Unirea Principatelor Române marcată la Şcoala Gimnazială Mireşu Mare

În fiecare an, la 24 ianuarie, românii sărbătoresc Unirea Principatelor Române din anul 1859 – numită şi „Mica Unire”, realizată sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un act de voinţă politică a celor două principate româneşti, Moldova şi Ţara Românească, prima etapă în crearea statului unitar român modern.

Joi, 23 ianuarie 2025, Mica Unire a fost sărbătorită la Şcoala Gimnazială Mireşu Mare, director prof. Merciu Dorel, de către elevii din ciclul gimnazial printr-un program de cântece pe versurile poeţilor Vasile Alecsandri, Virgil Carianopol, Ioan Gheorghe Pricop, Ioan Neniţescu, Alexei Mateevici. Programul muzical a fost pregătit de către profesorul de educație  muzicală, Achim Marius.

Despre semnificaţia zilei de 24 Ianuarie au vorbit profesorii de istorie Dorca Raul Vasile şi Pruna Rodica. Aceasta a spus: „Mica Unire este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate,la 5 ianuarie 1859, în Moldova, și la 24 ianuarie 1859, în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată  cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească.”

La final grădinarii conduși de către educatoarea Pop Dorina și toţi elevii din ciclul primar și gimnazial împreună cu profesorii lor s-au prins în „Hora Unirii”, într-un cuget şi într-o simţire românească.

   Text și foto: GDL

24 ianuarie 1859: Mica Unire – Unirea Principatelor Române sub Alexandru Ioan Cuza

24 ianuarie 1859, data la care a avut loc Mica Unire. Unirea Principatelor Române sub conducerea luAlexandru Ioan Cuza – context. Mica Unire de la 1859 a fost primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român.

Unirea celor două principate a fost un proces care a început în 1848, bazat pe puternica apropiere culturală și econunirea-principatelor-romaneomică între cele două țări. În anul 1848 s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.

În Moldova, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în unanimitate, la 5 ianuarie 1859, reprezentantul „Partidei Naționale”, urmând ca ulterior într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate.

Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta Otomană și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenţiei din 1858 nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate,

În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin Constituția adoptată la 1 iulie 1866, Principatele Unite încep să se numească oficial România pentru ca la 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România creându-se actualul stat.

Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859

Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveani, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Cuza s-a născut la 20 martie 1820. A învăţat până în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori, între ei Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde îşi ia bacalaureatul în litere. S-a întors apoi în ţară şi a intMica Unire - Unirea Principatelor de la 1859 si Alexandru Ioan Cuzarat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza în timpul evenimentelor din 1848 Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul “Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza; a reuşit apoi să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. Cuza are ocazia să participe la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.

În timpul domnitorului Grigore Ghica s-a reîntors în ţară şi în perioada pregătirii Unirii îndeplinea funcţia de pârcălab de Galaţi. Ca forma de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însa, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României si al primului guvern unitar, prin reformele sale: adoptarea primei Constituții românești, reforma electorala, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrara, a învățământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.

Primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român a fost făcut la 24 ianuarie 1859, dar Marea Unire a avut loc în 1918 în Alba Iulia.

Ziarul Unirea

159 de ani de la Unirea Principatelor Române sărbătoriţi la Mireşu Mare

Miercuri, 24 Ianuarie 2018, a avut loc ce-a de-a doua activitate a Anului Centenarului Marii Uniri, după Ziua Culturii, când au fost sărbătoriţi cei 159 de ani de la Unirea Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.

Ziua de miercuri a debutat cu vizionarea piesei de teatru „Pe mine, mie... redă-mă”, spectacol al Teatrului Ararat. A fost un regal eminescian de peste o oră şi jumătate la care şi-au adus contribuţia actorii Claudiu Pintican şi Raluca Florian.

Despre acest moment important al Unirii din 1859, înfăptuit prin truda unor români adevăraţi, au vorbit ing. Ioan Mătieş, primarul comunei Mireşu Mare, viceprimarul Gheorghe Tînc, prof. Lucica Mogoş, director coordonator,  inspector şcolar înv. primar şi particular Onorica Dorca, prof. istorie Rodica Prună., preot Ioan Romulus Ciurdaş.

A urmat un program literar artistic al elevilor din Şcoala Gimnazială Mireşu Mare pregătit de profesorii Emilia Pop, Stela Melania Trif şi Gelu Dragoş, după care toţi cei prezenţi s-au prins într-o Horă a Unirii, de la mic la mare, de la tânăr la bătrân.

„Hai să dăm mână cu mână,

Cei cu inimă română!...”

                                                     G.D.L.

Vizionati şi https://moaraluigelu.blogspot.ro/2018/01/anul-centenarului-marii-uniri-debutat.html

Fotografia zilei - Unirea Principatelor Române la Baia Mare

Lecţia de istorie. 24 Ianuarie 1859 - UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1918), a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unirea statelor :Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.

Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului național român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la București, alegerea ca domn al Țării Românești a lui Alexandru loan Cuza avea să-și găsească o confirmare deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană.

Cea mai stringentă problemă era recunoașterea internațională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris. Situația creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferințe internaționale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie - 25 aug./6 sept. Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante și au reușit să câștige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua ședință a Conferinței (1/13 aprilie) Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman și Austria însă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o intervenție militară peste Dunăre. Alexandru I. Cuza răspunse energic. La 20 aprilie, la Florești, între Ploiești și Câmpina, armata moldo-munteană era concentrată spre a face față oricărei situații. După alte amenințări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, odată cu Austria, în a 3-a ședință a Conferinței de la Paris (25 august/7 septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere. Detensionarea situației, atât în relațiile cu Imperiul Otoman, cât și cu cel Habsburgic, îl determină pe domn să ordone închiderea taberei de la Florești (1 septembrie 1859).Astfel împlinită recunoașterea

situației de fapt, impusă la 24 ianuarie, obiectivul imediat următor era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Fără a aștepta verdictul altor reuniuni internaționale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers consecințele hotărârilor adoptate prin Convenția de la Paris. Misiunile diplomatice ale Principatelor la Constantinopol erau reunite încă în cursul anului 1859 (martie), cu Costache Negri, recunoscut chiar de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două țări. Unificarea armatei începea cu deplasări de unități militare moldovene, la București și muntene, la Iași; tabăra de la Florești s-a bucurat de o comandă unică. În cursul anului 1860, statele majore, instrucția, administrația și intendența au fost așezate sub o singură autoritate, iar aceeași persoană - generalul Ion Emanoil Florescu - a fost numită în funcția de ministru de război în ambele țări. La serviciul telegrafului moldovean și muntean este numit ca inspector general Cezar Librecht.

La Focșani, nu fără dificultăți, își începuse activitatea Comisia Centrală care, potrivit Convenției de la Paris, trebuia să elaboreze legile, comune celor două țări. În cei trei ani de activitate (1859- 1862) din proiectele sale au fost aprobate de Adunarea, electivă și promulgate de domn doar cele referitoare la Curtea de Casație și la domeniul funciar (care traducea în fapt principiul egalității fiscale). Proiectul de Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind desființată în februarie 1862.

Raporturile cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii sau care jucaseră, în trecut, un rol important în viața Principatelor (Rusia, în anii „protectoratului”) au fost bazate, încă din primii ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, pe respectarea neștirbită a autonomiei țării nou-constituite. Astfel, prezența militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului 1860, să renunțe la pașapoartele sale solicitate călătorilor români, în mai multe situații supușii Imperiului fiind reținuți pentru că au produs diverse neorânduieli. Austria, vehement dușmănoasă, a trebuit să accepte că legile statului român sunt valabile și pentru locuitorii cezaro-crăiești aflați aici cu afaceri. Maghiarii și polonezii, care voiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni, sunt protejați de

guvern și de domn în spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-se la plecare chiar mijloacele necesare.

Franța, apoi Rusia, Italia și Prusia erau de acord cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza aștepta hotărârea Conferinței de la Constantinopol convocată în acest scop. Cum era de așteptat, încă din prima ședință Poarta a cerut dreptul de intervenție în Principate, în cazul unor noi încălcări ale Convenției de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La începutul lunii noiembrie 1861 firmanul Unirii era prezentat, dar în condiții considerate, în țară, inacceptabile.

Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacția energică Camerelor și a guvernelor, poziția intransigentă a lui C. Negri și atitudinea favorabilă a majorității Marilor Puteri garante și-au făcut în cele din urmă efectul. La capătul Conferinței, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renunțat la condițiile anterior solicitate, Austria păstrându-și vechea poziție.

Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franței cât și cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România. Sursa WIKIPEDIA

24 Ianuarie - Unirea Principatelor Române

Pe-al nostru steag e scris Unire

Pe-al nostru steag e scris Unire,

Unire-n cuget şi simţiri

Şi sub măreaţa lui umbrire

Vom înfrunta orice loviri.

Acel ce-n luptă grea se teme

Ce singur e rătăcitor,

Iar noi uniţi în orice vreme

Vom fi, vom fi învingători.

Am înarmat a noastră mână

Ca să păzim un scump pământ,

Dreptatea e a lui stăpână,

Iar domn e adevărul sfânt.

Şi-n cartea veşniciei scrie

Că ţări şi neamuri vor pieri,

Dar mândra noastră Românie

Etern, etern va înflori.

Învingători cu verde laur

Noi fruntea nu ne-o-mpodobim

Nici scumpele grămezi de aur

Drept răsplătire nu dorim.

Ştiind că-n viaţa trecătoare

Eterne fapte-am împlinit

Şi chinul morţii-ngrozitoare

Bogat, bogat e răsplătit.

Autor Andrei Bârseanu (1859)

UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

Din Presa Vremii

 Unirea Moldovei şi a Munteniei are o deosebită însemnătate în istoria românilor. Ea reprezintă primul pas spre Unirea cea Mare de la 1918. Ea demonstrează valabilitatea principiului de liberă determinare a voinţei naţionale, precum şi înţelepciunea, răspunderea morală şi dragostea de neam a conducătorilor politici şi spirituali.

       Unirea din 1959 s-a realizat în condiţiile politice cele mai grele şi mai complicate. Turcia, Anglia şi Austria erau împotriva unirii Principatelor, căci ele urmăreau propriile lor interese în spaţiul geopolitic unde se găseau Ţările Româneşti. Ȋmprejurările au fost grele, dar conducătorii poporului român au încercat să obţină pe calea diplomaţiei toate beneficiile necesare, pentru înfăptuirea unirii, care era o aspiraţie de veacuri a tuturor românilor.

       După războiul Crimeii (1853-1856) Principatele Române scapă de sub protectoratul rusesc şi Moldova recapătă partea de Sud a Basarabiei răpită de ruşi. Prin Tratatul de pace din 1956, Ţările Române obţin permisiunea să-şi organizeze viaţa internă prin adunările numite Divanuri-ad-hoc. Aceste divanuri se întrunesc în 1857 şi formulează dorinţele celor două Principate precum urmează: garantarea autonomiei interne şi a drepturilor internaţionale; unirea într-un singur stat cu o singura conducere politică; principe străin ereditar ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării; guvern constituţional reprezentativ cu o singură adunare obştească.

       Ţările europene care formau protecţia colectivă a Principatelor, s-au întâlnit la Paris în 1858 să examineze dezideratele româneşti. Acolo s-a ajuns la un compromis, care îngăduia ca Ţările Româneşti să poarte numele de "Principatele Unite ale Moldovei şi Valachiei", însă cu guvernare separată. O comisie românească la Focşani urma să pregătească o legislaţie comună a celor două principate. Deşi deciziile de la Paris nu satisfăceau întergral Ţările Româneşti, au avut o însemnătate istorică, pentru că soarta lor nu mai depindea de suzeranitatea turcească, nici de protectoratul rusesc, ci de înţelepciunea românească de a şti să înfăptuiască unirea.

       Nenorocirea era că în special în Moldova în jurul lui Teodor Balş şi a lui Nicolae Vogoride se găseau fracţiuni anti-unioniste. Majoritatea poporului era însă în favoarea unirii. Astfel al 5 ianuarie 1859, au avut loc alegerile din Moldova, unde a fost ales domnitor Colonelul Alexandru Ion Cuza, care era unionist. La 24 ianuarie 1959 se ţin alegerile în Muntenia, unde candida şi Bibescu, care avea majoritatea voturilor de partea sa în adunarea electivă. Mitropolitul Munteniei rosteşte o impresionantă rugăciune, înainte de a trece la vot: "Doamne, Dumnezeul Părinţilor noştri aruncă-Ţi privirea asupra inimilor noastre şi nu slăbi curajul fiilor Tăi. Uneşte-i pe toţi într-o cugetare şi într-o simţire şi fă ca inimile lor să aibe aceeaşi bătaie pentru ţara lor". Toţi electorii au ales cu vot unanim pe Alexandru Ion Cuza, care fusese ales şi în Moldova.

       Unirea era un fapt împlinit. Dispoziţiile Convenţiei de la Paris nu interziceau o astfel de alegere. Alegerea lui Cuza a fost acceptată de puterile europene, în special prin insistenţa Franţei, care vedea în unirea Principatelor o cauză dreaptă.

       Ludovic Kosuth, revoluţionarul ungar de la 1948, scrie în memoriile sale despre acest eveniment, următoarele rânduri: "Aşa duh este trebuincios, ca un popor să-şi întemeieze o patrie, ori dacă au pierdut-o să şi-o redobândească".      

 Unirea Principatelor a fost un act de constiinţă românească, de dragoste de neam şi de răspundere istorică. Pe astfel de temelii spirituale s-a dezvoltat ulterior viaţa românească şi numai prin ele va putea să se realizeze în viitor. Conducători şi poporeni s-au îngemănat la 1859 într-o puternică simţire şi voinţă românească peste care nu au putut trece puterile adverse.

       Toţi românii s-au identificat atunci cu întregul neam românesc - cei morţi şi îngropaţi în tezaurul subpământean al ţării - cei mai mulţi dintre cei vii în prezentul de atunci, care visau Unirea cea Mare şi cu cei ce vor veni în viitorul istoric să realizeze o cultură şi o civilizaţie românească autentică, majoră şi strălucitoare. Preluare http://www.alternativaonline.ca/

     

                                                                               John Halmaghi