Librarul Dumitru
Şuta, un destin de Oscar
Prima apropiere literară de doamna Teresia Bolchiş Tătaru a
avut loc acum aproximativ trei ani, ( deşi o cunoşteam mai demult prin
intermediul Cenaclului Scriitorilor Maramureş sau a activităţilor desfăşurate
la Tăuţii Măgherăuş în memoria poetului-erou Ion Şugariu ), când Domnia sa a
făcut referire la cartea mea „Instantanee maramureşene” în prestigioasa revistă
„PROUNIONE”, coordonată de prof. Dan Achim, m-am simţit dator să-i aprofundez
opera. După aceea, am început să-i citesc cărţile cu plăcere, cum ar fi, citez
din memorie: „Anii noştri de şcoală – Sovietizarea 1948/1956”, „Jar şi diamante de Igniş” sau
„Argat fără simbrie la cuvânt”( un prim volum dedicat consăteanului ei, Ion
Şugariu ).
Scriitoarea Teresia
Bolchiş Tătaru, deşi trăieşte de ani buni în Germania, nu a uitat unde s-a
format ca OM, nu uită că „Un neam nu există şi nu dăinuieşte prin fricoşi,
laşi, dezertori şi trădători, ci prin martirii, eroii şi luptătorii lui”, l-am
citat aici pe Vasile Pârvan. Scriitoarea, nu uită că „Adevărul ne face liberi!”
şi tocmai de aceea în majoritatea cărţilor sale ne descrie viaţa trăită de
Domnia sa, de familie, de prietenii şi oamenii din anturajul familiei ei în
perioada instalării comunismului în România, imediat după ce România a fost
împărţită ca o felie de ce vreţi dumneavoastră ( pâine, mămăligă, tort...caşcaval
) în sfera de influenţă a Blocului sovietic, condus de Stalin. În romanul „Jar
şi diamante de Igniş”, structurat în 24 de capitole vorbeşte despre eforturile
ei dar şi a altor intelectuali din Nord de a-şi proteja familia, într-o
perioadă când comunismul devenise tot atât de toxic şi dăunător ca nazismul!
Este dacă vreţi, un cronicar al Nordului României, incluzând aici atât Satu
Mare, unde şi-a terminat liceul, dar şi Baia Mare, de care este legată
sufleteşte! Teresia Bolchiş Tătaru, este un depunător de mărturie a anilor pe
care i-a trăit de la aproximativ 10 anişori când împreună cu tatăl ei intrau în
librăria „Baciului Mitru Şuta” de pe strada Cuza Vodă, nr. 5, Satu Mare şi până
la onorabila şi frumoasa vârstă de 80 de ani, pe care o are azi şi este în
plină putere creativă. Şi, foarte important lucru, poate că trăind de atâta
vreme în Augsburg, dorul de ţară a fost mai intens decât la mulţi dintre noi,
trăitori în ţară şi s-a gândim mai profund ce poate să facă pentru ea şi
generaţiile viitoare. În „Liceu, cimitir al tinereţii mele..., citesc la pagina
211 despre un personaj fabulos prin dragostea pentru glia strămoşească şi cărţi,
librarul Dumitru Şuta. Iată cum îl descrie scriitoarea Tătaru pe acesta: „În
Ardeal apelativul de *baciu* conferit unui intelectual nu era o practică
singulară.(...) Titlul de *baciu* aduce o aură de demnitate străbună, aceea a
baciului de la stână, a păcurarului înţelept coborâtor din preistoria naţională
şi a ajuns până în zilele noastre, ţăranul român de la coarnele plugului, demn
şi bun, care asigură pâinea naţiunii, care-şi respectă şi apără condiţia şi
care la rândul lui este respectat şi cinstit. Domnul Şuta nu mai era demult un
*baciu* de pe ogorul cu brazde de pământ, era un *baciu* în ogorul culturii
naţionale prin cartea ce-o propagă.” Aflăm astfel că „Baciu Mitru era primul
copil din cei unsprezece ai perechii Alexandru şi Floare Şuta, ţărani români
greco-catolici din Sătmărel, de pe Someş”. A fost dat la meserie, de ucenic la
un librar de origine maghiară. Acesta în 1916 se stabileşte la Budapesta iar
Mitru îl urmează. Acolo se căsătoreşte cu o unguroaică, Olga, dar după
terminarea Primului război mondial, Mitru „neam de neamul lui ţăran român de la
Traian şi Decebal încoace” se întoarce în Satu Mare cu un „geamantan bine
burduşit şi trecut clandestin graniţa spre România”, să pună în practică ce a
învăţat, că doar „Meseria este brăţară de aur”.
Scriitoarea continuă: „În scurt timp a devenit comerciantul
cu afaceri rentabile şi profit maxim: a ajuns un om bogat. (...) Locuia
deasupra librăriei într-un apartament închiriat. Li se născuseră cele două
fete, Olga şi Eva”. Aflăm că era „înregimentat” în toate „comitetele şi comiţiile” deoarece era un suflet nobil şi
ajuta atât sub „aspect moral cât şi material”. „Papetăria Şuta” ajuta
indiferent de naţionalitatea şcolarilor, mai ales că se folosea tocul şi
călimara, şi lucru important Baciu Mitru avea produse de bună calitate. Iată şi
o descriere a celui care peste puţin timp avea să fie terorizat şi marginalizat,
scos din propria casă, judecat de noul regim: „Fiecare persoană intrată în
Librăria Şuta avea sentimentul că este cel mai important client al firmei. Mă
uitam la el, analizându-l; ce om impunător era! Potrivit de înalt, robust,
şaten, cu chelie, ochi căprui şi îmbrăcat fie în costum maro, maro deschis,
culoarea cafelei cu lapte. Îl respectam şi-mi era drag ca şi tatăl meu”. Numai
că, citez din nou un adevăr indubitabil spus de scriitoarea T.B.T.: „Nebunii
lumii numiţi şi politicieni, care-şi arogau dreptul de proprietate asupra
oamenilor şi de a hotărî asupra soartei, vieţii şi morţii lor, au pornit
războiul cel de-al doilea, zis şi mondial şi au împărţit în august 1940
Ardealul ca pe o bucată de caşcaval între lihniţi, una mie, una ţie”. Astfel se
ajunge ca în: „Librăria Şuta ucenicii vorbeau între ei româneşte doar pe furiş
şi numai atunci când erau siguri că nu-i aude un ungur horthist”. Are de
suferit şi Baciu Mitru, atât financiar deoarece marea majoritatea a produselor
sale aveau reclama scrisă în limba română, dar şi pe plan social şi moral.
Aflăm că: „ Domnul Şuta, deşi avea produse de calitate şi nevastă unguroaică,
marfa lui a început să fie boicotată. În şcoli şi instituţii,, acolo unde s-a
putut, era indicat să nu apară marfa cu eticheta Şuta, chiar dacă el acum se
numea Döme”. Şicanele asupra Baciului Mitru continuă şi după 25 octombrie 1944,
când apar comandamentele sovietice în România, dar în Satu Mare erau doar şcoli
în limba maghiară! Atunci „sub îndrumarea protopopului unit, dr. Ioan Dragomir,
toată suflarea românească s-a hotărât să facă tot ce este posibil spre a
redeschide măcar Liceul Eminescu”. Se implică şi Baciu Mitru, care având
relaţii la Bucureşti se duce să aducă cărţi româneştii pentru elevii români, cu
riscul pierderii libertăţii. Este însoţit de unul dintre nepoţi: „domnul Şuta,
Ion ( fiul lui Iuliu şi al Veturiei, frate cu Mitru ) care a intrat ca ucenic
la Baciu Mitru în 1942, îşi aminteşte cu multe amănunte în *Din amintirile unui
librar*”, cel care în timp va deveni cel mai cunoscut librar al Băii Mari. Şi
fiindcă l-am cunoscut personal, în 1990, această minirecenzie este şi un cadou
celui care a fost nepotul Baciului Mitru Şuta. Cât despre destinul personajului
principal, aflăm că: „ Librăria nu a fost naţionalizată, dar la 1 septembrie
1948, domnului Şuta i s-a înscenat un proces pe tema nerespectării regulilor de
comerţ, cum că n-a declarat valoarea reală a mărfurilor cu ocazia reformei, a
stabilizării monetare din 1947. Realitatea era că atâta timp cât Librăria Şuta
funcţiona, Librăria P.C.R, Cartea Rusă, nu avea nici un spor; minciuna nu se
putea impune!” Sfărşitul e tragic: „După o inventariere de cinsprezece zile, în
prezenţa poliţiei populare, gunoaie gen C., tipul activistului docil,
aparţinând tuturor naţionalităţilor conlocuitoare, dar mai ales ungurilor, a
fost devastată abuziv”. Acest om de cultură, în 1952, la nici 62 de ani refuză
să mai bată.”A spus *destul*!
Nu ştiu dacă am reuşit să vă sensibilizez, dar tocmai pentru
a vă impresiona acest destin de film gen Lucia Hossu Longin, am apelat la multe
fragmente din aceasă nuvelă istorică scrisă de doamna Teresia Bolchiş Tătaru cu
mult aplomb şi dragoste pentru adevăr, pentru a privi cu alţi ochi istoria trecută
şi a vă reaminti că istoria o facem fiecare dintre noi, când avem principii,
iubire de neam şi pricepere. Aşa cum a avut-o de-a lungul vieţii librarul
Dumitru Şuta, alias Baciu Mitru! Mai apoi nepotul şi ucenicul lui, Ioan Şuta la
Librăria Cartea Românească din Centru Nou, Baia Mare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu