Puţini sunt cei care mai ştiu azi că, în hotarul Şomcutei, a existat un lăcaş de cult şi anume o mănăstire. Existenţa ei este trădată de toponimul ,,La mănăstire” şi de câteva obiecte ce i-ar fi aparţinut şi care se păstrează azi în diferite colecţii. Nu puţini sunt însă cei care, în vremea din urmă, au încercat să adune laolaltă toate informaţiile documentare cu privire la aceasta, furnizând informaţii adeseori contradictorii, alteori eronate. În rândurile de mai jos prezentăm analitic datele care sunt cunoscute, până în clipa de faţă, referitoare la mănăstire.
Localizarea mănăstirii, situată la nord de Şomcuta Mare, spre Satulung, o datorăm primelor hărţi militare pentru Transilvania, realizate între 1769-1773, pe care acest edificiu apare reprezentat la circa 2.7 km nord-vest de biserica de lemn din localitate, în dreapta văii Curazilor/Hurazilor şi la 1.7 km sud-vest de confluenţa acestei văi cu valea Bârsău, pe terasa formată între aceste văii, într-o zonă la aceea vreme împădurită.
Aşa cum se poate observa, pe hartă este redată biserica mănăstirii cu două construcţii anexe, una dispusă la sud de aceasta, reprezentată pe hartă cu un dretunghi negru, iar cealaltă la sud-vest de biserica mănăstirii, pe hartă cu dreptunghi roşu. Legenda explicaţiilor pentru harţile acestei ridicări fiind extrem de sumară nu putem aprecia dacă acestea sunt construcţii edificate din lemn sau piatră.
În câteva rânduri, la finele anilor 70 şi începutul anilor 1980 Viorica Ursu şi Lucia Pop, au încercat, pornind de la toponimul ,,La Mănăstire” cunoscut în hotarul Şomcutei, să identifice pe teren amplasamantul mănăstirii. Au fost sesizate cu aceste ocazii, pe terasa mai înaltă din stânga văii Bârsău, porţiuni de teren de culoare neagră şi roşiatică, probabil de arsură, dar nu au fost descoperite vestigii arheologice (Kacsó 2015, p.552 – după informaţii primite de la V. Ursu).
În anul 2020, utilizând pe de o parte hărţile din secolul XVIII, precum şi cele cadastrale realizate între 1970-1974 (fig.3), pe care apare toponimul, am încercat împreună cu Marius Ardeleanu şi Ovidiu Papuc să găsim locaţia edificiului. Deoarece nu am putut verifica întrega terasă din pricina terenului înierbat sau cultivat, rămâne ca cercetările viitoare să clarifice într-un fel sau altul prezenţa la suprafaţa solului a unor eventuale urme ale vieţuirii în acest loc. Cu certitudine însă la suprafaţă, în locul numit azi „la mănăstire” nu mai sunt sesizabile urme supraterane ale unor construcţii ce ar fi putut aparţine vechii mănăstiri.
Potrivit documentelor scrise cunoscute până în prezent, cea mai veche informaţie pe care o cunoaştem privind existenţa acestei mănăstiri datează de la începutul secolului XVIII, respectiv din anul 1708, când aici este găzduit un comisar imperial – Sigismund Szaniszló – însărcinat cu strângerea darurilor în natură (animale) pentru armata austriacă, în acel moment în război cu armata curuţilor (răscoala curuţilor 1703-1711). Acesta menţionează în jurnalul său, în data de 13 mai, că a ajuns noaptea la Şomcuta şi a găsit satul pustiu, pe preotul român l-a găsit târziu. De aici a plecat la mănăstira Şomcuta (somkúti monoszteriára) de unde a plecat în zori. (Torma 1890, p.500-501. Pentru traducerea textului din limba maghiară mulţumesc colegului Mora Gábor).
Apoi, într-un document din martie 1761, este amintit în mănăstire preotul unit Basilius Papp care se adresează superiorului său, prepozitul Grigore Maior de la Blaj cu scopul de a primi dreptul de a strânge, pentru mănăstire, sfânta elemosină – (aici termenul elemosină este folosit cu sensul de pomană şi de ajutor dat de biserică unor clerici sau aşezăminte religioase (Bobică 2020, p.630). Aşa cum reiese dintr-o scrisoare din 8 mai 1761, adresată de Anton Lipics din Baia Mare comitelui suprem Anton Károly se pare că Basilius Papp de la mănăstire a fost implicat în lupta confesională cunoscută ca mişcarea lui Sofronie impotriva uniaţiei. În scrisoare se arată că în pofida cordonului de străji instituit pentru a împiedica trecerea in comitatele Sătmar şi Maramureş a diecilor schismatici, pentru a participa la o adunare plănuită pe 7 mai la Săsar, „un popă român împreună cu un altul <ieşit> din mănăstirea din Şomcuta <au reuşit> trecând de străji <să intre> în Baia Sprie” (S. Andea. A. Andea 2008, p.169-170).
În literatură sunt amintite şi alte oficialităţi sau personalităţi care au poposit s-au este posibil să fi poposit la mănăstira din Şomcuta. În lipsa unor documente sigure şi clare acestea rămân, din punctul nostru de vedere, doar presupuneri. Amintim aici familia boierului Toma Cantacuzino, demnitar în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Toma era fiul lui Matei Cantacuzino, unchiul domnitorului Constantin Brâncoveanu (Ursu V. 1978, ă.77-78; informaţie preluată şi de alţi autori). Episcopul unit loan Giurgiu-Patachi care în anul 1724, în drumul său spre Maramureş, a poposit şi la Şomcuta Mare şi este posibil să fi fost găzduit sau să fi vizitat mănăstirea din apropierea satului. (S. Andea. A. Andea 2008, p.168)
Neclar rămâne motivul pentru care existenţa mănăstirii de la Şomcuta nu este evidenţiată în conscripţiile confesionale alcătuite de episcopului Inochentie Micu-Klein în 1733, a vicarului episcopal Petru Pavel Aron în 1750, precum şi în cea a comandantului general Adolf Nikolaus von Buccow realizată în 1762.
Potrivit acestor conscripţii în cea realizată în 1733 sunt menţionaţi doi preoţi uniți Stephan şi Mihály (Ştefan şi Mihail), şi 79 de familii (Togan 1898, p.176), în 1750 avem menţuinea că în Şomcuta erau 520 de suflete, o biserică, doi preoţi şi un paraclisier (Bunea 1901, p.275), iar în conscripţia realizată între 1760-1762 avem 4 preoţi uniţi şi 26 de familii unite cu o biserică (deci biserica din localitate le aparţinea uniţilor) şi 96 de familii ortodoxe, aceştia având licenţă pentru construirea unei biserici (Ciobanu 1926, p.670).
Observaţii privind patrimoniul mobil al mănăstirii
Chiar dacă în literatura de specialitate sunt enumerate mai multe obiecte de cult care ar fi aparţinut mănăstirii, doar unul singur poate fi cu certitudine considerat ca făcând parte din patrimoniul acesteia.
Existenţa în Şomcuta Mare a unei biserici de lemn, situată în centrul localităţii, reprezentată şi ea pe primele hărţi militare, al cărei an de construcţie nu se cunoaşte (dar pornind de la dimensiunile ei mari ar data de la începutul secolului XVIII – Zaharia 2019), fiecare cu patrimoniul ei până la finele secolului XVIII şi având în vedere relatările lui Butean Lup, protivit căruia bunurile mănăstirii au fost duse în biserica din localitate, face dificil de apreciat, exceptând Octoihului din 1777, cui anume i-au aparţinut bunurile, bisericii sau mănăstirii. Amintim totodată că biserica de lemn din Şomcuta Mare a fost vândută în 1895 lui Matei Covaciu din Ulmeni şi mutată acolo în acelaşi an. În acest context nu poate fi exclusă nici posibilitatea ca o parte a bunurilor mobile din vechea biserică din Şomcuta să fi ajuns la Ulmeni (vezi mai jos relatarea lui N. Nilvan despre iconostas).
În inventarul bisericii din localitate s-au păstrat mai multe cărţi bisericeşti dintre care unele este posibil să fi aparţinut mănăstirii (pentru lista acestor cărţi vezi Socolan 2005, p.84, 305-306) cu certitudine însă doar una singură poate fi pusă în legătură cu aceasta.
Nicolae Iorga în lucrarea „Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene II”, (Iorga 1906, p.189-190), după vizita pe care o face în 1905 peste munţi în “ţerile Coroanei ungureşti”, între care şi la “Şuncuta”, face cunoscute însemnările de pe un octoih donat în 1777 de familia Pop Ştefan din Mănăştur acestei mănăstiri. Referinţe cu privire la această carte bisericească datată în sec. XVIII, destinată cultului ortodox, regăsim mai târziu la Dariu Pop (1938), şi recent la Aurel Socolan (2005).
Fără argumente susţinute documentar mai multe cărţi bisericeşti aflate azi sau în trecutul apropiat în inventarul bisericii din Şomcuta au fost considerate ca făcând parte din patrimoniul mănăstirii: Nicolae Nilvan aminteşte vizita lui Nicolae Iorga în localitate şi faptul că acesta a cercetat cărţile bisericeşti păstrate în acel moment (1905) la biserica greco-catolică de aici între care şi una datând din sec. XVII ce ar fi fost donată “sfintei mănăstiri a Şoncuţii de boierul Terenţiu Pop din Capolnoc-Mănăştiur”. Desigur că nici datarea şi nici numele donatorului nu corespund cu cele publicate de N. Iorga referitoare la cărţile bisericeşti studiate sau la mănăstirea Şomcuţii şi o putem pune pe seama unei înţelegeri greşite. Informaţia eronată transmisă de N. Nilvan este preluată şi completată la fel de greşit de Viorica Ursu care, fără să verifice lucrarea lui N. Iorga sau a celor care s-au ocupat de cărţile bisericeşti ulterior, menţionează că: „Marele istoric a remarcat Cazania din 1643 a mitropolitului Varlaam al Moldovei, dăruită „sfintei mănăstiri a Şoncuţii” de „boierul” Terenţiu Pop din Copalnic Mănăştur”. Facem precizarea că o astfel donaţie (Cazanie de la 1643) pentru mănăstire, cu acest nume de donator nu este cunoscută (pentru edificare vezi: Mureşanu 1944, p.212 nr.23; Dudaş 1983, p.385-386 nr.291).
Alte obiecte presupuse că au aparţinut mănăstirii.
La sfârşitul anilor 70 şi începutul anilor 80 ai secolului XX, Viorica Ursu a realizat o documentare laborioasă privind această mănăstire. Cu acest prilej au fost întreprinse cercetări de teren în locul „La Mănăstire” şi au fost studiate piesele de patrimoniu – obiecte de cult şi cărţi bisericeşti – din colecţia Parohiei Ortodoxe din Şomcuta Mare, despre acestea din urmă afirmându-se că unele sunt “cu dedicaţie adresată mănăstirii”. Dintre acestea este publicat un disc-taler aproape plat, din cositor, cu diametrul de 29 cm, realizat de meşeteri de la Braşov. Despre acesta, autoarea, fără să citeze sursa, precizează că provine de la „vechea mănăstire grecească a Şomcuţii”. Discul, datat în anul 1717, a fost donat de Maria soţia lui Toma Cantacuzino. Textul gravat cu caractere chirilice pe marginea discului este:
“Acest taler l-au dat Maria ghinărăreasa ghinărarului Toma Cantakozino şi s-a da(t) să fi(e) discos trecă(nd) măria sa aci înt(ru) pomenirea părinţilor pometi Matei Leat 7225” (fig.6)
Aşa cum lesne se poate observa, inscripţia de pe taler nu precizează că ar fi fost donat mănăstirii.
De amintit este şi faptul că o parte din piesele de patrimoniu din Parohia bisericii din Şomcuta Mare au ajuns în colecţiile unor muzee din Baia Mare, cu probabilitate unele dintre ele au fost atribuite patrimoniului vechii mănăstiri. Este vorba de o icoană împărătească Isus Pantocrator, autor anonim, datând din anul 1778, ce provine de la Şomcuta Mare, probabil de la mănăstirea din această localitate (fig.7) – azi în patrimoniul Muzeului Judeţean de Artă, Centrul Artistic Baia Mare – (Porumb 1996, p.55)
Viorica Ursu, într-un articol din anul 2016, în care sunt reluate datele de referinţă pentru existenţa acestei mănăstiri, menţionează fără argumente şi susţinere documentară mai multe obiecte ce i-ar fi aparţinut. O cruce de mână din lemn fragmentară având ambele feţe sculpatate, pe una Isus răstignit, iar pe cealaltă pe Maica Domnului cu Pruncul Isus, ajunsă aici, potrivit autoarei, din Moldova – azi în patrimoniul Muzeului Judeţean de Etnografie şi Artă Populară din Baia Mare (fig.8).
În realitate crucea a fost achiziţionată în anul 1977 de acest muzeu de la o persoană din Baia Mare ai cărei înaintaşi au slujit în biserica de la Şomcuta Mare. Potrivit Janetei Ciocan crucea ar data din secolul XVIII.
Tot Viorica Ursu menţionează că ar fi aparţinut mănăstirii şi o icoană pe lemn din secolul XVII reprezentând-o pe Maica Domnului cu Pruncul Isus care are înscris şi un text în limba greacă şi care se găseşte azi în biserica ortodoxă Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Şomcuta Mare. De asemenea, autoarea aminteşte, fără să citeze surse bibliografice şi un octoih din sec. al XVII-lea, cartea fiind „dată de pomană la sfânta mănăstire a Şuncuţii”, în anul 1777, de fiica unui preot din Prislop, de lângă Boiu Mare, stabilită la Mănăşturul Clujului. Anul donaţiei şi tipul cărţii ne fac să credem că este vorba de acelaşi octoih publicat de Nicolae Iorga în 1906, amintit mai sus (Ursu V. 2016,p.115-120).
Relatări inedite despre existenţa mănăstirii găsim la Nicolae Nilvan (avocat dr. din Şomcuta Mare), în articol intitulat „Şoncuta”, publicat în „Gazeta de Duminecă” ce apărea la Şimleu Silvaniei (numarul din 25 noiemvrie 1906,p.2-4). Legat de locaţia şi destinul acestei mănăstirii, N. Nilvan precizează că aceasta era situată “în partea hotarului Şoncuţii cum mergi cătră Hoszufalău [n.n. Satulung], între drumul acesta şi comuna Finteuş”, pe un teren arabil mai ridicat decât terenurile vecine, “care şi astăzi se numeşte la mănăstire”. Fără îndoială cea mai importantă relatare a lui Nicolae Nilvan legat de această mănăstirea este cea cu privire la discuţiile avute cu bătrânul cantor şi legător de cărţi bisericeşti din Şomcuta, Butean Lup. Aceste discuţii ar fi avut loc cu 38 de ani în urmă, pe când cantorul avea peste 80 de ani, iar informaţiile relatate de acesta le aflase de la părinţii lui. Aceste date ne ajută să plasăm evenimentele la care se face referire undeva în a doua jumătate a secolului XVIII. Aflăm de la Butean Lup că în vremea aceea în mănăstire slujeau călugări greci (ortodocşi) care, în timpul unirii românilor din zonă cu biserica latină, „au dezvoltat o mare energie contra propagandei Unirei” motiv pentru care au fost alungaţi din mănăstirea realizată din lemn, aceasta rămânând pustie. Şomcutenii au distrus-o, „cărţile bisericeşti, mai multe icoane dela iconostas şi altariul” le-au dus şi au „înfrumuseţat” biserica de lemn din Şomcuta. Biserica de lemn din Şomcuta a existat aici până în 1892-1893 când a fost edificată o biserică nouă de piatră. Iconostasul bisericii de lemn din Şomcuta a fost mutat în biserica de lemn greco-catolică din Şulumediu (Ulmeni, jud. Maramureş).
Tot la începutul secolului XX, în monografia comitatului Sătmar, Aladár Vende aminteşte de podgoria contelui Teleki Sándor din Şomcuta Mare (Nagysomkút), situată în locul numit „Manasztira” sau „Manosztéra”, despre care consideră că păstrează amintirea unei vechi mănăstiri.
Recent, Traian Ursu, referindu-se la vechea şcoală de lemn din Şomcuta Mare, deschisă în anul 1784, afirmă, fără susţinere documentară, că pe lângă vechea mănăstire a existat o școală mănăstirească „Modestă, spuneam despre școala de pe lângă mănăstirea Șomcuții, dar importantă, fiindcă aici au învățat preoți, dieci și slujbași ai districtului Chioar“…„mănăstirea aceasta și altele de la noi, au fost scântei de lumină pentru români”.(Ursu T. 2014, p.220)
Această informaţie este preluată ca una documentată şi dusă spre alte culmi ale speculaţiei istorice de Viorica Ursu care afirmă că “Pe lângă mănăstirea din Şomcuta a funcţionat o modestă şcoală susţinută de călugări veniţi cu carte din Moldova şi la care învăţau mai cu seamă preoţi şi dieci”(Ursu V. 2016).
Fără să excludem posibilitatea ca pe lângă această mănăstire să fi funcţionat o şcoală, documentele care ne stau la dispoziţie în momentul de faţă nu ne permit să susţinem o astfel de ipoteză.
Despre începuturile mănăstirii şi sfârşitul ei
Viorica Ursu 1978 avansează ipoteza potrivit căreia mănăstirea ar putea fi o posibilă ctitorie a Drăgoşeştilor, datând astfel începuturile ei în a doua jumătate a secolului XIV.
Despre încetarea existenţei mănăstirii avem relatările amintite mai sus a lui Nicolae Nilvan, preluate de la Butean Lup, potrivit cărora demolarea acesteia s-a petrecut cândva la finele secolului XVIII, iar după Macarie Motogna, care preia informaţia de la Vasile Lechinţan, distrugerea mănăstirii de la Şomcuta ar fi avut loc după 1785 din ordinul lui Iosif al II-lea, afirmaţie ce nu este susţinută de documente.
Ceea ştim azi despre mănăstire poate fi rezumat astfel: o mănăstire ortodoxă a existat în partea nordică a localităţii Şomcuta Mare, spre Satulung, pe terasa înaltă din dreapta văii Horazilor şi stânga văii Bârsău, în locul numit şi azi La mănăstire; aceasta a fost ridicată din lemn, în prejma ei existând alte două construcţii de mici dimensiuni. La finele secolului XVIII aceasta a fost demolată de locuitorii Şomcutei (sau aşa cum spune Nicolae Nilvan “au spart-o”), cărţile bisericeşti, icoanele iconostasului au fost mutate la biserica de lemn din Şomcuta, biserică care ulterior a fost mutată la Ulmeni. Doar Octoih-ul donat în 1777 de Pop Ştefan din Mănăștur provine cu certitudine de la această mănăstire.
Cea mai veche atestare documentară este din 1708, iar cea mai recentă din 1777.
Pentru o scurtă perioadă de timp, după ce călugării ortodocşi au părăsit mănăstirea, în 1761, la mănăstire slujea preotul unit Basilius Papp. Nu sunt cunoscute numele altor călugări care au slujit aici. De asemenea, nu sunt cunoscute, până în momentul de faţă, anul întemeierii, anul încetării funcţionării şi nici hramul mănăstirii.
Cercetătorii clujeni, S. Andea şi A. Andea, analizând informaţiile oferite de un conspect al mănăstirilor din Transilvania pentru perioada 1708-1762, întocmit în anul 1772 de Filotei Laslo, prepozitul mănăstirii Sf. Treime din Blaj, în care sunt amintite mănăstirile mistuite de flăcări cu prilejul mişcării lui Sofronie împotriva unirii cu biserica de la Roma, între care şi mănăstirea de la Văleni (Somkut-Pataka – Vălenii Şomcutei), consideră că numele acesteia a fost răstălmăcit şi, în realitate informaţiile se referă la mănăstirea de la Şomcuta Mare. Textul documentului precizează: “Mănăstirea din Văleni (Somkut-Pataka), lângă Şomcuta Mare, la 1765 avea agri de 1 găleată şi fânaţ de 2 care. La ea servia Popa Vasile. La 1772 nu avea călugări. Era aşezată pe un teritoriu lung de 45 şi lat de 40 stângini. Agri avea de 4 gălete şi fânaţ de 10 care” (Bunea 1902, p.349). De asemenea cei doi consideră că Basilius Papp, menţionat la mănăstirea Şomcuta Mare în 1761, ar fi acelaşi cu Popa Vasile pomenit în documentul de mai sus la 1765 cu referire la Vălenii Şomcutei.
Chiar dacă nu poate fi exclusă o eroare a celor care au întocmit documentul citat anterior din el nu reiese o răstălmăcire a numelui localităţii sau a localizării (satul Vălenii Şomcutei este situat în vecinătatea sudică a Şomcutei Mari) aşa cum lasă să se înţeleagă S. Andea şi A. Andea (S. Andea, A. Andea 2008, p.171-172; pentru mănăstirea de la Vălenii Şomcutei vezi: Rusu 2000; Motogna 2009). Până la apariţia altor documente care să clarifice această chestiune rămâne să avem în vedere existenţa a două mănăstiri, una la nord, în hotarul Şomcutei Mari, cealaltă la sud de această localitate, în Vălenii Şomcutei.
Mulţumiri
Pentru înlesnirea accesului la diferite articole şi cărţi le mulţumesc colegilor: Ioan Bejinariu, Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău (Gazeta de Duminecă); Ioan Stanciu, Institutul de Arheologie şi Istoria Artei din Cluj Napoca (Ars Transilvaniae); Tudor Sălăgean, Muzeul Etnografic al Transilvaniei, Cluj-Napoca (Anuarul Muzeul Etnografic al Transilvaniei); Marius Câmpeanu, MJIA (Susana Andea, Avram Andea, Transilvania, ierarhi şi monahi); pentru fotografia din colecţia Muzeului Judeţean de Artă, Centrul Artistic Baia Mare, colegului Tiberiu Alexa, pentru informaţiile şi fotografiile crucii de mână din lemn, colegei Janeta Ciocan, iar pentru informaţiile suplimentare privind cercetările de teren, colegei Lucia Pop.
– Marius Ardeleanu 2020
şi ilustraţii – Dan Pop, muzeograf, Șef Secție ArheologieBibliografie:
Andea S., Andea A. 2008 Susana Andea, Avram Andea, „Transilvania, ierarhi şi monahi”, Cluj-Napoca, 2014, p.163-183.
Bobică 2020 Radu Bobică, „Dicționar de termeni și concepte teologice”, e-book, editura Coresi, Bucureşti, 2020.
Bunea 1901 Augustin Bunea, „Statistica românilor din Transilvania în anul 1750, făcută de vicarul episcopesc Petru Aron”, în: Transilvania, an XXX, nr.IX, 1901, p.237-292.
Ciobanu 1926 Virgil Ciobanu, „Statistica românilor ardeleni din anii 1760-1762”, în: Anuarul Institutului de Istorie Naţională III/1924-1925, Cluj, 1926, p. 616-700.
Dudaş 1983 Florian Dudaş, „Cazania lui Varlaam în Transilvania”, Cluj-Napoca, 1983.
Dudaş 2004 Florian Dudaş, „Cazania lui Varlaam în Transilvania. Studiu istoric şi bibliologic”, Oradea, 2004.
Iorga 1906 Nicolae Iorga, „Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene II”, Bucureşti, 1906, p.189-190.
Kacsó 2015 Carol Kacsó, „Repertorul arheologic al judeţului Maramureş”, ed. a II-a, Baia Mare, 2015, p.552 – consideră eronat că discosul este decorat cu portretele familiei Toma Cantacuzino.
Lechinţam 1991 Vasile Lechinţan, ”Distrugerea mănăstirilor romaneşti din Transilvania” – atentat la fiinţa naţională a romanilor transilvăneni, în: Adevărul de Cluj an.III, nr.300, vineri 1 februarie 1991, p.2
Motogna 2009 Macarie Motogna, ”Monahismul ortodox din Maramureş şi Transilvania Spetentrională până la începutul secolului al XIX-lea”, Rohia, 2009, p.258-259.
Mureşanu 1944 Florea Mureşanu, ”Cazania lui Varlaam 1643-1943. Prezentare în imagini”, Kolozsvár (Cluj), 1944.
Nilvan 1906 Nicolae Nilvan, Şoncuta, în: „Gazeta de Duminecă (Şimleu Silvaniei)”, nr. din 25 noiemvrie 1906,p.2-4.
Pop 1938 Dariu Pop, „Mărturii strămoşeşti. Note paleografice pe margini de carţi bisericeşti sătmărene”, Satu Mare, 1938, p.84 (pentru octoih-ul donat la 1777).
Porumb 1996 Marius Porumb, „Pictori maramureşeni din secolele XVII-XVIII în colecţiile Muzeului de artă din Baia Mare”, Ars Transsilvaniae VI, 1996, p.55, fig.11.
Rusu 2000 Adrian A. Rusu, Şomcuta Mare, în: Adrain Andrei Rusu (coord.) „Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania, banat, Crişana şi Maramureş, Cluj-Napoca”, 2000, p.258 (cu menţiunea că discosul nu este decorat cu portretele familiei Toma Cantacuzino).
Socolan 2005 Aurel Socolan, „Circulaţia cărţii româneşti până la 1850 în judeţul Maramureş”, Baia Mare, 2005, p.305-306 (pentru octoih-ul donat la 1777).
Togan 1898 Nicolae Togan, „Statistica românilor din Transilvania în 1733”, în: Transilvania, an XXIX, nr.IX-X, 1898, p.169-213.
Torma 1890 Torma Károly, „Szaniszlo Zsigmond naplói (1682-1711)”, în: Törtenelmi Tár, Budapest 1890, p.77-101; p.307-327; p.493-510; p.757-770.
Ursu T. 2014 Traian Ursu, „Vechea școală din Șomcuta Mare”, în: „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei”, Cluj-Napoca, 2014, p.219-226.
Ursu V. 1978 Viorica Ursu, „Un document inedit privind relaţiile Chioarului cu ţările române în evul mediu”, în: Marmatia 4, 1978, p.77—86.
Ursu V. 2016 Viorica Ursu, „Despre vechea mănăstire din Şomcuta Mare”, în: „Ortodoxie Maramureşean㔄, nr.21, 2016,p.115-120.
Vende 1908 Aladár Vende, Szatmár Vármegye községei, în: S. Borovszky (ed.), „Magyarország Vármegyei és Városai. Szatmár Vármegye”, Budapest, fără an, probabil 1908, p.126.
Zaharia 2019 Laura Zaharia, „Studiu istorico – arhitectural. Biserica de lemn „Sf. Arhangheli”din Ulmeni”, Baia Mare, 2019.
Mănăstirea de la Şomcuta Mare pe prima ridicare topografică pentru Transilvania, hărţi realizate între 1769-1773.Detaliu cu mănăstirea de la Şomcuta Mare pe prima ridicare topografică pentru Transilvania.Punctul La Mănăstire pe harţile cadastrale realizate între 1970-1974Punctul La Mănăstire, Şomcuta Mare (foto: Marius Ardeleanu 2020)Cercetările arheologice de teren din punctul La Mănăstire, Şomcuta Mare (foto: Marius Ardeleanu 2020)Disc-taler din cositor (după Ursu V. 1978).Icoană împărătească Isus Pantocrator, autor anonim, datând din anul 1778
(colecţia Muzeului Judeţean de Artă, Centrul Artistic Baia Mare, foto 2020)Cruce de mână din lemn
(Colecţia Muzeului Judeţean de Etnografie şi Artă Populară din Baia Mare, foto Janeta Ciocan, 2020)Cruce de mână din lemn
(Colecţia Muzeului Judeţean de Etnografie şi Artă Populară din Baia Mare, foto Janeta Ciocan, 2020)
Author: Muzeu Baia Mare Muzeu
GoogleFacebookTwitter
Articole recenteStudii și comunicări științifice I. Lucrările Sesiunii anuale a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Baia Mare, 9-10 octombrie 2019Proiecte editoriale finalizate la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie MaramureșÎnsemne memoriale pentru făuritorii Marii Uniri din MaramureșMedalia Aniversară „Centenarul Marii Uniri” a fost înmânată Muzeului Județean de Istorie și Arheologie MaramureșAzi despre mănăstirea ortodoxă de la Şomcuta Mare (Nagysomkút)
Caută după:
Arhivefebruarie 2021decembrie 2020noiembrie 2020iulie 2020iunie 2020mai 2020aprilie 2020martie 2020februarie 2020ianuarie 2020decembrie 2019noiembrie 2019octombrie 2019septembrie 2019august 2019iulie 2019iunie 2019mai 2019aprilie 2019martie 2019februarie 2019ianuarie 2019decembrie 2018noiembrie 2018octombrie 2018septembrie 2018iulie 2018iunie 2018mai 2018aprilie 2018martie 2018februarie 2018ianuarie 2018decembrie 2017noiembrie 2017octombrie 2017august 2017iulie 2017iunie 2017mai 2017aprilie 2017februarie 2017noiembrie 2016septembrie 2016august 2016iulie 2016mai 2016aprilie 2016februarie 2016ianuarie 2016decembrie 2015noiembrie 2015octombrie 2015septembrie 2015august 2015iulie 2015iunie 2015mai 2015aprilie 2015octombrie 2014septembrie 2014mai 2014octombrie 2013septembrie 2013ianuarie 2013octombrie 2012septembrie 2012septembrie 2011octombrie 2010septembrie 2010ianuarie 2010octombrie 2009septembrie 2009septembrie 2008noiembrie 2007septembrie 2007
Articole recente Studii și comunicări științifice I. Lucrările Sesiunii anuale a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Baia Mare, 9-10 octombrie 2019 Proiecte editoriale finalizate la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș Însemne memoriale pentru făuritorii Marii Uniri din Maramureș
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu