunicuțe și mămici, care ne- au educat să ne spunem oful liber înaintea lui Dumnezeu și să Îi cerem ajutorul cu bun simț. Genunchii plecați în fața icoanelor și lacrimile arse în candela familiei ca o ultimă ofrandă de speranță, ne- au întărit sufletele, ne- au dat valoare adăugată. 

Ca o ironie a sorții, tot mult hulitele, de cei corecți politic, bunicuțe, care cu genunchii lor brăzdează, încă, drumul către ușa Sfântului Altar și pruncii pe care ni i- a dat Dumnezeu, de fapt, cei pe care i- am acceptat dintre toți cei pe care ni i- a dat Dumnezeu, ne vor scăpa și acum. 

“Inima înfrântă și smerită”( Psalmul 50) a lor și nevinovăția copiilor, va îmbuna inima Cerului, Îl va obliga pe Dumnezeu cel bun, să nu socotească până la capăt îndărătniciile noastre, păcatele făcute cu voie și fără de voie și multe altele.

Timp avem destul. Iată că statul ca niciodată, ne dă acest timp. Ne scoate de peste tot și ne trimite acasă. Ne trimite între ale noastre. Ne trimite să ne regăsim. Ne trimite să ne strângem în brațe copiii, să ne facem timp și de ei. Ne trimite să ne gândim în taină și mai mult la Dumnezeu. Acesta este cel mai mare paradox al zilelor noastre. De fapt, cred că este cel mai mare câștig. 

Să fie, acum, oare, mintea cea mai de pe urmă?! Trebuie.

Sebastian Cătălin Hogea, preot 

Adoptă o inimă ca tratament

Mulți oameni, foarte mulți, se plâng în ziua de astăzi de singurătate. Medicii și statisticile lor, vin să confirme acest lucru. Noi preoții, la rândul nostru, dăm mărturie în același sens. Toate acestea în contextul în care stăm majoritatea dintre noi în blocuri sau la case care au, uneori, poteca dintre ele bătătorita cu iarbă proaspătă.

Culmea este că trăim, așa numita, eră a comunicării fără limite, fără granițe, prin folosirea tehnologiei și a rețelelor virtuale. Este, cu siguranță, un lucru necalculat în prealabil la modul profund, de către oamenii de știință, atunci când au decis explozia aceasta de tehnologie.

Sunt voci care pun singurătatea, înstrăinarea unuia față de altul, pe seama manipulărilor tehnologice și a celor media. Un sâmbure de adevăr trebuie să fie în așa ceva, dar cred că adevărată cauză a singurătății este îndepărtarea de iubire.

Vă veți întreba: ce fel de iubire? În primul rând, iubirea față de tot ceea ce este frumos: de Dumnezeu, de natură, de inimi curate, de suflete milostive, de chipuri odihnitoare.

În al doilea rând, iubirea arătată pentru valorile care umanizează omul, care îi păstrează spiritualitatea paradisiacă.

Unii veți zice că s- au cam dus toate acestea. Poate pe ici pe colo, da, dar depinde și pe unde le căutăm.

Singurătatea a fost prima și singura neputință omenească vindecată de bunul Dumnezeu omului, încă în Rai fiind acesta. Când a văzut Dumnezeu că omul este singur și trist, i- a făcut „ajutor potrivit pe măsură”, pentru ca să nu fie omul singur. Din coasta omului, a făcut alt om. Adică, din bărbat a făcut femeia. Și apoi, ca nici ei să nu se plictisească unul de celălalt în timp și ca să- și poată ei regla neputințele trupești, a binecuvântat bunul Dumnezeu pe cei doi cu nașterea de prunci.

Înțelegem din toate acestea că, Dumnezeu a combătut singurătatea prin adopția unei persoane, a unei inimi de care să te lipești și pe care să o crești în duhul iubirii, al înțelepciunii, al iertării, al bunătății.

Nu- i așa că Dumnezeul Acesta al nostru, a făcut din voința și inima noastră prima farmacie, primul dispensar sau primul spital, dătător de viață și optimism?

Sebastian Cătălin Hogea, preot 

Ce mănâncă popa?

În urmă cu câteva zile, mă aflam în exercițiul funcțiunii prin parohie. Ca să ajung repede la biserică de la o pomană, iau un taxi. Amabil, șoferul se bagă în vorbă cu mine pe o temă meteorologică. Pe nevăzute, ajungem la biserică. Dau să plătesc și constat că nu pusese ceasul. În fine, îi plătesc sumă cerută și înainte să cobor îi zic:

– Domnu șofer, luați și plasa asta cu mâncare.

– De ce?

– Ca să mâncați și dumneavoastră ce mănâncă popa.

Uimit, omul nu a vrut să primească, în prima fază, crezând că este o glumă. Săracu, s- o fi gândit că nu este posibil ca să de-a popa de la el. Eu continui:

– Domnu’, nu vreți să mâncați ce mănâncă popa?! Bine, o să o mănânc eu.

Șoferul, zâmbind îmi zice:

– Nu, nu, părinte, o iau. Bogda’ proaste. Săru mâna.

– Așa vezi! Să mâncați cu poftă. O zi bună.

Sebastian Cătălin Hogea, preot păcătos

P. S. Acum, între noi fie vorba, omul s- o fi gândit că plasa e plină de cotoaie, dar cum era zi de post, nu avea decât doi colăcei aproape calzi, o casoletă mică de iahnie de fasole, un păhărel de plastic super mic de colivă, un baton de rahat și trei măsline.

Bune  pe vremurile astea.

Scrisoarea unui copil uitat de Moș Crăciun

 Undeva, într- un cătun de oraș aglomerat, un copil zgribulit de dor, a așternut pe hârtie următoarele rânduri:

– Oare, de ce nu am și eu un Moș Crăciun?! În fiecare an îi cer moșului să facă cumva să-i aducă pe mama și pe tata acasă, din străinătate, iar el îmi lasă, parcă în ciudă, aceleași pachete cu dulciuri cumpărate la ofertă. Oare, el nu a fost părinte?! Oare, el nu știe că eu am mai multă nevoie de cineva care să mă asculte și pe mine, care să fie cu mine când mi- e greu?! Ce să fac cu o casă tot promisă pe care o urăsc dinainte de a fi gata?! Oare, moșul nu poate vorbi cu mama și cu tata să le spună că nu trebuie să se îngrijească atât de mult de bani, cât mai ales de mine?! Ce să mai facă cu banii, dacă pe mine m-au pierdut? Oare m- au scos din inima lor?!

Până la urmă moșule, să știi că prezența ta, este doar pentru cei care cred în tine. Eu nu mai știu ce să cred. Undeva, acolo sus, un fost copil ca și mine, mă înțelege cel mai bine. Îl cheamă Iisus Hristos. El îmi ține de cald și de sfat. Măcar atât am și eu, pe lângă dorul de părinții mei. Te las moșule, că simt că mă ia somnul și vreau să adorm în gând cu părinții mei. Pa.

Sebastian Cătălin Hogea, preot păcătos

P.S. În spatele acestor rânduri, stau multe mărturii cutremurătoare auzite și văzute de mine. Oare, până când?!

Ce se întâmplă când iei moartea în băşcălie?!

 Planurile noastre, ale oamenilor nu se potrivesc, întotdeauna, cu cele ale lui Dumnezeu. Noi gândim, de multe ori, că suntem nemuritori, că moștenim lumea și trăim ca și când totul se raportează la noi, ca și când totul ni se cuvine.

Este adevărat că Dumnezeu ne-a dat nemurirea ca o posibilitate la care să ajungem prin

credință, fapte bune și prin conlucrarea harica cu Mântuitorul Iisus Hristos cel care s- a jertfit pe Cruce, însă de aici și până la o viață în slujba hazardului, a indiferenței, este cale foarte lungă.

Suntem singurul popor din lume care luăm oficial moartea în bășcălie, cu tot ceea ce înseamnă ea și sub toate aspectele. Pe de o parte este bună această abordare, pe de altă parte, ne poate fi fatală, căci ne dă simțământul unei îndepărtări de realitățile ce ne înconjoară.

Mai mult respect și mai puțin formalism față de trecerea sufletului în lumea de dincolo, este bine venit. Mai multă voință spre împlinirea responsabilităților noastre zilnice de familie, de membri ai bisericii din care facem parte, de oameni, până la urmă, ne poate trezi conștiința, o poate face cu adevărat lucrătoare.

Știu că există oameni care, deja, fac lucrul acesta. Știu oameni care își doresc să țină pasul cu realitatea. Știu și că, de cele mai multe ori, este greu. Dar, mai știu un lucru: se poate.

Până nu este prea târziu.

Sebastian Cătălin Hogea, preot păcătos

P. S. Acest articol l- am scris ca un semnal de alarmă. Acum câteva zile am înmormântat un copil de 11 ani. I- a pocnit inima în somn.

Mergem mai departe, România!

          Pe vremea când colacii mai aveau cum să fie legați de coada câinelui, mult mai mulți stră, stră, stră, stră, străbunici de- ai noștri, s- au gândit, s- au frământat, s- au pus pe calculat, pentru a vedea cum pot șterge din istorie dictonul latin „dezbină și stăpânește”.

       
 Tot analizând, unele calcule le- au dat cu virgulă și au înțeles că istoria poate fi înger și demon, dar nu s- au descurajat.

        Nu au mers nici pe mâna hazardului. Au dorit să facă lucrurile ca pentru generații întregi. Au sperat. Au suferit. Au muncit. Au iubit. Au înghițit, dar până la urmă le- a ieșit: ROMÂNIA.

      „Un copil” mult așteptat, binecuvântat de Dumnezeu, frumos la chip, sănătos la trup, băftos de avere, numai bun de înfiat de alții.

        Creșterea și educarea lui, a depins de mulți factori care l- au calit, l- au făcut mai puternic, l- au învățat vrute și nevrute și, iată, că l- au împins și spre prima lui sută de ani.

        A trăit într-o sută de ani, câți alții într- o mie și tot nu le- a văzut, încă, pe toate.

        Una peste alta, privind în spate, înțelegem fiecare ce vrem și cât putem, din ce a fost și unde a ajuns acest „copil” și este suficient.

       De fapt, este un nou început. Cu fiecare zi.

       La mulți ani, România!

       Atât!

                                

                                     Sebastian Cătălin Hogea, preot păcătos