Fotografia zilei - Iarna 2026

Foto: Janeta JOCA COROIU

 

ȘOMCUTA MARE - Expoziție de ovine și caprine, Ediția XVI-a, 19 octombrie 2025, ora 09,oo

 

Fotografia zilei - Orașul Șomcuta Mare, reședința Țării Chioarului

 

Foto: Gheorghe ACHIM

ANIVERSARE PROFESOR LIMBA ROMÂNĂ, GRADUL I - CORNEL GHEORGHE COSMUȚA

 

Interviu exclusiv cu profesorul Cornel Gheorghe Cosmuța, la cei 79 de ani!

-         Suntem în cel mai reprezentativ local al Șomcutei Mari, orașul emblemă al Țării Chioarului și poate cu cel mai demn și longeviv profesor de Limba Română pe care eu l-am întâlnit vreodată. Mulțumesc pentru acceptarea acestei provocări. Povestiți-mi domnule profesor absolvent de UBB Cluj  Napoca, prietene Cornel Gheorghe Cosmuța, despre familia dumneavoastră!

-         Este o istorie lungă și nu vreau să plictisesc. Mă rezum în a spune că părinții mei au revenit din Refugiu în  Glod pe Someș, Sălaj,   în ianuarie 1945, doar cei patru prunci și eu, în pântecelui  mamei sădit în Petrești, de dragul Retrocedării Ardealului. În iunie 1945, după încheierea  anului școlar, învățătorul Cosmuța Alexandru s-a întors, după cinci ani de bejenie, în  satul natal, intâmpinat de săteni cu dragoste și respect, până ce, în 1952 fiind opozant colectivizării agriculturii, a fost  trimis spre  „ reeducare", vreme de un an la Canal. Vremuri grele pentru tata dar mai ales pentru mama. Apoi, scăpat din ghearele lui Stalin, a fost batjocorit de securiștii comuniști ( unii cu două clase, ca trenul personal) din  conducerea  raionului Dej.  Au fost și oameni de credință românească printre,, uneltele" rusești, care, ne-au îngăduit să pătrundem noi, fiii pușcăriașului Cosmuța Alexandru, prin oareșce zestre părintească, să finalizăm studii servind la propășirea intelectuală a neamului românesc. Ca atare, Domnul  Învățător  a dat, în vremuri  de prigoană comunistă, EL, tatăl meu   și  EA, mama mea au reușit să dea societății,  spre dezvoltarea de apoi, cu picătura noastră din acele vremi, după 1959, copii apreciați în societate și mă exemplific: Eleonora - educatoare, Alexandru-profesor, Octavian-inginer, Ion - inginer, Cornel Gheorghe -profesor. Sunt sigur că, pe Valea Someșului au mai fi fost asemenea onorabile familii cu mulți copii care au învățat carte, cu adevărat carte.

-         Deveniți sensibil și văd lacrimi la colțul ochilor. Spuneți-mi despre activitatea dumneavoastră didactică!

-         Domnule Gelu Dragoș știu că la pensionare (ați și participat!) mi-ați dedicat un articol laudativ într-o revistă de specialitate tipărită de Inspectoratul Școlar Județean la aceea vreme, dar azi am să fiu foarte scurt și am să spun că am activat la Școala Gimnazială Buciumi de la 1 septembrie  1965 până în 31 aug. 2009, adică vreme de 44 de ani, între  1979-1983 am fost directorul școlii, școală cu un colectiv de dascăli nemaipomeniți! Din păcate, unii nu mai sunt printre noi!

-         Ați predat?

-         Limba și literatura română, limba rusă și uneori pentru completarea catedrei Limba latină.

-         Știu că sunteți iubit, chiar adulat  la Buciumi, în Hovrila, în Vălenii Șomcutei, în Șomcuta Mare. Dar mai știu că sunteți un bun corist iar Ministerul Culturii v-a onorat pentru activitatea dumneavoastră oferindu-vă bani în plus la pensie. Povestiți-mi ceva despre această a doua pasiune a dumneavoastră! Muzicală, de această dată!

-         Știam că vii bine pregătit, așa că mi-am pus în ordine ideile. Așadar, activez la Corul mixt „Glasul Chioarului” din 1978 când am pășit pentru prima data alături de soția de atunci Dorina Ionac Cosmuța și colegi, eu fiind tenor sub bagheta maestrului Iustin Podăreanu. Am trecut „în rezervă” când dirijorul nostru drag s-a retras, în 2022. Am observat că o viață de intelectual dăruită necondiționat  culturii șomcutene nu e respectată pe măsură m-am retras discret, așa cum și trăiesc. Doresc să mai spun doar atât, vin din urmă nulitățile, impostorii și cei care dau din coate! Păcat!

-         Iarăși aveți tristeți. Spuneți-mi despre condiția dascălului pensionar. Asta doar dacă doriți!

-         Desigur! Am mâine, 23 aprilie 2024 vârsta onorabilă de 79 de ani și îmi permit să spun lucrurilor pe nume. În condițiile în care speranța de viață în țara noastră este de aproximativ 72 de ani, să-i oferi posibilitatea unui dascăl se profeseze până la 70 de ani nu este un beneficiu, ci un sacrilegiu! Nici măcar prăfuita formulă a „vocației de a fi dascăl” nu o justifică. Dacă ar fi fost cu adevărat un beneficiu, de el s-ar fi bucurat, înaintea profesorilor, bugetarii de lux ai României. Am fi văzut azi judecători cărunți, ca în filmele americane, împărțind dreptatea de la înălțimea înțelepciunii lor adunate în viață. Sau polițiști experimentați care știu să coordoneze operațiuni complexe de salvare!

-         Spuneți-mi ceva despre copiii dumneavoastră!

-         Copiii mei sunt, bine mersi, stabiliți în Italia, sincer să fiu regret că nu-i am în preajmă și asta fiindcă impostorii de la cârma țării de după 1990 au sfidat valorile și au fost nevoiți să emigreze. Până la urmă au și ei mândria lor. România a pierdut doi copii cu studii superioare, care muncesc cu profesionalism, pricepere pentru un salariu decent într-o altă țară.  Revenind la sensul profund al întrebării, sunt mândru de ei, îmi dau oxigenul de care am nevoie. Cristina e italiancă get-beget și lucrează la Primărie iar Dorin Alexandru s-a făcut și el italian și are mai multe preocupări din care câștigă bine. Mai am un nepoțel de la fiică, Cristian, care ne produce multe bucurii. Tuturor! Vreau să spun că sunt un tată și bunic fericit aici în Șomcuta Mare!

-         Un gând de final?!

-         Apreciez faptul că nu uiți când este ziua mea de naștere, sunt mândru că m-ați primit în familia tatălui Aurel, Dumnezeu să-l odihnească, și sunt prieten cu un jurist de excepție al Consiliului județean Maramureș și cu un dascăl fervent implicat, devotat educației celor mici, pe numele Gelu Dragoș.

 

A consemnat Gelu DRAGOȘ, U.Z.P.R.

                                  

                                                                 *****

Accesati si https://www.facebook.com/watch/?v=1785743124778222 în loc de LA MULȚI ANI!!!

LOCALITĂȚI DIN MARAMUREȘ. Șomcuta Mare

 

Oraș (din 2004), zona Chioar, Zona Metropolitană Baia Mare, județul Maramureș, regiunea istorică Transilvania (de Nord), Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest. Localitate situată (la răspântie de drumuri) între Satulung, Berchez, Ciolt, Vălenii Șomcutei, Buciumi și Tulghieș, la 22 de kilometri sud de Baia Mare, pe malul pârâului Bârsău, la poalele Dealurilor Chioarului; zonă de deal şi câmpie (alt. 205 m).

Localităţi componente ale orașului: Buciumi, Buteasa, Ciolt, Codrul Butesii, Finteuşu- Mare, Hovrila, Şomcuta Mare (reşedinţă), Vălenii Şomcutei. Prima atestare documentară: 1358 (Somkuth). Populaţie: 7.565 locuitori (cu localităţile aparţinătoare), 3.888 locuitori (în oraşul Şomcuta Mare). Gospodării: 3.503 (cu localităţile aparţinătoare). Etnii: 6.103 români, 1.057 romi, 111 maghiari (cu localităţile aparţinătoare). Culte: 6.219 ortodocși, 406 greco-catolici, 295 penticostali, 148 martori ai lui Iehova, 75 romano-catolici, 75 reformați, 20 baptiști, 10 musulmani, 4 creștini după Evanghlie, 9 fără religie, 5 atei. Dialect: subdialect crişean. Numele comun al locuitorilor: şomcutean, -ă, şomcuteni, -e / şomcuteancă, şomcutence. Porecla locuitorilor: mâţi. Nume de familie derivate din numele localităţii: Şomcutean, Şomcutan, Şomcutean (274 de persoane). Nume de familie frecvente în localitate: Butean, Costin, Mărieş, Pop, Talpoş.

Personalităţi: Vasile Ilea (1891-1969), doctor în medicină, director al Spitalului de boli psihice din Sighet, preşedinte al Despărţământului ASTRA Sighet; prefect al jud. Maramureş (iunie 1932-noiembrie 1933). Vol. Activitatea ASTREI în Maramureș (1931). ♦ Victor Ilieșiu (1916-1984), profesor, poet. Vol. Ogorul gândului (1942), Tinerețe fără bătrânețe (1980). ♦ Alexandru Șainelic (1929-2005), artist plastic, pictor, președinte UAP Baia Mare (1970-1984). Artă monumentală de for public: pictură murală (al secco) la Clubul Tineretului din Baia Mare (1971) și la Căminul Cultural din Șomcuta Mare (1974). ♦ Domokos Szilagyi (1938-1976), traducător, critic literar. Vol. Sajtóértekezlet (1972; premiul Uniunii Scriitorilor) etc. Membru al Uniunii Scriitorilor. ♦ Sabin Șainelic (1942-1996), muzeograf la Muzeul Județean Maramureș. Vol. Zona etnografică Chioar (1986). ♦ Vasile Augustin (n. 1957), vicar eparhial al Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului (din 2008). ♦ Rodica Frențiu (n. 1967), eseist, editor, traducător; doctor în filologie. Vol. Poveste la 40 de mucenici, Bălgrad, 1689 (2000), Haiku și caligrame (2000), Caligrafie japoneză. Metamorfozele liniei (2006) etc. Membru al Uniunii Scriitorilor.

Instituții: primărie, poliție orășenească, birou notar public, ocol silvic, cabinet medical, cabinet stomatologic, farmacie, laborator medical, Centru Local APIA, serviciu public comunitar local de evidență a persoanelor, unitate SMURD, 2 grădinițe, 1 școală primară, 1 școală gimnazială, 1 liceu (Liceul Teoretic “Ion Buteanu”), Clubul Elevilor, biblioteca orășenească “Elia Pop” (din 1952; în prezent deține 21.700 de volume și periodice), oficiu poștal, agenție bancară, bancomat, casă de cultură (“Aurel Buteanu”); baze sportive: teren de fotbal (iarbă), teren sintetic de minifotbal. Biserici: biserică ortodoxă (de zid, “Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, 1885); biserică greco-catolică (de zid, “Înălțarea Domnului”, 1997-2007); biserică reformată; biserică penticostală (1995). Instituții religioase: Sediul Protopopiatului Ortodox Chioar; Sediul Protopopiatului Greco-Catolic Chioar. Resurse naturale: curs de apă (pârâul Bârsău); culturi pomicole: meri (398 ha), peri (19 ha), pruni (155 ha); izvor de apă minerală (pe versantul drept al Văii Bârsăului).

Monumente istorice: Curia familiei Nyilvan, azi societate comercială (str. Nicolae Bălcescu, 23) (sec. XIX); „Banca Chioreană”, azi societate comercială (sec. XIX); Biserica „Sf. Apostoli” (1892); Curia Teleki (sec. XIX); Casa Curiei (str. Horea, 4) (sec. XIX); Anexe (sec. XIX); Parc (sec. XIX); Biserica romano-catolică „Sf. Vasile” (1895); Sediul Districtului Chioar, azi Unitate militară de jandarmi (1861); Cazino, azi sediu BCR, filiala Şomcuta Mare (sf. sec. XIX); Tribunalul de plasă, azi Judecătoria şi Parchetul Şomcuta Mare (sf. sec. XIX); Curia familiei Tibil (str. Spitalului, 7) (sf. sec. XIX). Monument comemorativ: Monumentul Eroilor din cele două războaie mondiale (1985), obelisc amplasat în centrul localității. Monumente de for public: Bustul “Ioan Buteanu”. Microstaţiune balneară sezonieră, de interes local: Băile lui Vitek (Şomcuta Mare). Târg săptămânal de mărfuri şi animale (luni).

Originea numelui localității

Denumiri atestate: (1358) Somkuth, (1405) Somkwth, (1566) Somkut, (1603) pagus Somkut, (1603) Senkat, (1639) Som Kuth, (1750) Somkuta, (1760) Nagy Somkut, (cca. 1800) Şuncuta Mare, (1854) Nagy Somkut, Şomcuta Mare, (1909-1919) Şomcuta-mare, Nagysomkút, (1968) Șomcuta Mare. Evoluția numelui localității: Șomcut, Șomcuta, Șomcuta Mare. Denumire uzuală în prezent (alta decât cea oficială): Șomcuta.

Soluții etimologice. Analizând atestările documentare, T. Morariu (1937) remarcă: “În 1405 se scrie Somkwth, ceea ce s-ar putea traduce Fântâna Cornului. Mai sigur este însă că arhaicul nume al localităţii a fost Fântâna Cornii (a lui Cornea), fiindcă în localitate e o parte de loc căreia i se spune şi astăzi Corneasa şi mai este şi un izvor căruia îi spun localnicii Fântâna Cornesii (Corneasa = soţia lui Cornea). Poate că astfel i s-a spus mai demult şi această denumire a fost tradusă nepotrivit în ungureşte”. Într-adevăr, denumirea actuală, Şomcuta, este o adaptare fonetică după magh. Somkút (< magh. som “corn; arbust” + magh. kut “fântână”; cu sensul de “Fântâna de lângă Corn” sau “Fântâna Cornului”) + suf. top. -a. Din anul 1760, denumirea localităţii se modifică din Șomcuta în Şomcuta Mare, pentru a se diferenţia de Şomcutul Mic, sat lângă Dej (atestat 1356, Somkuth). 

(Mai multe detalii, în lucrarea “Dicționar etimologic al localităților din județul Maramureș”, Dorin Ștef, editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2023).

Autor: Dorin Ștef

Sursa: GLASULMM

 

ADIGIDM Maramureș: Acțiune de monitorizare într-una dintre zonele sensibile ale orașului Șomcuta Mare, Calea Mireșului

 

ADIGIDM Maramureș a efectuat o acțiune de monitorizare într-una dintre zonele sensibile ale orașului Șomcuta Mare, Calea Mireșului. În majoritatea gospodăriilor din cartier, separarea la sursă a deșeurilor este încă la nivel de speranță.

Din cauza comodității, obișnuinței sau a neglijenței, nu pentru că selectarea ar fi greu de făcut. Fiecare gospodărie are pubele pentru depozitarea separată a deșeurilor reciclabile.

”În unele dintre recipiente am găsit depozitate nisip măturat de prin curte, pietre, crengi uscate, bălegar… un amalgam de materiale care nu-și au locul și rostul în pubelele pentru gunoi. Sunt cantități care cântăresc greu la cântar și pe care le plătim gratuit operatorului de salubrizare. Localnicii au primit materiale de informare și le-a fost explicat cum se face selectarea deșeurilor”, a declarat Romeo Dobocan, director executiv al ADIGIDM Maramureș.

Pubelele al căror conținut nu a corespuns nu au fost ridicate. Reprezentanții ADIGIDM au fost sprijiniți în această acțiune de responsabilul de mediu din Primăria Șomcuta Mare și de un reprezentant al Poliției Locale.

Sursa: MaraMedia

Cerc pedagogic la Șomcuta Mare

 Miercuri, 26 aprilie, de la ora 15,oo a avut loc la Școala cu clasele I-IV din centrul orașului Șomcuta Mare Cercul învățătorilor din arealul Chioar. 

Ședința a fost condusă de către prof. înv. primar Șimon Mihaela, care pentru început ne-a transmis (citit) mesajul d-nei inspector școlar Dorca Onorica, după care colegele din Șomcuta Mare ne-au prezentat mai multe materiale legate de ”SĂPTĂMANA VERDE”, materiale utile și bine realizate de către profesoarele pentru învățămant primar: Buhai Maria Ioana, Grama Ildi, Șimon Mihaela, Maxim Veronica, Herman Anamaria, Fodor Lavinia și Zoica Petrescu Cristina.

Au luat cuvântul pe baza celor prezentate, printre alții: Marinescu Onorica, Pop Livia, Dragoș Ana și subsemnatul.

                                                                                                                    

Text și foto: GDL

Ionel Bogdan: "Primul parc industrial devine realitate, realizăm drumul de acces și utilitățile la Parcul industrial din Baia Sprie"

 

S-au început, încă de săptămâna trecută, lucrările pentru realizarea drumului de acces la Parcul industrial din Baia Sprie, prin societatea Drumuri și Poduri Maramureș SA.

În prima fază, au fost realizate săpăturile, iar în această săptămână sunt realizate lucrările de reciclare a solului, care vor fi finalizate azi. Următorul pas este așternerea de balast și piatră spartă pentru stabilizarea solului. În urma acestor lucrări, drumul va fi pregătit pentru asfaltare.

Până în 15 decembrie drumul și utilitățile publice vor fi finalizate, astfel încât de anul viitor să se poată primi companii în Parcul industrial Baia Sprie.

Parcul industrial de la Baia Sprie va avea o suprafață de 34 de hectare, cu posibilitate de extindere la 50 de hectare. Finanțarea pentru infrastructura acestui parc industrial este asigurată din bugetul Consiliului Județean Maramureș.

”Așa cum am promis, realizăm parcuri industriale în Maramureș, pentru că avem nevoie de investiții prin care să creștem economia județului, să oferim noi locuri de muncă pentru maramureșeni și un nivel de trai mai ridicat.Vom construi încă două parcuri industriale, la Farcașa – 20 hectare – și la Șomcuta Mare pe o suprafață de 10 hectare. Acestea vor fi dezvoltate prin fonduri europene, respectiv prin Programul Operațional Regional. Mulțumesc domnului primar al orașului Baia Sprie,Bîrda Sebastian Alin, și Consiliului Local Baia Sprie pentru că au cedat Județului Maramureș terenul necesar realizării acestui parc industrial, pentru tot sprijinul și operativitatea de care au dat dovadă.Mulțumesc echipei din cadrul Consiliului Județean Maramureș și echipei Drumuri și Poduri Maramureș SA pentru munca susținută în vederea realizării acestui obiectiv important pentru județul nostru,” a declarat Ionel Bogdan, președintele Consiliului Județean Maramureș.

Sursa: MaraMedia

Se apropie sărbătorile! În ajutorul femeilor ocupate!

 

Fotografia zilei - Profesorul Cornel Gheorghe COSMUŢĂ şi nepoţii...africani!

 

Mănăstiri dispărute din judeţul Maramureş

Puţini sunt cei care mai ştiu azi că, în hotarul Şomcutei, a existat un lăcaş de cult şi anume o mănăstire. Existenţa ei este trădată de toponimul ,,La mănăstire” şi de câteva obiecte ce i-ar fi aparţinut şi care se păstrează azi în diferite colecţii. Nu puţini sunt însă cei care, în vremea din urmă, au încercat să adune laolaltă toate informaţiile documentare cu privire la aceasta, furnizând informaţii adeseori contradictorii, alteori eronate. În rândurile de mai jos prezentăm analitic datele care sunt cunoscute, până în clipa de faţă, referitoare la mănăstire.

Localizarea mănăstirii, situată la nord de Şomcuta Mare, spre Satulung, o datorăm primelor hărţi militare pentru Transilvania, realizate între 1769-1773, pe care acest edificiu apare reprezentat la circa 2.7 km nord-vest de biserica de lemn din localitate, în dreapta văii Curazilor/Hurazilor şi la 1.7 km sud-vest de confluenţa acestei văi cu valea Bârsău, pe terasa formată între aceste văii, într-o zonă la aceea vreme împădurită.

Aşa cum se poate observa, pe hartă este redată biserica mănăstirii cu două construcţii anexe, una dispusă la sud de aceasta, reprezentată pe hartă cu un dretunghi negru, iar cealaltă la sud-vest de biserica mănăstirii, pe hartă cu dreptunghi roşu. Legenda explicaţiilor pentru harţile acestei ridicări fiind extrem de sumară nu putem aprecia dacă acestea sunt construcţii edificate din lemn sau piatră.

În câteva rânduri, la finele anilor 70 şi începutul anilor 1980 Viorica Ursu şi Lucia Pop, au încercat, pornind de la toponimul ,,La Mănăstire” cunoscut în hotarul Şomcutei, să identifice pe teren amplasamantul mănăstirii. Au fost sesizate cu aceste ocazii, pe terasa mai înaltă din stânga văii Bârsău, porţiuni de teren de culoare neagră şi roşiatică, probabil de arsură, dar nu au fost descoperite vestigii arheologice (Kacsó 2015, p.552 – după informaţii primite de la V. Ursu).

În anul 2020, utilizând pe de o parte hărţile din secolul XVIII, precum şi cele cadastrale realizate între 1970-1974 (fig.3), pe care apare toponimul, am încercat împreună cu Marius Ardeleanu şi Ovidiu Papuc să găsim locaţia edificiului. Deoarece nu am putut verifica întrega terasă din pricina terenului înierbat sau cultivat, rămâne ca cercetările viitoare să clarifice într-un fel sau altul prezenţa la suprafaţa solului a unor eventuale urme ale vieţuirii în acest loc. Cu certitudine însă la suprafaţă, în locul numit azi „la mănăstire” nu mai sunt sesizabile urme supraterane ale unor construcţii ce ar fi putut aparţine vechii mănăstiri.

Potrivit documentelor scrise cunoscute până în prezent, cea mai veche informaţie pe care o cunoaştem privind existenţa acestei mănăstiri datează de la începutul secolului XVIII, respectiv din anul 1708, când aici este găzduit un comisar imperial – Sigismund Szaniszló – însărcinat cu strângerea darurilor în natură (animale) pentru armata austriacă, în acel moment în război cu armata curuţilor (răscoala curuţilor 1703-1711). Acesta menţionează în jurnalul său, în data de 13 mai, că a ajuns noaptea la Şomcuta şi a găsit satul pustiu, pe preotul român l-a găsit târziu. De aici a plecat la mănăstira Şomcuta (somkúti monoszteriára) de unde a plecat în zori. (Torma 1890, p.500-501. Pentru traducerea textului din limba maghiară mulţumesc colegului Mora Gábor).

Apoi, într-un document din martie 1761, este amintit în mănăstire preotul unit Basilius Papp care se adresează superiorului său, prepozitul Grigore Maior de la Blaj cu scopul de a primi dreptul de a strânge, pentru mănăstire, sfânta elemosină – (aici termenul elemosină este folosit cu sensul de pomană şi de ajutor dat de biserică unor clerici sau aşezăminte religioase (Bobică 2020, p.630). Aşa cum reiese dintr-o scrisoare din 8 mai 1761, adresată de Anton Lipics din Baia Mare comitelui suprem Anton Károly se pare că Basilius Papp de la mănăstire a fost implicat în lupta confesională cunoscută ca mişcarea lui Sofronie impotriva uniaţiei. În scrisoare se arată că în pofida cordonului de străji instituit pentru a împiedica trecerea in comitatele Sătmar şi Maramureş a diecilor schismatici, pentru a participa la o adunare plănuită pe 7 mai la Săsar, „un popă român împreună cu un altul <ieşit> din mănăstirea din Şomcuta <au reuşit> trecând de străji <să intre> în Baia Sprie” (S. Andea. A. Andea 2008, p.169-170).

În literatură sunt amintite şi alte oficialităţi sau personalităţi care au poposit s-au este posibil să fi poposit la mănăstira din Şomcuta. În lipsa unor documente sigure şi clare acestea rămân, din punctul nostru de vedere, doar presupuneri. Amintim aici familia boierului Toma Cantacuzino, demnitar în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Toma era fiul lui Matei Cantacuzino, unchiul domnitorului Constantin Brâncoveanu (Ursu V. 1978, ă.77-78; informaţie preluată şi de alţi autori). Episcopul unit loan Giurgiu-Patachi care în anul 1724, în drumul său spre Maramureş, a poposit şi la Şomcuta Mare şi este posibil să fi fost găzduit sau să fi vizitat mănăstirea din apropierea satului. (S. Andea. A. Andea 2008, p.168)

Neclar rămâne motivul pentru care existenţa mănăstirii de la Şomcuta nu este evidenţiată în conscripţiile confesionale alcătuite de episcopului Inochentie Micu-Klein în 1733, a vicarului episcopal Petru Pavel Aron în 1750, precum şi în cea a comandantului general Adolf Nikolaus von Buccow realizată în 1762.

Potrivit acestor conscripţii în cea realizată în 1733 sunt menţionaţi doi preoţi uniți Stephan şi Mihály (Ştefan şi Mihail), şi 79 de familii (Togan 1898, p.176), în 1750 avem menţuinea că în Şomcuta erau 520 de suflete, o biserică, doi preoţi şi un paraclisier (Bunea 1901, p.275), iar în conscripţia realizată între 1760-1762 avem 4 preoţi uniţi şi 26 de familii unite cu o biserică (deci biserica din localitate le aparţinea uniţilor) şi 96 de familii ortodoxe, aceştia având licenţă pentru construirea unei biserici (Ciobanu 1926, p.670).

Observaţii privind patrimoniul mobil al mănăstirii

Chiar dacă în literatura de specialitate sunt enumerate mai multe obiecte de cult care ar fi aparţinut mănăstirii, doar unul singur poate fi cu certitudine considerat ca făcând parte din patrimoniul acesteia.

Existenţa în Şomcuta Mare a unei biserici de lemn, situată în centrul localităţii, reprezentată şi ea pe primele hărţi militare, al cărei an de construcţie nu se cunoaşte (dar pornind de la dimensiunile ei mari ar data de la începutul secolului XVIII – Zaharia 2019), fiecare cu patrimoniul ei până la finele secolului XVIII şi având în vedere relatările lui Butean Lup, protivit căruia bunurile mănăstirii au fost duse în biserica din localitate, face dificil de apreciat, exceptând Octoihului din 1777, cui anume i-au aparţinut bunurile, bisericii sau mănăstirii. Amintim totodată că biserica de lemn din Şomcuta Mare a fost vândută în 1895 lui Matei Covaciu din Ulmeni şi mutată acolo în acelaşi an. În acest context nu poate fi exclusă nici posibilitatea ca o parte a bunurilor mobile din vechea biserică din Şomcuta să fi ajuns la Ulmeni (vezi mai jos relatarea lui N. Nilvan despre iconostas).

În inventarul bisericii din localitate s-au păstrat mai multe cărţi bisericeşti dintre care unele este posibil să fi aparţinut mănăstirii (pentru lista acestor cărţi vezi Socolan 2005, p.84, 305-306) cu certitudine însă doar una singură poate fi pusă în legătură cu aceasta.

Nicolae Iorga în lucrarea „Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene II”, (Iorga 1906, p.189-190), după vizita pe care o face în 1905 peste munţi în “ţerile Coroanei ungureşti”, între care şi la “Şuncuta”, face cunoscute însemnările de pe un octoih donat în 1777 de familia Pop Ştefan din Mănăştur acestei mănăstiri. Referinţe cu privire la această carte bisericească datată în sec. XVIII, destinată cultului ortodox, regăsim mai târziu la Dariu Pop (1938), şi recent la Aurel Socolan (2005).

Fără argumente susţinute documentar mai multe cărţi bisericeşti aflate azi sau în trecutul apropiat în inventarul bisericii din Şomcuta au fost considerate ca făcând parte din patrimoniul mănăstirii: Nicolae Nilvan aminteşte vizita lui Nicolae Iorga în localitate şi faptul că acesta a cercetat cărţile bisericeşti păstrate în acel moment (1905) la biserica greco-catolică de aici între care şi una datând din sec. XVII ce ar fi fost donată “sfintei mănăstiri a Şoncuţii de boierul Terenţiu Pop din Capolnoc-Mănăştiur”. Desigur că nici datarea şi nici numele donatorului nu corespund cu cele publicate de N. Iorga referitoare la cărţile bisericeşti studiate sau la mănăstirea Şomcuţii şi o putem pune pe seama unei înţelegeri greşite. Informaţia eronată transmisă de N. Nilvan este preluată şi completată la fel de greşit de Viorica Ursu care, fără să verifice lucrarea lui N. Iorga sau a celor care s-au ocupat de cărţile bisericeşti ulterior, menţionează că: „Marele istoric a remarcat Cazania din 1643 a mitropolitului Varlaam al Moldovei, dăruită „sfintei mănăstiri a Şoncuţii” de „boierul” Terenţiu Pop din Copalnic Mănăştur”. Facem precizarea că o astfel donaţie (Cazanie de la 1643) pentru mănăstire, cu acest nume de donator nu este cunoscută (pentru edificare vezi: Mureşanu 1944, p.212 nr.23; Dudaş 1983, p.385-386 nr.291).

Alte obiecte presupuse că au aparţinut mănăstirii.

La sfârşitul anilor 70 şi începutul anilor 80 ai secolului XX, Viorica Ursu a realizat o documentare laborioasă privind această mănăstire. Cu acest prilej au fost întreprinse cercetări de teren în locul „La Mănăstire” şi au fost studiate piesele de patrimoniu – obiecte de cult şi cărţi bisericeşti – din colecţia Parohiei Ortodoxe din Şomcuta Mare, despre acestea din urmă afirmându-se că unele sunt “cu dedicaţie adresată mănăstirii”. Dintre acestea este publicat un disc-taler aproape plat, din cositor, cu diametrul de 29 cm, realizat de meşeteri de la Braşov. Despre acesta, autoarea, fără să citeze sursa, precizează că provine de la „vechea mănăstire grecească a Şomcuţii”. Discul, datat în anul 1717, a fost donat de Maria soţia lui Toma Cantacuzino. Textul gravat cu caractere chirilice pe marginea discului este:

“Acest taler l-au dat Maria ghinărăreasa ghinărarului Toma Cantakozino şi s-a da(t) să fi(e) discos trecă(nd) măria sa aci înt(ru) pomenirea părinţilor pometi Matei Leat 7225” (fig.6)

Aşa cum lesne se poate observa, inscripţia de pe taler nu precizează că ar fi fost donat mănăstirii.

De amintit este şi faptul că o parte din piesele de patrimoniu din Parohia bisericii din Şomcuta Mare au ajuns în colecţiile unor muzee din Baia Mare, cu probabilitate unele dintre ele au fost atribuite patrimoniului vechii mănăstiri. Este vorba de o icoană împărătească Isus Pantocrator, autor anonim, datând din anul 1778, ce provine de la Şomcuta Mare, probabil de la mănăstirea din această localitate (fig.7) – azi în patrimoniul Muzeului Judeţean de Artă, Centrul Artistic Baia Mare – (Porumb 1996, p.55)

Viorica Ursu, într-un articol din anul 2016, în care sunt reluate datele de referinţă pentru existenţa acestei mănăstiri, menţionează fără argumente şi susţinere documentară mai multe obiecte ce i-ar fi aparţinut. O cruce de mână din lemn fragmentară având ambele feţe sculpatate, pe una Isus răstignit, iar pe cealaltă pe Maica Domnului cu Pruncul Isus, ajunsă aici, potrivit autoarei, din Moldova – azi în patrimoniul Muzeului Judeţean de Etnografie şi Artă Populară din Baia Mare (fig.8).

În realitate crucea a fost achiziţionată în anul 1977 de acest muzeu de la o persoană din Baia Mare ai cărei înaintaşi au slujit în biserica de la Şomcuta Mare. Potrivit Janetei Ciocan crucea ar data din secolul XVIII.

Tot Viorica Ursu menţionează că ar fi aparţinut mănăstirii şi o icoană pe lemn din secolul XVII reprezentând-o pe Maica Domnului cu Pruncul Isus care are înscris şi un text în limba greacă şi care se găseşte azi în biserica ortodoxă Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Şomcuta Mare. De asemenea, autoarea aminteşte, fără să citeze surse bibliografice şi un octoih din sec. al XVII-lea, cartea fiind „dată de pomană la sfânta mănăstire a Şuncuţii”, în anul 1777, de fiica unui preot din Prislop, de lângă Boiu Mare, stabilită la Mănăşturul Clujului. Anul donaţiei şi tipul cărţii ne fac să credem că este vorba de acelaşi octoih publicat de Nicolae Iorga în 1906, amintit mai sus (Ursu V. 2016,p.115-120).

Relatări inedite despre existenţa mănăstirii găsim la Nicolae Nilvan (avocat dr. din Şomcuta Mare), în articol intitulat „Şoncuta”, publicat în „Gazeta de Duminecă” ce apărea la Şimleu Silvaniei (numarul din 25 noiemvrie 1906,p.2-4). Legat de locaţia şi destinul acestei mănăstirii, N. Nilvan precizează că aceasta era situată “în partea hotarului Şoncuţii cum mergi cătră Hoszufalău [n.n. Satulung], între drumul acesta şi comuna Finteuş”, pe un teren arabil mai ridicat decât terenurile vecine, “care şi astăzi se numeşte la mănăstire”. Fără îndoială cea mai importantă relatare a lui Nicolae Nilvan legat de această mănăstirea este cea cu privire la discuţiile avute cu bătrânul cantor şi legător de cărţi bisericeşti din Şomcuta, Butean Lup. Aceste discuţii ar fi avut loc cu 38 de ani în urmă, pe când cantorul avea peste 80 de ani, iar informaţiile relatate de acesta le aflase de la părinţii lui. Aceste date ne ajută să plasăm evenimentele la care se face referire undeva în a doua jumătate a secolului XVIII. Aflăm de la Butean Lup că în vremea aceea în mănăstire slujeau călugări greci (ortodocşi) care, în timpul unirii românilor din zonă cu biserica latină, „au dezvoltat o mare energie contra propagandei Unirei” motiv pentru care au fost alungaţi din mănăstirea realizată din lemn, aceasta rămânând pustie. Şomcutenii au distrus-o, „cărţile bisericeşti, mai multe icoane dela iconostas şi altariul” le-au dus şi au „înfrumuseţat” biserica de lemn din Şomcuta. Biserica de lemn din Şomcuta a existat aici până în 1892-1893 când a fost edificată o biserică nouă de piatră. Iconostasul bisericii de lemn din Şomcuta a fost mutat în biserica de lemn greco-catolică din Şulumediu (Ulmeni, jud. Maramureş).

Tot la începutul secolului XX, în monografia comitatului Sătmar, Aladár Vende aminteşte de podgoria contelui Teleki Sándor din Şomcuta Mare (Nagysomkút), situată în locul numit „Manasztira” sau „Manosztéra”, despre care consideră că păstrează amintirea unei vechi mănăstiri.

Recent, Traian Ursu, referindu-se la vechea şcoală de lemn din Şomcuta Mare, deschisă în anul 1784, afirmă, fără susţinere documentară, că pe lângă vechea mănăstire a existat o școală mănăstirească „Modestă, spuneam despre școala de pe lângă mănăstirea Șomcuții, dar importantă, fiindcă aici au învățat preoți, dieci și slujbași ai districtului Chioar“…„mănăstirea aceasta și altele de la noi, au fost scântei de lumină pentru români”.(Ursu T. 2014, p.220)

Această informaţie este preluată ca una documentată şi dusă spre alte culmi ale speculaţiei istorice de Viorica Ursu care afirmă că “Pe lângă mănăstirea din Şomcuta a funcţionat o modestă şcoală susţinută de călugări veniţi cu carte din Moldova şi la care învăţau mai cu seamă preoţi şi dieci”(Ursu V. 2016).

Fără să excludem posibilitatea ca pe lângă această mănăstire să fi funcţionat o şcoală, documentele care ne stau la dispoziţie în momentul de faţă nu ne permit să susţinem o astfel de ipoteză.

Despre începuturile mănăstirii şi sfârşitul ei

Viorica Ursu 1978 avansează ipoteza potrivit căreia mănăstirea ar putea fi o posibilă ctitorie a Drăgoşeştilor, datând astfel începuturile ei în a doua jumătate a secolului XIV.

Despre încetarea existenţei mănăstirii avem relatările amintite mai sus a lui Nicolae Nilvan, preluate de la Butean Lup, potrivit cărora demolarea acesteia s-a petrecut cândva la finele secolului XVIII, iar după Macarie Motogna, care preia informaţia de la Vasile Lechinţan, distrugerea mănăstirii de la Şomcuta ar fi avut loc după 1785 din ordinul lui Iosif al II-lea, afirmaţie ce nu este susţinută de documente.

Ceea ştim azi despre mănăstire poate fi rezumat astfel: o mănăstire ortodoxă a existat în partea nordică a localităţii Şomcuta Mare, spre Satulung, pe terasa înaltă din dreapta văii Horazilor şi stânga văii Bârsău, în locul numit şi azi La mănăstire; aceasta a fost ridicată din lemn, în prejma ei existând alte două construcţii de mici dimensiuni. La finele secolului XVIII aceasta a fost demolată de locuitorii Şomcutei (sau aşa cum spune Nicolae Nilvan “au spart-o”), cărţile bisericeşti, icoanele iconostasului au fost mutate la biserica de lemn din Şomcuta, biserică care ulterior a fost mutată la Ulmeni. Doar Octoih-ul donat în 1777 de Pop Ştefan din Mănăștur provine cu certitudine de la această mănăstire.

Cea mai veche atestare documentară este din 1708, iar cea mai recentă din 1777.

Pentru o scurtă perioadă de timp, după ce călugării ortodocşi au părăsit mănăstirea, în 1761, la mănăstire slujea preotul unit Basilius Papp. Nu sunt cunoscute numele altor călugări care au slujit aici. De asemenea, nu sunt cunoscute, până în momentul de faţă, anul întemeierii, anul încetării funcţionării şi nici hramul mănăstirii.

Cercetătorii clujeni, S. Andea şi A. Andea, analizând informaţiile oferite de un conspect al mănăstirilor din Transilvania pentru perioada 1708-1762, întocmit în anul 1772 de Filotei Laslo, prepozitul mănăstirii Sf. Treime din Blaj, în care sunt amintite mănăstirile mistuite de flăcări cu prilejul mişcării lui Sofronie împotriva unirii cu biserica de la Roma, între care şi mănăstirea de la Văleni (Somkut-Pataka – Vălenii Şomcutei), consideră că numele acesteia a fost răstălmăcit şi, în realitate informaţiile se referă la mănăstirea de la Şomcuta Mare. Textul documentului precizează: “Mănăstirea din Văleni (Somkut-Pataka), lângă Şomcuta Mare, la 1765 avea agri de 1 găleată şi fânaţ de 2 care. La ea servia Popa Vasile. La 1772 nu avea călugări. Era aşezată pe un teritoriu lung de 45 şi lat de 40 stângini. Agri avea de 4 gălete şi fânaţ de 10 care” (Bunea 1902, p.349). De asemenea cei doi consideră că Basilius Papp, menţionat la mănăstirea Şomcuta Mare în 1761, ar fi acelaşi cu Popa Vasile pomenit în documentul de mai sus la 1765 cu referire la Vălenii Şomcutei.

Chiar dacă nu poate fi exclusă o eroare a celor care au întocmit documentul citat anterior din el nu reiese o răstălmăcire a numelui localităţii sau a localizării (satul Vălenii Şomcutei este situat în vecinătatea sudică a Şomcutei Mari) aşa cum lasă să se înţeleagă S. Andea şi A. Andea (S. Andea, A. Andea 2008, p.171-172; pentru mănăstirea de la Vălenii Şomcutei vezi: Rusu 2000; Motogna 2009). Până la apariţia altor documente care să clarifice această chestiune rămâne să avem în vedere existenţa a două mănăstiri, una la nord, în hotarul Şomcutei Mari, cealaltă la sud de această localitate, în Vălenii Şomcutei.

Mulţumiri

Pentru înlesnirea accesului la diferite articole şi cărţi le mulţumesc colegilor: Ioan Bejinariu, Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău (Gazeta de Duminecă); Ioan Stanciu, Institutul de Arheologie şi Istoria Artei din Cluj Napoca (Ars Transilvaniae); Tudor Sălăgean, Muzeul Etnografic al Transilvaniei, Cluj-Napoca (Anuarul Muzeul Etnografic al Transilvaniei); Marius Câmpeanu, MJIA (Susana Andea, Avram Andea, Transilvania, ierarhi şi monahi); pentru fotografia din colecţia Muzeului Judeţean de Artă, Centrul Artistic Baia Mare, colegului Tiberiu Alexa, pentru informaţiile şi fotografiile crucii de mână din lemn, colegei Janeta Ciocan, iar pentru informaţiile suplimentare privind cercetările de teren, colegei Lucia Pop.

– Marius Ardeleanu 2020

şi ilustraţii – Dan Pop, muzeograf, Șef Secție Arheologie

Bibliografie:

Andea S., Andea A. 2008 Susana Andea, Avram Andea, „Transilvania, ierarhi şi monahi”, Cluj-Napoca, 2014, p.163-183.

Bobică 2020 Radu Bobică, „Dicționar de termeni și concepte teologice”, e-book, editura Coresi, Bucureşti, 2020.

Bunea 1901 Augustin Bunea, „Statistica românilor din Transilvania în anul 1750, făcută de vicarul episcopesc Petru Aron”, în: Transilvania, an XXX, nr.IX, 1901, p.237-292.

Ciobanu 1926 Virgil Ciobanu, „Statistica românilor ardeleni din anii 1760-1762”, în: Anuarul Institutului de Istorie Naţională III/1924-1925, Cluj, 1926, p. 616-700.

Dudaş 1983 Florian Dudaş, „Cazania lui Varlaam în Transilvania”, Cluj-Napoca, 1983.

Dudaş 2004 Florian Dudaş, „Cazania lui Varlaam în Transilvania. Studiu istoric şi bibliologic”, Oradea, 2004.

Iorga 1906 Nicolae Iorga, „Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene II”, Bucureşti, 1906, p.189-190.

Kacsó 2015 Carol Kacsó, „Repertorul arheologic al judeţului Maramureş”, ed. a II-a, Baia Mare, 2015, p.552 – consideră eronat că discosul este decorat cu portretele familiei Toma Cantacuzino.

Lechinţam 1991 Vasile Lechinţan, ”Distrugerea mănăstirilor romaneşti din Transilvania” – atentat la fiinţa naţională a romanilor transilvăneni, în: Adevărul de Cluj an.III, nr.300, vineri 1 februarie 1991, p.2

Motogna 2009 Macarie Motogna, ”Monahismul ortodox din Maramureş şi Transilvania Spetentrională până la începutul secolului al XIX-lea”, Rohia, 2009, p.258-259.

Mureşanu 1944 Florea Mureşanu, ”Cazania lui Varlaam 1643-1943. Prezentare în imagini”, Kolozsvár (Cluj), 1944.

Nilvan 1906 Nicolae Nilvan, Şoncuta, în: „Gazeta de Duminecă (Şimleu Silvaniei)”, nr. din 25 noiemvrie 1906,p.2-4.

Pop 1938 Dariu Pop, „Mărturii strămoşeşti. Note paleografice pe margini de carţi bisericeşti sătmărene”, Satu Mare, 1938, p.84 (pentru octoih-ul donat la 1777).

Porumb 1996 Marius Porumb, „Pictori maramureşeni din secolele XVII-XVIII în colecţiile Muzeului de artă din Baia Mare”, Ars Transsilvaniae VI, 1996, p.55, fig.11.

Rusu 2000 Adrian A. Rusu, Şomcuta Mare, în: Adrain Andrei Rusu (coord.) „Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania, banat, Crişana şi Maramureş, Cluj-Napoca”, 2000, p.258 (cu menţiunea că discosul nu este decorat cu portretele familiei Toma Cantacuzino).

Socolan 2005 Aurel Socolan, „Circulaţia cărţii româneşti până la 1850 în judeţul Maramureş”, Baia Mare, 2005, p.305-306 (pentru octoih-ul donat la 1777).

Togan 1898 Nicolae Togan, „Statistica românilor din Transilvania în 1733”, în: Transilvania, an XXIX, nr.IX-X, 1898, p.169-213.

Torma 1890 Torma Károly, „Szaniszlo Zsigmond naplói (1682-1711)”, în: Törtenelmi Tár, Budapest 1890, p.77-101; p.307-327; p.493-510; p.757-770.

Ursu T. 2014 Traian Ursu, „Vechea școală din Șomcuta Mare”, în: „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei”, Cluj-Napoca, 2014, p.219-226.

Ursu V. 1978 Viorica Ursu, „Un document inedit privind relaţiile Chioarului cu ţările române în evul mediu”, în: Marmatia 4, 1978, p.77—86.

Ursu V. 2016 Viorica Ursu, „Despre vechea mănăstire din Şomcuta Mare”, în: „Ortodoxie Maramureşean㔄, nr.21, 2016,p.115-120.

Vende 1908 Aladár Vende, Szatmár Vármegye községei, în: S. Borovszky (ed.), „Magyarország Vármegyei és Városai. Szatmár Vármegye”, Budapest, fără an, probabil 1908, p.126.

Zaharia 2019 Laura Zaharia, „Studiu istorico – arhitectural. Biserica de lemn „Sf. Arhangheli”din Ulmeni”, Baia Mare, 2019.

#mănăstiridispărute

Mănăstirea de la Şomcuta Mare pe prima ridicare topografică pentru Transilvania, hărţi realizate între 1769-1773.Detaliu cu mănăstirea de la Şomcuta Mare pe prima ridicare topografică pentru Transilvania.Punctul La Mănăstire pe harţile cadastrale realizate între 1970-1974Punctul La Mănăstire, Şomcuta Mare (foto: Marius Ardeleanu 2020)Cercetările arheologice de teren din punctul La Mănăstire, Şomcuta Mare (foto: Marius Ardeleanu 2020)Disc-taler din cositor (după Ursu V. 1978).Icoană împărătească Isus Pantocrator, autor anonim, datând din anul 1778

(colecţia Muzeului Judeţean de Artă, Centrul Artistic Baia Mare, foto 2020)Cruce de mână din lemn

(Colecţia Muzeului Judeţean de Etnografie şi Artă Populară din Baia Mare, foto Janeta Ciocan, 2020)Cruce de mână din lemn

(Colecţia Muzeului Judeţean de Etnografie şi Artă Populară din Baia Mare, foto Janeta Ciocan, 2020)

Author: Muzeu Baia Mare Muzeu

GoogleFacebookTwitter

Articole recenteStudii și comunicări științifice I. Lucrările Sesiunii anuale a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Baia Mare, 9-10 octombrie 2019Proiecte editoriale finalizate la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie MaramureșÎnsemne memoriale pentru făuritorii Marii Uniri din MaramureșMedalia Aniversară „Centenarul Marii Uniri” a fost înmânată Muzeului Județean de Istorie și Arheologie MaramureșAzi despre mănăstirea ortodoxă de la Şomcuta Mare (Nagysomkút)

Caută după:

Arhivefebruarie 2021decembrie 2020noiembrie 2020iulie 2020iunie 2020mai 2020aprilie 2020martie 2020februarie 2020ianuarie 2020decembrie 2019noiembrie 2019octombrie 2019septembrie 2019august 2019iulie 2019iunie 2019mai 2019aprilie 2019martie 2019februarie 2019ianuarie 2019decembrie 2018noiembrie 2018octombrie 2018septembrie 2018iulie 2018iunie 2018mai 2018aprilie 2018martie 2018februarie 2018ianuarie 2018decembrie 2017noiembrie 2017octombrie 2017august 2017iulie 2017iunie 2017mai 2017aprilie 2017februarie 2017noiembrie 2016septembrie 2016august 2016iulie 2016mai 2016aprilie 2016februarie 2016ianuarie 2016decembrie 2015noiembrie 2015octombrie 2015septembrie 2015august 2015iulie 2015iunie 2015mai 2015aprilie 2015octombrie 2014septembrie 2014mai 2014octombrie 2013septembrie 2013ianuarie 2013octombrie 2012septembrie 2012septembrie 2011octombrie 2010septembrie 2010ianuarie 2010octombrie 2009septembrie 2009septembrie 2008noiembrie 2007septembrie 2007

Articole recente Studii și comunicări științifice I. Lucrările Sesiunii anuale a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Baia Mare, 9-10 octombrie 2019 Proiecte editoriale finalizate la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș Însemne memoriale pentru făuritorii Marii Uniri din Maramureș